Despăgubiri. - art. 34 din Legea nr. 284/2010 - aplicarea deciziei nr. 5/23.06.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Aplicarea diferită a acestor dispoziţii legale la nivel naţional a fost de natură a crea  discriminări între salariile celor implicaţi în proiecte europene, discriminare ce stă la baza pretenţiilor deduse judecăţii conform art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000. Acest tratament discriminatoriu în cadrul aceleiaşi categorii de personal a fost confirmat şi prin instrucţiunea nr. 91/03.04.2014 emisa de Autoritatea de Management POSDRU din moment ce recunoaşte succesul memorandumului MFE privind deblocarea proiectelor finanţate prin programul Operaţional sectorial DRU 2007-20013 ale căror contracte erau în vigoare anterior datei de 01.01.2011 şi cărora li s-au aplicat eronat dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 284/2010, însă în mod discriminatoriu a stabilit că această INSTRUCTIUNE privind validarea şi plata cheltuielilor de personal aferente CIM încheiate în cadrul proiectelor implementate cu experţi angajaţi ai instituţiilor publice, cu finanţare POSDRU în vigoare anterior datei de 01.01.2011, să nu se aplice şi actelor adiţionale care modifica conţinutul CIM semnate de angajaţi. Faptul că aceşti angajaţi ca şi apelanta în cauză au fost de acord cu actele adiţionale nu echivalează cu pierderea dreptului la obţinerea despăgubirilor în temeiul O.G. nr. 137/2000 dacă actul semnat s-a dovedit a fi contrar dispoziţiilor legale aşa cum rezultă din hotărârea ICCJ nr. 5/2014( HP).

Prin sentinţa civilă nr. 713/Mas/13.05.2016 a Tribunalului Braşov au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, prescripţiei dreptului material la acţiune, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.E.C.Ş. şi M.F.E. – Autoritatea de Management POSDRU şi AMPOSDRU şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocate de pârâţii I.Ş.J.B., M.EC.Ş. şi M.F.E., prin întâmpinările formulate.

A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii: I.Ş.J.B., M.E.C.Ş., C.J.B., C.J.R.A.E.B., M.F.E. – Autoritatea de Management POSDRU şi AMPOSDRU prin M.F.P., cu participarea C.N.C.D..

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

I. Potrivit art. 248 din noul Cod de procedură civilă instanţa s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Astfel, s-a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 35 Cod procedură civilă, cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, iar cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Este adevărat că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat să se constate, în sensul prevederilor art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 că este supusă unui tratament discriminatoriu, determinat de faptul că, deşi a desfăşurat aceeaşi activitate în cadrul unor proiecte finanţate de fonduri nerambursabile, a fost remunerată pentru aceeaşi perioadă în baza prevederilor Legii nr. 284/2010, iar colegi de-ai săi au fost remuneraţi în baza prevederilor Manualului Operaţional al Beneficiarului, Ghidului Solicitantului publicat de către Autoritatea de Management pentru POSDRU, dar această solicitare nu reprezintă decât motivarea cererilor de obligare a pârâţilor la plata unor sume de bani şi la alocarea fondurilor necesare.

Prin urmare, s-a apreciat că excepţia inadmisibilităţii cererii nu este întemeiată, motiv pentru care a fost respinsă.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa a reţinut că potrivit art. 27 alin. 2 din O.G. nr. 137/2000 termenul în care pot fi formulate cereri pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun, este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.

Având în vedere că reclamanta a putut avea cunoştinţă despre o posibilă discriminare abia la momentul pronunţării deciziei nr. 5/23.06.2014 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, termenul de prescripţie s-ar împlini la data de 23.06.2017.

Acţiunea a fost introdusă la instanţă la data de 26.05.2015, astfel că cererea dedusă judecăţii nu este prescrisă.

Cu privire la excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.E.C.Ş. şi M.F.E. – Autoritatea de Management POSDRU şi AMPOSDRU, instanţa a constatat că reclamanta a dovedit îndreptăţirea de a chema în judecată, în calitate de pârâţi, aceste părţi dat fiind faptul că s-a solicitat obligarea acestora la alocarea fondurilor necesare achitării către reclamantă a despăgubirilor pretinse.

Astfel, pârâtul I.Ş.J.B. se află în subordinea M.E.C.Ş., acesta din urmă fiind ordonator principal de credite, iar pârâtul M.F.E. – Autoritatea de Management POSDRU şi AMPOSDRU a preluat atribuţiile semnatarului contractului de finanţare POSDRU/90/2.1/S/64044.

