Constatare nulitate act juridic clauze abuzive. Caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de acordare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt,

Între părţi s-au derulat relaţii contractuale concretizate prin contractul de credit nr. 333012716/23.04.2010 (filele 10-21) şi contractul de ipotecă autentificat sub nr. 403/23.04.2010 (f. 22-27), banca acordând reclamantei şi soţului acesteia suma de 277.600 euro pe o perioadă de 368 luni, pentru achiziţionarea unui apartament.

Potrivit art. 6.2 din contract, împrumutatul datora băncii un comision  de acordare aplicat în procent de 2% din valoarea creditului acordat, plătibil o singură dată la data acordării creditului.

Potrivit art. 6.6 din contract, împrumutul datorează şi un comision de conversie în cuantum de 0,5%  aplicat la soldul creditului de la data conversiei, cu precizarea că moneda în care a fost acordat creditul poate fi schimbată la cererea împrumutatului.

Pârâta a declarat scadenţa anticipată a creditului, iar prin cererea de executare silită nr. 2343/13.08.2015 a demarat procedura de executare silită împotriva reclamantei, în temeiul contractului de credit şi a contractului de ipotecă menţionate în prezentul dosar (f. 38).

În drept,

Faţă de situaţia de fapt expusă, se impune, în primul rând, precizarea că, având în vedere încheierea contractului de credit anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum stabilesc art. 6 alin. 2 din Codul civil din 2009 şi art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 „(1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociaţii care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale industriale sau de producţie, artizanale sau liberale (2) Prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori literale, cât şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acestuia”.

Pârâta este comerciant în sensul legii, întrucât este o persoană juridică  autorizată care, în temeiul unor contracte ce intră sub incidenţa legilor privind protecţia consumatorilor, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale. Reclamantul este consumator în sensul aceleiaşi legi, întrucât în contractul încheiat cu pârâta a acţionat în scopuri personale, astfel cum rezultă şi din denumirea contractului.

Potrivit art. 1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, fiind interzis comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Art. 4 din această Lege stabileşte că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. 

 O primă condiţie ce trebuie îndeplinită pentru ca o clauză să fie abuzivă este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul.2 al art.4 din Legea nr.193/2000 defineşte noţiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vânzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.

Cea de-a doua condiţie esenţială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, prin aceasta înţelegându-se că unul din contractanţi dobândeşte un avantaj nejustificat faţă de situaţia celeilalte părţi.

În fine, cu privire la cea de-a treia cerinţă, aceasta se referă la caracterul contrar bunei credinţe al clauzei; cu alte cuvinte, această cerinţă vizează  comportamentul neloaial al co-contractantului. 

De asemenea, pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art.4 alin.5 şi 6 din Legea nr.193/2000, potrivit cărora natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează și în functie de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toate împrejurările care au determinat încheierea contractului precum şi de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde, indiferent de obiectului principal al contractului, de raportul preț-calitate, de produsele şi serviciile oferite în schimb. 

În ceea ce priveşte contractul de credit nr. 333012716 garantat cu ipotecă din 23.04.2010, instanţa stabileşte că acesta reprezintă contract de adeziune, lipsind posibilitatea consumatorului de a negocia clauzele care reglementează desfăşurarea relaţiilor contractuale, acestea fiind preformulate de către bancă.

Susţinerile pârâtei referitoare la „caracterul negociat” al clauzelor sunt vădit neîntemeiate, întrucât aducerea la cunoştinţa clientului a contractului de credit nu reprezintă negociere, ci o componentă a dreptului la informare al consumatorului. De asemenea, posibilitatea consumatorului de a opta între diferite servicii oferite de bancă nu reprezintă negociere, având în vedere că pentru fiecare tip de serviciu (credit cu dobândă fixă sau credit cu dobândă variabilă) există un contract preformulat de către prestatorul de servicii, cu privire la care consumatorul nu poate aduce modificări.

Cum banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu reclamantul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumba, prezumţia relativă instituită de lege nu a fost răsturnată. În atare situaţie, instanţa reţine că aceste contracte de credit sunt preformulate de bancă, standardizate, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.

