Act administrativ asimilat. Refuz de restituire sume achitate cu titlu de impozit pe profit – art. 117 lit. d) Cod procedură fiscală. Momentul la care se analizează caracterul nejustificat al refuzului. Efectele actelor administrative emise ulterior.

Analiza caracterului justificat al refuzului de restituire, refuz ce reprezintă un act administrativ asimilat în condiţiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, se face prin raportare la situaţia de fapt şi de drept existentă la data exprimării refuzului de către autoritatea publică, în cazul acţiunii în contencios administrativ legalitatea actului administrativ, implicit a actului administrativ asimilat, analizându-se în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii lui.

Actele fiscale emise ulterior datei refuzului de restituire a sumei în litigiu, nu pot produce efecte în cadrul prezentei acţiuni. Deşi actele respective sunt definitive şi executorii, acestea ar fi fost relevante în cauză în situaţia în care instituţia pârâtă ar fi învestit instanţa de fond, faţă de modificarea situaţiei de fapt ulterior manifestării refuzului, cu o cerere reconvenţională prin care să solicite efectuarea compensării între suma solicitată la restituire şi suma stabilită prin actele fiscale ulterioare refuzului. În aceste condiţii, instanţa de judecată nu se poate pronunţa decât în limitele învestirii sale, în condiţiile art. 22 alin. 6 Cod procedură civilă, respectiv numai cu privire la legalitatea refuzului de restituire a sumei în discuţie, refuz exprimat la data de 21.03.2014.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 1096/CA/30.09.2015 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. B. în contradictoriu cu pârâta DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE B. prin mandatar Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B. şi, în consecinţă, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 223.936,31 lei, la care se adaugă dobânda legală ce se va calcula conform O.G. nr. 13/2011, începând cu data de 31.10.2012 şi până la data plăţii efective, precum şi suma de 2.350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE B. prin mandatar Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii.

În motivare, a arătat că hotărârea pronunţată de instanţa de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente dispoziţiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Recurenta a arătat că reţinerea primei instanţe în sensul că nu a fost finalizată inspecţia fiscală dispusă prin decizia nr. 538/31.10.2012 nu este corectă, A.J.F.P. B. efectuând acţiunea de reverificare, finalizată cu raportul de inspecţie fiscală nr. 575/15.09.2014 şi decizia de impunere nr. 824/15.09.2014, prin care s-au stabilit în sarcina societăţii intimate sume suplimentare de plată în valoare de 154.050 lei, din care 78.625 lei debit principal şi 75.425 lei accesorii.

Recurenta a arătat că prin aceste acte fiscale a fost făcută aplicarea dispoziţiilor instanţei de judecată, cuprinse în sentinţa penală nr. 179/10.01.2006 a Tribunalului Braşov, în decizia penală nr. 191/04.12.2007 a Curţii de Apel Braşov şi în decizia penală nr. 1643/05.05.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (pronunţate în dosarul nr. 748/2008) şi s-a constatat că societatea nu a evidenţiat în contabilitate veniturile din despăgubiri în perioada 2000-iunie 2014 şi astfel nu a constituit şi nu a achitat impozitul pe profit aferent despăgubirilor ce ar fi trebuit încasate de la T.G..

Recurenta a mai arătat că aceste acte administrative nu au fost contestate în condiţiile art. 205-208 Cod procedură fiscală, astfel că admiterea cererii de restituire a sumei de 223.936,31 lei este inadmisibilă, în condiţiile în care aceste acte fiscale au stabilit obligaţii fiscale suplimentare, în cadrul prezentei acţiuni nefiind posibilă analiza legalităţii DI nr. 824/15.09.2014 şi a RIF nr. 575/15.09.2014.

Referitor la dobânda legală, recurenta a arătat că soluţia primei instanţe nu este legală, deoarece reverificarea dispusă prin decizia nr. 538/2012 a fost efectuată şi finalizată cu emiterea DI nr. 824/15.09.2014 şi a RIF nr. 575/15.09.2014 prin care au fost stabilite obligaţii suplimentare, iar acordarea dobânzii poate avea loc numai de la data la care aceasta a fost solicitată, iar nu de la data la care au fost achitate sumele respective.

Recurenta a criticat şi dispoziţia de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, arătând că, în condiţiile în care acţiunea este neîntemeiată, nici cheltuielile de judecată nu pot fi acordate. În plus, a arătat că nu poate fi reţinută culpa sa procesuală, în condiţiile art. 453 Cod procedură civilă, deoarece şi-a îndeplinit obligaţia de a efectua inspecţia fiscală dispusă prin decizia nr. 538/2012.