Prin urmare, s-a dovedit existenţa unei identităţi între aceşti pârâţi şi persoanele juridice ce pot fi obligate în raportul juridic dedus judecăţii în prezenta pricină.

În legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocate de pârâtul M.F.E., instanţa a constatat că şi aceasta este neîntemeiată din moment ce reclamanta a solicitat şi obligarea persoanelor cărora le incumbă obligaţia de respectare a contractului de finanţare la alocarea fondurilor necesare pentru plata despăgubirilor. Cum reclamanta este posibila titulară a dreptului în raportul juridic dedus judecăţii, aceasta are calitatea cerută pentru a putea exercita acţiunea în justiţie.

II) Pe fondul cauzei s-a constatat că în perioada 2010-2012 reclamanta a încheiat cu pârâtul C.J.R.A.E. B., în baza contractului de finanţare POSDRU/90/2.1/S/64044, contracte individuale de muncă pe perioade determinate şi contracte de prestări servicii, în raport cu care urma să-şi desfăşoare activitatea în cadrul proiectului „…AID” , stabilindu-se că plata serviciilor prestate se va face la un anumit tarif orar, în baza bugetului proiectului ID634044.

În aceleaşi contracte de muncă se stabileşte şi că „în cazul în care, în urma unor modificări legislative se vor modifica contribuţia angajatorului, părţile convin la modificarea corespunzătoare a salariului brut (…) pentru încadrarea în bugetul alocat proiectului”

În anul 2011 pârâtul I.Ş.J.B. a emis decizia nr. 926/2/14.06.2011, prin care a stabilit că începând cu data de 01.07.2011, echipa de implementare a proiectului menţionat mai sus va fi salarizată în conformitate cu art. 34 din Legea cadru nr. 284/2010.

Contractele individuale de muncă, actele adiţionale la contractele individuale de muncă sau contractele de prestări servicii nu au fost contestate în termenul legal, astfel că toate clauzele acestora îşi produc efecte aşa cum au fost stabilite şi însuşite de părţi prin semnătură.

Susţinerea reclamantei precum ca plata drepturilor băneşti să se facă în raport de dispoziţiile Ghidului Solicitantului nu poate fi primită.

Potrivit dispoziţiilor art. 1270 alin. 1 Cod civil, contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. Tot astfel, în art. 37 Codul muncii, se prevede că drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc, potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă.

Din moment ce, conform art. 39 alin. 2 lit. c Codul muncii, salariatului îi revine în principal obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în contractul individual de muncă, reclamanta nu poate invoca discriminarea în legătură cu plata unor drepturi băneşti pe care le-a negociat şi în legătură cu care a încheiat convenţii.

Pe de altă parte, s-a reţinut că din cererea de chemare în judecată şi din actele depuse la dosar nu s-a putut identifica vreun criteriu de discriminare în accepţiunea O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, diminuarea drepturilor salariale făcându-se în baza unor modificări intervenite la nivelul legislaţiei naţionale, în cauză fiind vorba despre salarii plătite reclamantei din fonduri publice – conform contractului de finanţare şi contractului individual de muncă – ceea ce permite legiuitorului să intervină în anumite condiţii asupra modului de gestionare a acestor fonduri. Astfel a reţinut şi Curtea Constituţională prin mai multe decizii – nr. 289/2005, nr. 339/2005, nr. 108/2006, nr. 706/2007, 74/2006: „Drepturile salariale ale personalului autorităţilor şi instituţiilor publice, inclusiv drepturile suplimentare, sunt stabilite prin lege. Or, în virtutea acestei atribuţii, legiuitorul poate ca, în funcţie de modificarea resurselor bugetare, să intervină asupra criteriilor de acordare şi cuantumurilor valorice ale unor drepturi, să anuleze ori să suspende vremelnic acordarea unora dintre drepturile prevăzute.”

Faţă de toate considerentele de fapt şi de drept expuse mai sus, acţiunea dedusă judecăţii a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva sentinţei de mai sus a formulat apel reclamanta A., iar prin motivele de apel soluţia atacată este criticată pentru următoarele considerente:

Cu privire la încheierea din data de 20.04.2016, instanţa de fond a dispus în

sensul disjungerii, pe fiecare persoană reclamantă în parte a prezentului dosar.

