Anulare decizii de impunere. Suspendare executare fiscală până la solutionarea irevocabilă a contestatiei. Neepuizarea procedurii administrative de contestare a unei decizii de impunere si de solutionare a contestatiei.

Materia contenciosului administrativ fiscal desemnează – după cum a statuat doctrina de specialitate - „ansamblul căilor de atac împotriva actelor de impunere prin care se solicită diminuarea sau anularea impozitelor, taxelor, a contribuţiilor, a majorărilor la întârziere sau a penalităţilor şi amenzilor ori alte sume constatate şi aplicate de către organele fiscale centrale şi locale, abilitate, potrivit legii, să efectueze actele de control sau de impunere, care se soluţionează după o procedură specială de către organele administrative şi/sau instanţe judecătoreşti”, iar Titlul IX al OG.nr.92/2003 consacră procedura de soluţionării contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ fiscale.

Decizia de impunere este un act administrativ fiscal în accepţiunea art.41 din OG nr.92/2003, ce prevede că: “În înţelesul prezentului cod, actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale”, deci recurentul era obligat în calitate de persoană vătămată/lezată printr-un act administrativ fiscal să formuleze contestaţie administrativă, în timp ce organul competent era obligat să soluţioneze contestaţia prin  decizie/dispoziţie motivată.

În egală măsură, soluţiile jurisprudenţiale au statuat constant că necontestarea la instanţa de contencios administrativ a deciziei date în soluţionarea contestaţiei de către organul fiscal competent, atrage inadmisibilitatea acţiunii având ca obiect doar atacarea deciziei de impunere.

Art.205, 207, 209, 210, 218 din OG nr.92/2003

Art.261 din Legea nr.95/2006

Prin acţiunea adresată Tribunalului Constanţa şi înregistrată sub nr. 7596/118/2013/13.08.2013, reclamantul [...] a chemat în judecată pe pârâta CASA JUDEŢEANĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE CONSTANŢA, solicitând ca prin hotărâre judecătorească, să se dispună:

- anularea deciziilor de impunere emise de pârâtă sub nr.2294.1/ 3.06.2013, nr.2294.2/3.06.2013 şi nr.2294.3/3.06.2013, ca fiind nelegale şi netemeinice;

- suspendarea executării fiscale până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Motivând acţiunea, reclamantul învederează în esenţă că se impune anularea deciziilor contestate, dat fiind faptul că în lipsa unui contract cu CASS, nu se poate pune problema aplicării prevederilor art.257 alin.2 şi 3 din Legea nr.95/2006 şi art.80 alin.4 din Normele metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală, dispoziţii invocate în cuprinsul deciziilor de impunere emise de CASS Constanţa.

Prin întâmpinare pârâta C.J.A.S.C. a solicitat respingerea contestaţiei, invocând, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea acţiunii, apărare procesuală întemeiată pe disp.art.205 din OG nr.92/2003 şi art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, cu motivaţia în esenţă că sumele înscrise în deciziile contestate au fost determinate pe baza declaraţiilor de venit pentru activităţi independente depuse de reclamant, fiind respectate întocmai prevederile din Norma metodologică de aplicare a Ordinului nr.617/2007.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul [...] a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii, învederând că a formulat contestaţie administrativă, înaintată CJAS Constanţa prin corespondenţa din 12.07.2013,  fiind astfel suplinită cerinţa procedurii prealabile, iar cu referire la aspectele de fond invocate în apărare de pârâtă, reclamantul a solicitat cenzurarea acestora, câtă vreme nu se poate pretinde că ordinul emis de un preşedinte al CASS ar avea putere de lege.

Prin Sentinţa civilă nr.4249/CA/08.11.2013, Tribunalul Constanţa admite excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă, dispunând respingerea acţiunii ca inadmisibilă, cu motivaţia în esenţă că neepuizarea procedurii administrative de contestare a unei decizii de impunere şi de soluţionare a contestaţiei, reprezintă un fine de neprimire în faţa instanţei de contencios, efectul juridic fiind cel al inadmisibilităţii acţiunii, care a fost respinsă ca atare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul [...],

criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fără indicarea temeiului de drept aplicabil speţei, ce ar fi trebuit a fi încadrat într-unul din motivele prevăzute de art. 488 NCPC, astfel că, deoarece sesizarea instanţei s-a făcut sub imperiul legii noi de procedură, în cauză constată Curtea a fi aplicabile dispoziţiile art.499 NCPC, potrivit cu care „Prin derogare de la prevederile art.425 alin.1 lit. b, hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.”