În drept a fost invocată aplicarea art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, iar, în probaţiune a solicitat administrarea probei cu înscrisuri noi.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimata reclamantă S.C. A. S.A. B., prin întâmpinare formulată în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 37-42), a solicitat respingerea recursului declarat de către pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea acestei poziţii procesuale intimata a redat situaţia de fapt care rezultă din proba cu înscrisuri administrată în faţa primei instanţe, insistând asupra aspectului referitor la faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie penală constată, în mod irevocabil, faptul că sunt nelegale sumele impuse prin actele de control nr. 301419/15.07.2003 şi nr. 2075/04.04.2003, în sumă totală de 223.936,31 lei, achitate în baza convenţiei de eşalonare de plată nr. din data de 21.07.2003 încheiată cu D.G.F.P. B., astfel că, refuzul de restituire a acestei sume, exprimat de recurenta pârâtă, nu este justificat.

Intimata a arătat că cererea de constituire ca parte civilă a D.G.F.P. B. cu suma de 224.351,49 lei a fost respinsă definitiv de instanţa penală, iar după pronunţarea deciziei penale nr. 1643/05.05.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie  (pronunţate în dosarul nr. xx8/2008), în actele emise, D.G.F.P. B. nu a mai contestat dreptul societăţii de a primi suma achitată în mod nelegal, ce face obiectul prezentei acţiuni.

Intimata a mai arătat că prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, recurenta pârâtă a invocat numai aspecte procedurale, fără să conteste dreptul societăţii de a primi această sumă de bani.

Cu privire la înscrisurile noi depuse în probaţiune de către recurentă, intimata a arătat că DI nr. 824/15.09.2014 şi a RIF nr. 575/15.09.2014 sunt acte pro causa, care nu au fost invocate în faţa instanţei de fond, până la dezbaterea cauzei şi nici nu au fost puse în executare, respectiv nu s-a încercat recuperarea debitelor impuse societăţii. În plus, a mai arătat că societatea a beneficiat în perioada septembrie 2014-noiembrie 2015 de un certificat de atestare fiscală care arată că nu are datorii la bugetul de stat, ceea ce, în opinia sa, echivalează cu faptul că recurenta pârâtă recunoaşte că cele două acte fiscale depuse în recurs au ca scop exclusiv îngrădirea dreptului său de a obţine sumele datorate de organul fiscal societăţii.

În subsidiar, intimata a solicitat, în ipoteza admiterii cererii de recurs, numai casarea în parte a sentinţei, în sensul obligării recurentei pârâte la plata sumei de 69.886,31 lei, ce reprezintă diferenţa dintre suma de 223.936,31 lei, solicitată prin acţiune şi suma de 154.050 lei, indicată în DI nr. 824/15.09.2014 şi a RIF nr. 575/15.09.2014.

În drept, a invocat aplicarea art. 117 lit. d) şi b), art. 135 şi art. 90 pct. 1 Cod procedură fiscală, art. 453 Cod procedură civilă, iar, în probaţiune a solicitat administrarea probei cu înscrisuri noi.

Recurentul reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, în condiţiile art. XVI alin. 2 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013.

Instanţa de recurs a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri noi, în condiţiile art. 492 Cod procedură civilă, iar, din oficiu, în condiţiile art. 22 Cod procedură civilă, a solicitat recurentei pârâte să comunice dacă debitele stabilite prin decizia nr. 824/15.09.2014 şi raportul de inspecţie fiscală nr. 575/15.09.2014 au fost stinse şi care a fost modalitatea de stingere a acestor creanţe, răspunsul fiind comunicat cu adresa nr. 37289/09.02.2016 (filele 62-65).

Analizând recursul declarat de pârâta DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE B. prin mandatar Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B., prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, curtea reţine următoarele:

Recurenta pârâtă invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a legii, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, dar care nu este fondat.

Astfel, prima instanţă a reţinut, în mod legal, că reclamanta a investit instanţa de contencios administrativ cu o cerere de obligare a pârâtei la restituirea unor sume achitate cu titlu de impozit pe profit şi accesorii, invocând reţinerea acestora fără temei de către organul fiscal, întrucât au fost stabilite fără respectarea legii, cerere întemeiată pe prevederile art. 117 lit. d) şi b) Cod procedură fiscală, acţiune raportată la dispoziţiile art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ fiind învestită să analizeze dacă refuzul de a restitui sumele în discuţie, exprimat de către pârâtă, are caracter justificat sau nu, deoarece acest refuz este asimilat de dispoziţiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 unui act administrativ.

Curtea constată că societatea intimată a efectuat, după soluţionarea definitivă a dosarului penal nr. 748/2008, în anul 2009, mai multe demersuri la instituţia recurentă pentru restituirea sumei în litigiu, iar, prin adresa nr. 089/13.03.2014 (filele 15-16 dosar tribunal), a solicitat finalizarea inspecţiei fiscale dispusă prin Decizia nr. 538/31.10.2012, decizie pe care nu a contestat-o, precum şi restituirea sumei respective.

Prin adresa emisă în 21.03.2014 (fila 14 dosar), recurenta a comunicat societăţii intimate faptul că a solicitat Activităţii de Inspecţie Fiscală B. comunicarea modului de punere în executare a Deciziei nr. 538/31.10.2012, fără a mai depune, până la deschiderea dezbaterilor în fond în faţa primei instanţe, în condiţiile art. 392 Cod procedură civilă, actele fiscale efectuate ca urmare a acestei inspecţii fiscale, respectiv DI nr. 824/15.09.2014 şi a RIF nr. 575/15.09.2014.