În opinia apelantei, erau întrunite condiţiile coparticipării procesuale astfel cum sunt ele prevăzute de art. 59 Cod procedură civilă, adică drepturile solicitate de toţi reclamanţii au aceeaşi cauză, existând o strânsă legătură între ceea ce s-a solicitat de către toţi reclamanţii. Fiecare dintre reclamanţi au fost participanţi la acelaşi proiect, renumeraţia lor s-a efectuat prin intermediul pârâţilor, în acelaşi mod, iar discriminarea a fost reclamată de toţi pentru exact aceleaşi motive. De altfel, după cum se poate observa şi motivarea primei instanţe este identică în toate cele 15 dosare. În opinia apelantei nu se impunea disjungerea cauzei.

Apelanta înţelege să critice şi dispoziţia instanţei din cadrul aceleiaşi încheieri prin care instanţa de fond a respins proba cu interogatoriu solicitată.

Pe fond, pentru a se pronunţa în sensul respingerii acţiunii, instanţa de fond nu a analizat totalitatea înscrisurilor pe care apelanta le-a depus la dosarul cauzei şi nici situaţia de fapt şi de drept care a determinat-o, pe ea şi pe colegii ei, participanţi la acelaşi proiect să se considere discriminaţi, (fiind întrunite condiţiile prevăzute de O.G. nr. 137/2000) şi să promoveze pe rolul instanţei acţiunea introductivă.

Astfel cum rezultă din înscrisurile la care a făcut referire şi pe care le-a depus în susţinere, contractul de finanţare a proiectului a fost încheiat înainte de apariţia Legii Cadru nr. 284/2010, iar în acest contract se menţionează expres faptul că participanţii la proiect vor fi remuneraţi conform dispoziţiilor Ghidului Solicitantului.

Ulterior, apariţiei Legii nr. 284/2010, intimatul pârât I.Ş.J.B. a emis decizii şi acte adiţionale la contract în care se menţiona în mod expres faptul că salariul de bază lunar brut în cadrul proiectului se stabileşte în conformitate cu prevederile art. 34 al Legii nr. 284/2010.

Instanţa de fond a reţinut, în mod eronat, că întrucât contractele individuale de muncă sau acte adiţionale la contractele individuale de muncă nu au fost contestate în termenul legal, clauzele acestora îşi produc efecte aşa cum au fost stabilite şi însuşite de părţi. Această reţinere a instanţei de fond este contrazisă de însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin Decizia nr. 51/2014 (la care instanţa de fond nu face nicio referire) a statuat că art. 34 din Legea nr. 284/2010 nu se aplică contractelor de finanţare încheiate anterior apariţiei legii cadru (ceea ce este şi cazul reclamanţilor), iar contractele de muncă încheiate în baza acestei legi nu reprezintă caracteristicile tipice ale unor astfel de contracte.

Ulterior, în data de 03.04.2014 M.F.E. AMPOSDRU a emis instrucţiunea nr. 91 prin care se menţionează în mod expres ca: "Prezenta instrucţiune se aplică contractelor de finanţare POSDRU semnate anterior datei de intrare în vigoare a Legii nr. 284/2010, respectiv 01.01.2011, în care M.E.N. sau unităţile şi instituţiile aflate în subordinea/coordonarea acestuia, au calitatea de beneficiari/parteneri. De asemenea,  prin  aceeaşi  instrucţiune  se menţionează că aceasta nu s-ar aplica contractelor individuale de muncă semnate conform prevederilor Legii nr. 284/2010.

Deşi apelanta a fost pusă să semneze contracte (sub diferite denumiri fie de prestări servicii, fie de furnizare), ulterior apariţiei Legii nr. 284/2010, tot Înalta Curte a venit şi a menţionat, în aceeaşi decizie faptul că: ”contractele, convenţiile încheiate cu specialiştii implicaţi în proiecte, deşi intitulate contracte de muncă, nu reprezintă, totuşi caracteristicile tipice ale unor astfel de contracte. Dimpotrivă este vădită natura lor juridică civilă, fiind încheiate punctual, în legătură cu activităţi şi servicii expres individualizate, prestate de specialiştii respectivi în cadrul larg al activităţilor desfăşurate în temeiul proiectului finanţat din fonduri comunitare, respectiv din împrumuturi externe,în schimbul unei contraprestaţii, plată cuvenită, care a fost negociată între părţi”.

