Culpa concurentă a victimei accidentului de circulație. Criterii de individualizare a cuantumului daunelor morale

Prin sentinţa  nr. 56 din 28 septembrie 2015, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă, a admis, în parte acţiunea formulată de reclamantul P.P., în contradictoriu cu pârâta S.C. A.A. SA, intervenientă forţată fiind J.T. şi a obligat pârâta să plătească reclamantului P.P. daune materiale în cuantum de 899,76 lei şi daune morale în cuantum de 25.000 euro.

De asemenea, a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă, a reţinut, în esenţă că din cercetările efectuate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei,  la data de 10.04.2012, în timp ce conducea autoturismul marca SO cu nr. de înmatriculare xxx, pe calea de acces ce face legătura dinspre Mănăstirea „AMD” din sat G., de pe raza com.DA, str.C din mun.VD, intervenienta forţată J.T. nu a acordat prioritate de trecere la intrarea in str.C. autoutilitarei marca VWT cu nr. yyy, condusă de reclamantul P.P., intrând în coliziune cu aceasta, în urma accidentului rezultând rănirea gravă a reclamantului P.P., conform certificatului medico – legal nr. aaa/02.05.2012 eliberat de Cabinetul Medico – Legal Câmpulung Moldovenesc, din care rezultă că a suferit leziuni care au necesitat 45 – 50 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare de la data producerii, cu pierderea consecutivă a capacităţii de muncă pe această perioadă.

Prin ordonanţa din data de 31.03.2014, pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei, s-a dispus clasarea cauzei penale faţă de conducătoarea auto J.T. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, întrucât fapta nu mai era prevăzută de legea penală drept infracţiune.

Prima instanţă a reţinut faptul că, la data producerii evenimentului rutier, autoturismul marca SO cu nr. de înmatriculare xxx, era asigurat la societatea pârâtă, S.C. A.A. SA în baza poliţei seria RO/000 nr.000, valabilă in perioada 15.02.2012 – 14.02.2013.

Referitor la reţinerea culpei în producerea accidentului, instanţa de fond a constatat că rezultă din probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile ce au vizat cauza penală şi, respectiv,  ordonanţa de clasare, necontestată.

În cadrul cauzei penale, s-au efectuat expertize auto, raportul de expertiză tehnică nr.00/25.11.2013 întocmit de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Iaşi, care a concluzionat că reclamantul, care conducea autoutilitara cu nr. yyy circula cu o viteză probabilă de 72 km/h, iar autoturismul condus de intervenienta forţată J.T., cu nr. xxx, circula cu o viteză probabilă de 11 km/h, situaţie coroborată cu expertiza tehnică auto, care a reţinut că reclamantul P.P., ar fi putut evita producerea accidentului prin acţionarea sistemului de frânare al autoutilitarei şi oprirea până la locul impactului, dacă ar fi circulat cu cel mult 62 km/h.

Concluzia stabilită în baza raportului de expertiză a fost aceea că starea de pericol iminent a fost generată de pătrunderea pe str. C. a autoturismului marca SO, condus de intervenienta J.T., fără a acorda prioritate de trecere autoutilitarei marca VWT, aceasta aflându-se la 40,35 m faţă de locul impactului, distanţă de la care putea şi trebuia să fie observată, astfel că aceasta putea preveni cu certitudine producerea accidentului, dacă anterior pătrunderii pe str. C. se asigura şi acorda prioritate de trecere autovehiculelor ce aveau acest drept.

Prima instanţă a avut în vedere disp. art. 49, 50 din Legea nr. 136/1995, art. 26 din anexa la ordinul CSA 14/2011, privind Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

În cauză, reclamantul P.P.a formulat cerere de despăgubiri persoana vătămată în accident, iar în analizarea daunelor morale, Tribunalul Suceava a avut în vedere faptul că acesta a suferit vătămări corporale, acestea fiind urmarea directă a accidentului rutier suferit la 10.04.2012, pentru vindecarea cărora ar fi necesitat 45-50 zile de îngrijiri medicale, aşa cum rezultă din certificatul medico – legal nr. aaa/02.05.2012.

În această situaţie, prima instanţă a apreciat că, prejudiciul constând în vătămarea sănătăţii unei persoane poate avea ca urmare fie pierderea, fie reducerea capacităţii sale de muncă şi fără a avea ca şi consecinţă constituirea unei surse de dobândire a unor venituri suplimentare, repararea prejudiciului trebuie să răspundă necesităţii de a înlătura integral efectele faptei prejudiciabile, iar aceasta nu este posibil fără acordarea daunelor materiale care ar urma să cuantifice cheltuielile necesare urmării unui tratament medicamentos adecvat.