Recurenta a depus aceste acte numai în recurs, invocând că este nelegală sentinţa instanţei de fond deoarece nu a ţinut cont de finalizarea inspecţiei fiscale şi de faptul că DI nr. 824/15.09.2014 şi a RIF nr. 575/15.09.2014 nu au fost contestate, astfel că sumele stabilite prin aceste acte, respectiv 154.050 lei, din care 78.625 lei debit principal şi 75.425 lei accesorii sunt datorate de societatea intimată.

Curtea nu poate reţine însă aceste argumente deoarece analiza caracterului justificat al refuzului de restituire, refuz ce reprezintă un act administrativ asimilat în condiţiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, se face prin raportare la situaţia de fapt şi de drept existentă la data exprimării refuzului de către autoritatea publică, în cazul acţiunii în contencios administrativ legalitatea actului administrativ, implicit a actului administrativ asimilat, analizându-se în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii lui.

Acest principiu, ce derivă din principiul de drept „tempus regit actum” (un act se încheie potrivit legii în vigoare la data emiterii lui) este recunoscut inclusiv în practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal (decizia nr. 1926/11 aprilie 2014, dosar nr. 3122/2/2011).

Altfel spus, legalitatea conduitei autorităţii pârâte de a nu restitui suma de 223.936,31 lei, sumă stabilită prin actele de control nr. 301419/15.07.2003 şi nr. 2075/04.04.2003 şi achitată de societatea intimată în baza convenţiei de eşalonare de plată nr. din data de 21.07.2003 încheiată cu D.G.F.P. B., trebuie raportată la data la care această manifestare de voinţă a fost exprimată - 21.03.2014.

Or, la data refuzului de restituire a sumei respective – 21.03.2014, singurul argument invocat de recurenta pârâtă pentru a nu restitui suma achitată de societate, fără a fi datorată, a fost acela că inspecţia fiscală dispusă prin Decizia nr. 538/31.10.2012 nu fusese încă finalizată.

Acest argument nu poate fi însă reţinut ca justificare a refuzului de restituire, deoarece, în mod evident, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, culpa pentru neefectuare inspecţiei fiscale o perioadă de aproximativ 2 ani de la data la care a fost dispusă, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 104 din O.G. nr. 92/2003 care reglementează durata inspecţiei fiscale, aparţine chiar organelor fiscale, care au stat în pasivitate, fără nici o justificare obiectivă, iar nu societăţii.

În plus, curtea reţine că DI nr. 824/15.09.2014 şi a RIF nr. 575/15.09.2014, fiind acte fiscale emise ulterior datei refuzului de restituire a sumei în litigiu, nu pot produce efecte în cadrul prezentei acţiuni. Deşi actele respective sunt definitive şi executorii, acestea ar fi fost relevante în cauză în situaţia în care instituţia pârâtă ar fi învestit instanţa de fond, faţă de modificarea situaţiei de fapt ulterior manifestării refuzului, cu o cerere reconvenţională prin care să solicite efectuarea compensării între suma solicitată la restituire şi suma stabilită prin actele fiscale ulterioare refuzului. În aceste condiţii, instanţa de judecată nu se poate pronunţa decât în limitele învestirii sale, în condiţiile art. 22 alin. 6 Cod procedură civilă, respectiv numai cu privire la legalitatea refuzului de restituire a sumei în discuţie, refuz exprimat la data de 21.03.2014.

Curtea nu poate avea în vedere argumentul recurentei pârâte că admiterea cererii de restituire a sumei de 223.936,31 lei este inadmisibilă, în condiţiile în care aceste acte fiscale au stabilit obligaţii fiscale suplimentare, în cadrul prezentei acţiuni nefiind posibilă analiza legalităţii DI nr. 824/15.09.2014 şi a RIF nr. 575/15.09.2014.

Aşa cum s-a reţinut anterior, legalitatea refuzului de restituire se analizează prin raportare la situaţia existentă la data exprimării acestuia, actele fiscale invocate fiind ulterioare acestui moment.

În plus, curtea constată că pârâta nu a făcut dovada modului în care sumele cuprinse în DI nr. 824/15.09.2014 şi a RIF nr. 575/15.09.2014, definitive prin neexercitarea căii de atac prevăzute de lege, au fost considerate ca executate, deşi instanţa a solicitat expres prezentarea acestui aspect (fila 56 dosar curte). Prin urmare, în lipsa unei cereri distincte de compensare în cadrul prezentului litigiu, organul fiscal are posibilitatea aplicării, la momentul executării sentinţei ce face obiectul prezentului recurs, a dispoziţiilor art. 116 Cod procedură fiscală, care vizează compensarea, în situaţia în care aceste acte fiscale, conform evidenţelor sale, nu au fost executate. 

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de recurenta ¬¬ pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. prin mandatar Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B. împotriva sentinţei civile nr. 1096/CA/30.09.2015 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Domenii speta

Spete similare