De altfel, pentru dovedirea celor solicitate, apelanta a solicitat, ca fiind concludentă, pertinentă şi utilă, pe lângă proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriul luat pârâtelor. Deşi instanţa de judecată a respins această probă, face precizarea că într-un dosar similar (nr. xxx/62/2016) aflat pe rolul Tribunalului Braşov, instanţa a admis această probă, iar pârâtul I.S.J.B. a recunoscut că au existat cazuri în care plata participanţilor la proiecte încheiate anterior datei de 01.01.2011, s-a efectuat numai în conformitate cu dispoziţiile Ghidului, neexistând o practică unitară de remunerare pentru toate proiectele. Plata către participanţii la proiecte s-a efectuat în funcţie de modalitatea de interpretare, la nivel de minister şi inspectorat a cadrului legal aplicabil.

Nu sunt aplicabile deciziile Curţii Constituţionale reţinute în motivare de către instanţa de fond (nr. 289/2005, nr. 339/2005, nr. 108/2006, nr. 706/2007, nr. 74/2006). În speţa dedusă judecăţii nu este vorba despre intervenirea de către stat asupra criteriilor de acordare şi cuantumurilor valorice ale unor drepturi. În speţă există o aplicare eronată a unui articol de lege art. 34 din Legea nr. 284/2010, încălcându-se astfel dispoziţii constituţionale mai sus menţionate) şi principii de drept.

Instanţa de fond trebuia să se raporteze la momentul pronunţării soluţiei atacate la dispoziţiile Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie (51/2014) şi la dispoziţiile O.U.G. nr. 137/2000, dispoziţii la care, însă, nu a făcut nicio referire.

Pârâtul M.F.E. a formulat apel incident prin care a criticat soluţia instanţei, în principal, sub aspectul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei instituţii.

Potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 64/2009 privind gestionarea financiară a instrumentelor structurale şi utilizare a acestora pentru obiectivul de convergenţă, a cărei incidenţă s-a reţinut în speţă prin preambulul contractului de finanţare, beneficiarii proiectelor finanţate din instrumente structurale, în calitatea lor de beneficiari unici sau de lideri de parteneriate depun cereri prin care solicită autorităţilor de management virarea sumelor necesare pentru plata cheltuielilor rambursabile, reprezentând cheltuieli eligibile aferente instrumentelor structurale şi cofinanţări publice asigurate de la bugetul de stat, precum şi pentru plata contravalorii taxei pe valoarea adăugată considerate neeligibilă, cheltuielilor eligibile. Cererile sunt depuse de către beneficiari unici sau lideri de parteneriate în cadrul contractelor/deciziilor/ordinelor de finanţare, în baza facturilor, facturilor de avans sau statelor privind plata salariilor, statelor/centralizatoarelor pentru acordarea burselor, subvenţiilor şi premiilor, contractelor/deciziilor/ ordinelor de finanţare, după caz, acceptate stabilite conform la plată fie de către beneficiarii unici, fie de către oricare dintre membrii parteneriatelor, după caz.

Din economia dispoziţiilor legale incidente, expuse succint în prealabil, rezultă cu evidenţă faptul că, pretenţiile evidenţiind obligaţia asigurării resurselor financiare necesare satisfacerii obligaţiilor pecuniare afirmate în speţă sunt reclamate în lipsa vocaţiei unei astfel de manifestări a exerciţiului drepturilor procesuale, fiind încuviinţate totodată de o instanţă necompetentă material a analiza şi dispune în materia sub incidenţa cărora Contractele de finanţare cu resurse financiare comunitare nerambursabile îşi produc efectele, respectiv Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, pârâtul M.F.E. a invocat nelegalitatea măsurii de disjungere a cauzei pentru motive similare celor invocate de către reclamantă.

Analizând soluţia atacată prin prisma motivelor de apel, Curtea reţine următoarele.

În ceea ce priveşte soluţia de disjungere dispusă prin încheierea din data de 20.04.2016 curtea reţine că motivele de apel nu pot fi primite deoarece sunt lipsite de finalitate juridică câtă vreme reunirea cauzelor disjunse nu se poate face decât în faţa primei instanţe iar nici una dintre părţi nu a solicitat desfiinţarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, această măsură putând fi dispusă, potrivit art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă, doar la cererea expresă a acestora. De asemenea, nulitatea unui act de procedură poate fi constatată, potrivit art. 175 Cod procedură civilă, doar atunci când s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea acestuia. În speţă, prin motivele de apel, părţile recunosc că toate dosare disjunse au fost soluţionate la fel, neexistând o vătămare din acest punct de vedere.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.F.E., invocată de acest apelant prin motivele de apel din cadrul apelului incident, curtea reţine că soluţia atacată este legală întrucât cu privire la contractul de finanţare nr. 5238/30.06.2010 ce stă la baza pretenţiilor deduse judecăţii, încheiat în cadrul programului sectorial „Dezvoltarea resurselor umane” 2007-2013 începând cu 01 martie 2014 prin art. 3 din O.U.G. nr. 9/2014 M.F.E. se substituie în calitate de autoritate de management M.M.F.P.S.P.V. care era semnatar al acestui contract de finanţare.