Ca şi daune materiale, reclamantul a solicitat suma de 2500 euro, fără a arăta în ce constau acestea, făcând doar trimitere pe parcursul judecăţii la conţinutul dosarului de urmărire penală, în care se regăsesc o serie de înscrisuri privind cheltuielile făcute ulterior accidentului, astfel că, faţă de înscrisurile depuse la dosarul de urmărire penală, a acordat  reclamantului următoarele sume: 140,76 lei, contravaloare testare alcoolemie; 38 lei consultaţie medicală, 18 lei radiografie, 10 lei contravaloare fişă ambulator neurochirurgie, 215 lei contravaloare servicii medicale; 38 lei contravaloare transport; 440 lei contravaloare CT craniu si coloană vertebrală.

Decontul de cheltuieli, vizând cheltuielile cu care Spitalul Militar de Urgenţă CN se putea constitui parte civilă nu a fost avut în vedere de către instanţa de fond, iar pentru restul sumelor de până la 2500 euro, nu s-au depus înscrisuri şi nici alte probe nu s-au solicitat şi administrat.

Tribunalul Suceava – a mai reţinut că este ţinută, din punctul de vedere al probatoriului, de prevederile art. 49 alin. 1 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 14/2011 ce impun o anumită rigoare sub acest aspect, stabilind ce sume i se cuvin reclamantului.

Faţă de dispoziţiile art. 129 - teza finală Cod procedură civilă,  a apreciat că reclamantul nu a demonstrat întinderea întregului prejudiciului material solicitat.

Totodată a reţinut că reclamantul a mai solicitat stabilirea unor daune morale, posibilitatea acestora fiind prevăzută de art.26 alin.1 lit. a) şi 49 alin.1 pct.1 lit. f) din Ordinul CSA 14/2011.

Ca urmare a evenimentului rutier, reclamantul la data de 10.04.2012 a suferit un prejudiciu moral, ca urmare a schimbărilor survenite în viaţa de zi cu zi, a pierderii capacităţii de muncă pe perioada indicată în certificatul medico – legal, a imposibilităţii temporare de a participa la viaţa socială, aşa cum era aceasta anterior evenimentului – ţinând cont de faptul că este o persoană tânără, activă.

Pe aceste considerente, prima instanţă a avut în vedere caracterul complex al prejudiciului suferit de reclamant, respectiv fizic şi psihic, în raport de care acesta este îndreptăţit la acordarea unor despăgubiri băneşti, astfel că daunele patrimoniale acordate pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte o concordanţă valorică exactă între cuantumul lor şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare sunt destinate să contribuie.

La determinarea cuantumului despăgubirilor morale, instanţa de fond a avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat, iar cum restabilirea situaţiei anterioare, referitoare la prejudiciul moral este aproape imposibilă, a apreciat că prin despăgubirile acordate s-ar asigura o uşurare a suferinţelor reclamantului şi obţinerea unor satisfacţii de către acesta, reţinând şi faptul că repararea prejudiciului ar avea drept scop înlăturarea efectelor faptului prejudiciabil, iar nu o sursă de dobândire a unor venituri suplimentare faţă de paguba suferită.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta S.C. A.A. SA, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinţei civile atacate, în sensul acordării despăgubirilor în concordanţă cu dispoziţiile art. 43 si urm. din Ordinul 14/2011 şi ale art. 54 din Legea 136/1995.

În motivarea apelului, a arătat că reclamantul a solicitat obligarea sa la plata sumelor de 45.000 euro cu titlu de daune morale, 2.500 euro cu titlu de daune materiale, cu cheltuieli de judecată, ca urmare a faptului că a fost victima unui accident de circulaţie produs la data de 10.04.2012, orele 20,10, din culpa exclusivă a pârâtei J.T., conducătoarea autoturismului marca SO, înmatriculat sub nr. xxx, autovehiculul deţinând, la data producerii evenimentului, asigurare RCA emisă de către ea.

A arătat faptul că, raportat la conţinutul probatoriului administrat şi la dispoziţiile legale incidente, sumele acordate nu sunt justificate, impunându-se modificarea hotărârii atacate şi diminuarea despăgubirilor acordate.