În raport cu sus-menţionata reţinere, Curtea are în vedere motivele de casare invocate de reclamant, în esenţă, după cum urmează:

„Nelegal instanţa de fond a apreciat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii”, în condiţiile în care CJAS nu poate face dovada încheierii unui contract de asigurare cu recurentul şi astfel, nu se pune problema aplicării prevederilor art.257 alin.2 şi alin.3 din Legea nr.95/2006 sau ale prevederilor art.83 alin.4, art.86 alin.6, art.87 alin.1 Cod pr.fiscală, în lipsa calităţii de asigurat.

Prin întâmpinare intimata pârâta CASA JUDEŢEANĂ DE ASIGURĂRI DE  SĂNĂTATE CONSTANŢA a solicitat respingerea recursului ca nefondat apreciind soluţia pronunţată de instanţa de fond ca legală şi temeinică, urmând ca acesta să rămână obligat la plata obligaţiilor ce curg din veniturile realizate de persoane care desfăşoară activităţi independente.

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate şi a probatoriului administrat, în conformitate cu dispoziţiile art.496 alin.1 N.C.P.C, Curtea apreciază în sensul respingerii recursului, ca nefondat, sub toate aspectele, pentru următoarele considerente, în esenţă:

Instanţa a fost investită de către reclamantul [...] cu acţiunea având ca obiect:

- anularea deciziilor de impunere emise de pârâtă sub nr.2294.1/ 3.06.2013, nr.2294.2/3.06.2013 şi nr.2294.3/3.06.2013, ca fiind nelegale şi netemeinice;

- suspendarea executării fiscale până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin Sentinţa civilă nr.4249/08.11.2013, Tribunalul Constanţa admite excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă, respingând acţiunea ca inadmisibilă, acestea fiind condiţiile în care a fost abordată calea de atac a recursului de reclamantul [...], pentru motivele expuse, ce urmează a fi examinate în raport cu dispoziţiile art. 499 NCPC cu referire la art.488 NCPC, deoarece sesizarea instanţei s-a făcut sub imperiul legii noi de procedură.

Aşa fiind, Curtea reţine că, potrivit art.488 NCPC, „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate” astfel cum sunt cuprinse limitativ de legiuitor în conţinutul textului de lege arătat.

În contextul dat, Curtea apreciază că motivul de recurs privind „Nelegal instanţa de fond a apreciat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii”, este nefondat, urmând a fi respins în temeiul art.496 alin.1 NCPC, întrucât creanţa imputată recurentului [...], prin deciziile de imputare a căror anulare se solicită, emise de pârâta CJAS CONSTANŢA la data de 03.06.2013 are natura unei creanţe bugetare, aşa după cum legal şi temeinic a reţinut şi instanţa de fond, supusă dispoziţiilor de drept procesual prevăzute de OG nr.92/2003 – privind Codul de Procedură Fiscală.

Reţinerea sus-expusă a Curţii este determinată de conţinutul art.261 din Legea nr.95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii, urmare dispoziţiilor cuprinse în acest text de lege, respectiv:

“Alin.4 - În cazul neachitării în termen a contribuţiilor datorate fondului, aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate şi a majorărilor de întârziere se realizează potrivit procedurilor instituite de Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi normelor aprobate prin ordin al preşedintelui CNAS, cu avizul consiliului de administraţie.

Alin.5 - Persoanele prevăzute la art. 257 şi art.258 au obligaţia de a pune la dispoziţia organelor de control ale ANAF sau ale caselor de asigurări, după caz, documentele justificative şi actele de evidenţă necesare în vederea stabilirii obligaţiilor la fond.”

De altfel, este de necontestat că materia contenciosului administrativ fiscal – specie a contenciosului administrativ desemnează – după cum a statuat doctrina de specialitate „ansamblul căilor de atac împotriva actelor de impunere prin care se solicită diminuarea sau anularea impozitelor, taxelor, a contribuţiilor, a majorărilor la întârziere sau a penalităţilor şi amenzilor ori alte sume constatate şi aplicate de către organele fiscale centrale şi locale, abilitate, potrivit legii, să efectueze actele de control sau de impunere, care se soluţionează după o procedură specială de către organele administrative şi/sau instanţe judecătoreşti”, iar Titlul IX al OG.nr.92/2003 consacră procedura de soluţionării contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ fiscale.