În acest sens, instanţa va avea în vedere dispoziţiile art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000, potrivit cărora dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Astfel, observând convenţia de credit intervenită între reclamantă şi pârâta, este evident ca aceasta cuprinde clauze prestabilite de către împrumutător, fără ca împrumutatul să aibă posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, de a le modifica sau înlătura, forma convenţiei fiindu-i impusă de către bancă.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de acordare de 2 %, instanţa reţine că acesta este întemeiat, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 alin. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE.

Astfel, referitor la caracterul nenegociat al clauzei cuprinse la art. 6.2 din contract, instanţa învederează că, aşa cum s-a arătat mai sus, acesta se regăseşte cu privire la toate comisioanele percepute de unitatea bancară, fiind vădit neîntemeiată susţinerea pârâtei în sensul că această clauză are caracter negociat. Aducerea la cunoştinţa clientului a contractului de credit nu reprezintă negociere, ci o componentă a dreptului la informare al consumatorului, iar faptul că împrumutatul nu a avut posibilitatea de a negocia eliminarea comisioanelor la încheierea contractului de credit este în afara oricărui dubiu, având în vedere că obligaţia de plată a comisionului de acordare este prevăzută la art. 6.2 din contract.

Instanţa apreciază, însă, că perceperea de către bancă a comisionului de acordare a creditului, în procent de 2 % din valoarea totală a creditului acordat creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, nefiind justificată de serviciile pe care le-a presupus deschiderea contului de credit, virarea în acest cont a sumei împrumutate şi emiterea graficului de rambursare.

Totodată, instanţa constată că valoarea comisionului de acordare este mare în raport de valoare creditului, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi neputând fi justificat de către pârâtă, în condiţiile în care elementele enumerate în întâmpinare care determină în opinia sa perceperea acestuia nu sunt în măsură să conducă la achitarea acestuia într-un asemenea cuantum.

Dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este raportat la mărimea sumei împrumutate şi nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului (mai ales în condiţiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).

Susţinerile pârâtei cu privire la manifestarea unui acord de voinţă din partea consumatorului şi care obligă partea inclusiv în privinţa acestui comision nu pot fi primite. Aceasta deoarece consimţământul dat de consumator la momentul încheierii contractului este considerat de legiuitor inexistent, întrucât a fost exprimat în contextul unei stări de constrângere financiară, stare de care pârâta, în calitate de comerciant, a înţeles să se folosească şi astfel să impună obligaţii excesive cocontractantului aflat într-o poziţie defavorabilă.

Prin urmare, instanţa va constata caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de acordare, prevăzute la art. 6.2 din Contractul de credit, va dispune înlăturarea din contract şi, pe cale de consecinţă, va obliga pârâta să restituie reclamantei suma achitată efectiv cu titlu de comision de acordare în cuantum de 5.552 euro, în lei la cursul BNR din ziua plăţii. De asemenea, instanţa va obliga pârâta să plătească reclamantei dobândă legală penalizatoare asupra obligaţiei de restituire a sumei încasate cu titlu de comision de acordare de la data încasării şi până la stingerea obligaţiei principale.

Referitor la comisionul de conversie prevăzut de art. 6.6 din contractul de credit, instanţa constată că reclamanta nu şi-a motivat în nici un fel cererea cu privire la acest comision limitându-se la a copia articolul în cererea de chemare în judecată, instanţa neputând analiza un eventual interes al reclamantei în constatarea caracterului abuziv al acestei clauze, în condiţiile în care aceasta nu precizează dacă a solicitat efectiv conversia creditului şi  dacă a achitat acest comision, însă cu toate acestea solicită restituirea unei sume pe care nu a achitat-o niciodată şi înlăturarea unei clauze care oricum nu va mai produce efecte deoarece s-a declarat deja scadenţa anticipată a creditului, fiind începută executarea silită. Chiar dacă începerea executării silite şi declararea scadenţei anticipate nu împiedică instanţa să constate caracterul abuziv al unei clauze contractuale, instanţa nu poate face acest lucru dacă reclamanta nu explică în niciun fel care este dezechilibrul contractual, cum a fost afectată de inserarea acestei clauze în contract, motiv pentru care instanţa va respinge în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În temeiul art. 453 C.proc.civ. instanţa va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Faţă de soluţia pronunţată cu privire la cererea de chemare în judecată, instanţa va respinge ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Domenii speta

Spete similare