Analizând apelul reclamantei pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, curtea reţine că acesta este întemeiat pentru următoarele considerente:

În speţă, la data de 30.06.2010 a fost încheiat între M.M.F.P.S., în calitate de autoritate de management, şi I.Ş.J.B., contractul de finanţare în cadrul proiectului „AIS” ce stă la baza pretenţiilor deduse judecăţii.

Potrivit art. 4 din contractul de finanţare cheltuielile angajate pe perioada de implementare, inclusiv cele cu plata drepturilor băneşti ale persoanelor implicate în proiect, urma să se efectueze în conformitate cu prevederile Ghidului solicitantului, ale H.G. nr. 759/2007 şi ale ordinului comun al MMFESMEF.

Pretenţiile deduse judecăţii au la bază aplicarea eronată a prevederilor art. 34 din Legea nr. 284/2010, ce a intrat în vigoare la data de 01.01.2011, contractului de finanţare nr. 5238/30.06.2010 ce a fost încheiat anterior acestei date.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284/2010 rezultă că, de la data intrării în vigoare a legii, singura modalitate de plată a specialiştilor implicaţi în activităţile din cadrul proiectelor finanţate din fonduri comunitare o constituie aplicarea unei majorări la salariul de bază.

În cauză însă modalitatea de plată a persoanelor implicate în activităţile din cadrul proiectului analizat a fost stabilită înainte de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010  prin încheierea unor contracte individuale de muncă, în care sunt prevăzute atât activitatea prestată de către specialiştii respectivi în desfăşurarea proiectului, cât şi suma de bani reprezentând plata acordată pentru prestaţie de 144 lei/oră.

Aşadar, întrucât prin contractele respective creanţa a fost stabilită în integralitatea ei, fiind determinată exact suma ce reprezintă plata acordată specialiştilor, în temeiul unor clauze contractuale asumate de părţi anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, această sumă nu mai poate fi modificată, ulterior, după intrarea în vigoare a actului normativ menţionat.

Contractele, convenţiile încheiate cu specialiştii implicaţi în proiecte, deşi intitulate contracte de muncă, nu prezintă, totuşi, caracteristicile tipice ale unor astfel de contracte. Dimpotrivă, este vădită natura lor juridică civilă, fiind încheiate punctual, în legătură cu activităţi şi servicii expres individualizate, prestate de specialiştii respectivi în cadrul larg al activităţilor desfăşurate în temeiul proiectului finanţat din fonduri comunitare, respectiv din împrumuturi externe, în schimbul unei contraprestaţii, plata cuvenită, care a fost negociată între părţi.

 Acestor contracte nu le pot fi însă aplicate dispoziţiile art. 34 din Legea-cadru nr. 284/2010, întrucât s-ar încălca principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile, consacrat de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".

Această chestiune de drept a fost dezlegată în acest sens de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 5/2014 prin care a statuat că „dispoziţiile art. 34 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nu se aplică drepturilor salariale ale personalului angajat în baza contractelor de finanţare încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010”.

Această decizie este obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, şi a fost invocată în motivarea pretenţiilor deduse judecăţii, însă instanţa de fond nu a făcut nici o referire la aceasta şi nu a argumentat motivele pentru care a ignorat dezlegarea instanţei supreme.

Hotărârea instanţei supreme are drept scop tocmai unificarea practicii judiciare şi evitarea oricăror discriminări în privinţa salarizării personalului plătit din fonduri publice angajat în baza unor contracte de finanţare.

Ulterior, după apariţia Legii nr. 284/2010,  I.J.Ş.B. a emis decizii prin care s-a hotărât ca salariile celor implicaţi în proiect să se stabilească în conformitate cu prevederile art. 34 din această lege deşi, potrivit principiului tempus regit actum, respectivele dispoziţii legale nu puteau aduce atingere unor convenţii legal încheiate anterior intrării sale în vigoare.

Astfel cum a observat şi instanţa supremă, încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea contractului sunt supuse dispoziţiilor legale în vigoare la momentul perfectării contractului (tempus regit actum), iar o lege este retroactivă atunci când atribuie ori recunoaşte alte efecte unui act, fapt ori situaţii încheiate sau, după caz, produse ori născute anterior intrării sale în vigoare.