Astfel:

 În conţinutul art.205 din OG nr.92/2003, intitulat „Posibilitatea de contestare” legiuitorul a stipulat:

„Alin.1 - Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii.

Alin.2 - Este îndreptăţit la contestaţie numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia.

Alin.3 - Baza de impunere şi impozitul, taxa sau contribuţia stabilite prin decizie de impunere se contestă numai împreună.

Alin.4 - Pot fi contestate în condiţiile alin. (3) şi deciziile de impunere prin care nu sunt stabilite impozite, taxe, contribuţii sau alte sume datorate bugetului general consolidat.

Alin.5 -  În cazul deciziilor referitoare la baza de impunere, reglementate potrivit art. 89 alin. 1, contestaţia se poate depune de orice persoană care participă la realizarea venitului.

Alin.6 - Bazele de impunere constatate separat într-o decizie referitoare la baza de impunere pot fi atacate numai prin contestarea acestei decizii.”

În conţinutul art.207 din OG nr.92/2003, intitulat „Termenul de depunere a contestaţiei” se stipulează:

„Alin.1 - Contestaţia se va depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancţiunea decăderii.

Alin.2 - În cazul în care competenţa de soluţionare nu aparţine organului emitent al actului administrativ fiscal atacat, contestaţia va fi înaintată de către acesta, în termen de 5 zile de la înregistrare, organului de soluţionare competent.

Alin.3 - În cazul în care contestaţia este depusă la un organ fiscal necompetent, aceasta va fi înaintată, în termen de 5 zile de la data primirii, organului fiscal emitent al actului administrativ atacat.

Alin.4 - Dacă actul administrativ fiscal nu conţine elementele prevăzute la art. 43 alin.2 lit. i), contestaţia poate fi depusă, în termen de 3 luni de la data comunicării actului administrativ fiscal, la organul fiscal emitent al actului administrativ atacat.”

În conţinutul  art.209 din OG nr.92/2003, denumit „Organul competent”, legiuitorul prevăzând:

„Alin.1 - Contestaţiile formulate împotriva deciziilor de impunere, a actelor administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere, deciziilor pentru regularizarea situaţiei emise în conformitate cu legislaţia în materie vamală, a măsurii de diminuare a pierderii fiscale stabilite prin dispoziţie de măsuri, precum şi împotriva deciziei de reverificare se soluţionează de către:

a) structura specializată de soluţionare a contestaţiilor din cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice în a căror rază teritorială îşi au domiciliul fiscal contestatarii, pentru contestaţiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, accesorii ale acestora, măsura de diminuare a pierderii fiscale, în cuantum de până la 5 milioane lei, precum şi pentru contestaţiile îndreptate împotriva deciziilor de reverificare, cu excepţia celor emise de organele centrale de inspecţie/control;

b) structura specializată de soluţionare a contestaţiilor din cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice competentă conform art. 36 alin. (3) pentru administrarea contribuabililor nerezidenţi care nu au pe teritoriul României un sediu permanent, pentru contestaţiile formulate de aceştia, ce au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, accesorii ale acestora, măsura de diminuare a pierderii fiscale, în cuantum de până la 5 milioane lei, precum şi pentru contestaţiile îndreptate împotriva deciziilor de reverificare, cu excepţia celor emise de organele centrale de inspecţie/control;

c) Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, pentru contestaţiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, accesoriile acestora, precum şi măsura de diminuare a pierderii fiscale, în cuantum de 5 milioane lei sau mai mare, pentru contestaţiile formulate de marii contribuabili, precum şi cele formulate împotriva actelor enumerate în prezentul articol, emise de organele centrale de inspecţie/control, indiferent de cuantum.

Alin.2 - Contestaţiile formulate împotriva altor acte administrative fiscale se soluţionează de către organele fiscale emitente.

Alin.3 - Contestaţiile formulate de cei care se consideră lezaţi de refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal se soluţionează de către organul ierarhic superior organului fiscal competent să emită acel act.