În acest context în care partea are, în temeiul contractului încheiat, o creanţă bine definită - doar plata acesteia constând în preţul activităţii de implementare fiind eşalonată - o lege nouă care i-ar aduce modificări ar retroactiva, pentru că ar aduce atingere efectelor recunoscute de legea în vigoare la data când contractul a fost perfectat. Într-o astfel de situaţie, drepturile şi obligaţiile părţilor nu ar mai fi executate şi realizate în termenii iniţiali conveniţi, ci în termenii prevăzuţi de legea nouă, ceea ce este inadmisibil faţă de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

De altfel, faptul că nu s-a intenţionat să se intervină de o manieră retroactivă asupra contractelor menţionate, încheiate anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, a fost confirmat şi prin Memorandumul adoptat la 23.12.2013 de Guvernul României, "pentru deblocarea proiectelor POSDRU, ale căror contracte erau în vigoare anterior datei de 1.01.2011", subliniindu-se că "li s-au aplicat în mod eronat prevederile art. 34 din Legea-cadru nr. 284/2010".

Aplicarea diferită a acestor dispoziţii legale la nivel naţional a fost de natură a crea  discriminări între salariile celor implicaţi în proiecte, discriminare ce stă la baza pretenţiilor deduse judecăţii conform art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000. Acest tratament discriminatoriu în cadrul aceleiaşi categorii de personal a fost confirmat şi prin instrucţiunea nr. 91/03.04.2014 emisa de Autoritatea de Management POSDRU din moment ce recunoaşte succesul memorandumului MFE privind deblocarea proiectelor finanţate prin programul Operaţional sectorial DRU 2007-2013 ale căror contracte erau în vigoare anterior datei de 01.01.2011 şi cărora li s-au aplicat eronat dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 284/2010, însă în mod discriminatoriu a stabilit că această INSTRUCTIUNE privind validarea şi plata  cheltuielilor de personal aferente CIM încheiate în cadrul proiectelor implementate cu experţi angajaţi ai instituţiilor publice, cu finanţare POSDRU în vigoare anterior datei de 01.01.2011, să nu se aplice şi actelor adiţionale care modifica conţinutul CIM semnate de angajaţi. Faptul că aceşti angajaţi ca şi apelanta în cauză au fost de acord cu actele adiţionale nu echivalează cu pierderea dreptului la obţinerea despăgubirilor în temeiul O.G. nr. 137/2000 dacă actul semnat s-a dovedit a fi contrar dispoziţiilor legale aşa cum rezultă din hotărârea ICCJ nr. 5/2014 (HP).

 În ceea ce priveşte cererea de constatare a acestei discriminări, curtea reţine că, potrivit art. 35 din Codul de procedură civilă nu poate fi primită constatarea existenţei unui drept dacă partea poate cere realizarea dreptului. În speţă, realizarea dreptului este dată de admiterea pretenţiilor constând în obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor, despăgubiri care, deşi au la bază ideea de discriminare, aceasta trebuie constatată de către instanţă în cadrul procesului deliberativ asupra pretenţiilor principale, nefiind necesară constatarea acestei stări de fapt în mod distinct prin dispozitivul hotărârii.

În ceea ce priveşte ultimul petit de obligare a pârâţilor la alocarea fondurilor necesare plăţii despăgubirilor admise curtea reţine că este lipsit de temei legal. În acest sens se are în vedere că  nici prin cererea de chemare în judecată şi nici prin motivele de apel nu sunt indicate dispoziţiile legale ce stau la baza unei astfel de cereri. De asemenea, cu privire la lipsa de temei legal a unor cereri de obligare a ordonatorilor principali de credite la plata unor drepturi de natură salarială, ICCJ s-a pronunţat prin două recursuri în interesul legii, RIL 10/2011 şi RIL 13/2016. Tocmai de aceea instanţa, ca efect al admiterii apelului reclamantei va schimba în parte sentinţa în sensul obligării la despăgubirile pretinse în temeiul art. 2 din O.G. nr. 137/2000 doar pârâţii indicaţi la petitul 2 al cererii de chemare în judecată, faţă de care reclamanta a avut un raport juridic direct rezultat din contractele încheiate menţionate mai sus. 

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă apelul reclamantei va fi admis în parte potrivit dispozitivului prezentei.

Domenii speta

Spete similare