Alin.3^1 - Competenţa de soluţionare a contestaţiilor prevăzută la alin. (1) se poate delega altui organ de soluţionare prevăzut la alin. (1), în condiţiile stabilite prin ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Contestatorul şi persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei sunt informaţi cu privire la schimbarea competenţei de soluţionare a contestaţiei.

Alin.4 - Contestaţiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de alte autorităţi publice care, potrivit legii, administrează creanţe fiscale se soluţionează de către aceste autorităţi.

Alin.5 - Cuantumul sumelor prevăzute la alin. (1) se actualizează prin hotărâre a Guvernului.”

În conţinutul art.210 din OG nr.92/2003, denumit „Decizia sau dispoziţia de soluţionare”, legiuitorul a statuat:

“Alin.1 - În soluţionarea contestaţiei, organul competent se pronunţă prin decizie sau dispoziţie, după caz.

Alin.2 - Decizia sau dispoziţia emisă în soluţionarea contestaţiei este definitivă în sistemul căilor administrative de atac.”

Faţă de conţinutul textelor de lege sus-redate, reţinând că decizia de impunere este un act administrativ fiscal în accepţiunea art.41 din OG nr.92/2003, ce prevede că: “În înţelesul prezentului cod, actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale”, Curtea apreciază că recurentul era obligat în calitate de persoană vătămată/lezată printr-un act administrativ fiscal să formuleze contestaţie administrativă, în timp ce organul competent era obligat să soluţioneze contestaţia prin  decizie/dispoziţie motivată.

În speţă, probatoriul administrat în considerarea dispoziţiilor art.249 NCPC, reţine Curtea a face dovada de necontestat că împotriva deciziilor de impunere prin care s-a stabilit în sarcina recurentului obligaţia de plată a contribuţiei la fondul de asigurări de sănătate şi a accesoriilor aferente debitului, reclamantul a formulat contestaţia administrativă, transmisă instituţiei pârâte prin corespondenţa expediată la 12.07.2013, astfel că, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a reţinut că în faţa sa poate fi atacată numai decizia emisă în soluţionarea contestaţiei administrative, procedura administrativă fiind una obligatorie în această materie, atât pentru contribuabil, cât şi pentru autoritatea fiscală.

Tocmai de aceea, apreciază Curtea că legiuitorul a reţinut în conţinutul art.218 din OG nr.92/2003 denumit „ Comunicarea deciziei şi calea de atac” că:

„ Alin.1 - Decizia privind soluţionarea contestaţiei se comunică contestatorului, persoanelor introduse, în condiţiile art. 44, precum şi organului fiscal emitent al actului administrativ atacat.

Alin.2 - Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

Alin.3 - În situaţia atacării la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin.2 a deciziei prin care s-a dispus desfiinţarea, încheierea noului act administrativ fiscal ca urmare a soluţiei de desfiinţare emise în procedura de soluţionare a contestaţiei se face după ce hotărârea judecătorească a rămas definitivă şi irevocabilă.”

În egală măsură, reţine Curtea sub acest aspect, că soluţiile jurisprudenţiale au statuat constant că necontestarea la instanţa de contencios administrativ a deciziei date în soluţionarea contestaţiei de către organul fiscal competent, atrage inadmisibilitatea acţiunii având ca obiect doar atacarea deciziei de impunere.

Totodată, reţine Curtea că textele de lege sus-citate au fost corelate de legiuitor, cu dispoziţiile cuprinse în art.7 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora: „Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual, trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”.

În atare situaţie, apreciază Curtea că legal şi temeinic instanţa de fond a reţinut că neconformarea administraţiei la obligaţia stabilită de lege putea fi invocată de reclamant pe calea unei acţiuni în obligarea la emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei, demers judiciar ce nu a fost iniţiat, astfel că neepuizarea procedurii administrative de contestare a unei decizii de impunere şi de soluţionare a contestaţiei reprezintă un fine de neprimire în faţa instanţei de contencios, efectul juridic fiind cel al inadmisibilităţii acţiunii.

Pentru toate considerentele sus expuse, cum nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, văzând şi dispoziţiile art.496 alin.1 N.C.P.C, Curtea apreciază în sensul respingerii recursului, ca nefondat, sub toate aspectele.

Domenii speta

Spete similare