În ceea ce priveşte daunele materiale acordate, în cuantum de 899,76 lei, a precizat că prima instanţă a dispus plata acestei sume identificată prin adiţionarea chitanţelor depuse la dosarul cauzei, privind cheltuielile ocazionate cu tratamentul reclamantului în urma accidentului, apreciind că pentru restul sumei solicitate, până la 2500 euro, nu s-au depus înscrisuri şi nici alte probe nu s-au solicitat şi administrat şi că valoarea indicată de instanţa reprezintă toate cheltuielile probate de reclamant ca s-au efectuat în urma accidentului de circulaţie.

A învederat că modul de stabilire a acestei sume şi valoarea ei au fost calculate de către instanţa, fără a avea în vedere situaţia de fapt in care a avut loc accidentul şi chiar aşa cum rezultă chiar motivarea sentinţei atacate, din înscrisurile aflate la dosar şi din concluziile dosarului penal, vinovăţia, în ce priveşte producerea accidentului de circulaţie, aparţine şi reclamantului care circula cu viteza de 72 km/h în localitate, expertiza tehnică  administrată în dosarul penal, indicând viteza de 62km/h, ca fiind maxima posibilă pentru deplasarea reclamantului, în condiţiile în care acesta putea evita accidentul.

Întrucât  la culpa comuna a celor doi conducători auto nu a fost stabilit procentul de vinovăţie al fiecăruia, se impune a se constata existenţa unei culpe comune egale a celor doi conducători, de câte 50% în producerea evenimentului asigurat, aceasta fiind reţinută de către prima instanţă doar în ceea ce priveşte acordarea daunelor cu caracter nepatrimonial, apreciind-o ca o eroare a instanţei de fond, care a aplicat discriminator principiul proporţionalităţii gradului de culpă în acordarea despăgubirilor doar în ceea ce priveşte prejudiciul cu caracter nepatrimonial, iar referitor la cel material, nu s-a mai raportat la aceleaşi principii.

A apreciat că textele aplicabile în cauză sunt disp. art. 28 din Ordinul 14/2011,  disp. art. 1370 şi ale art. 1371 Noul Cod civil.

Astfel, întrucât dispoziţiile legale nu fac nicio diferenţiere ori posibilitate de trimitere la un asemenea principiu, în ceea ce priveşte caracterul prejudiciului ce urmează a fi acoperit material sau moral, nici instanţa nu putea să facă diferenţa, întrucât ubi lex non distinguii nec nos distinguere debemus.

Faţă de această situaţie, a apreciat că se impune constatarea unei culpe comune a celor doi conducători auto, în producerea evenimentului şi ajustarea cuantumului despăgubirilor materiale acordate reclamantului prin reducerea acestora cu 50%, faţă de  valoarea constată de instanţa de fond.

Cu privire la daunele morale acordate reclamantului, a arătat că valoarea solicitată prin cererea de chemare în judecată a fost de 45.000 euro, pe care a apreciat-o ca rezonabilă pentru a-i acoperi suferinţa cu caracter nepatrimonial ce a încercat-o în urma accidentului şi a celor 45-50 zile de îngrijiri medicale pentru refacerea stării de sănătate, dar acesta nu a propus şi nici nu s-au administrat la instanţa de fond nici un fel de mijloace probatorii, pentru a putea stabili legătura între sumele solicitate şi modul în care acesta a avut de suferit. Chiar şi în aceste condiţii a lipsei probatoriului, prima instanţa a apreciat că valoarea despăgubirilor ce i s-ar putea acorda şi culpa comună a reclamantului în producerea accidentului, este în cuantum de 25.000 euro, mai mult de jumătate din suma pretinsă. 

A precizat faptul că nu este de acord cu această apreciere a instanţei de fond, întrucât stabilirea valorii despăgubirii, în ce priveşte prejudiciul cu caracter nepatrimonial trebuie raportată la culpa comuna a celor doi conducători auto în producerea accidentului; situaţia socială şi persoana reclamantului, apte să producă efect în ce priveşte întinderea prejudiciului cu caracter nepatrimonial şi dispoziţiile legale din art. 49, alin. l), lit. f) din Ordinul 14/2011.

Referitor la culpa comuna a celor doi conducători auto, se impune ca, la stabilirea despăgubirilor cu caracter nepatrimonial ar trebui să se ţină cont de dispoziţiile arătate la pct. 1 din apel.

A învederat că instanţa de fond nu a ţinut seama de gradul de culpă a celor implicaţi în accident, care nu a fost dovedit, situaţie în care se impune acordarea acestuia in cote egale, de 50% şi ca atare, faţă de pretenţia formulată cu titlu de daune morale, în cuantum de 45.000 euro, chiar dacă ar fi fost dovedită, nu putea fi acordată întrucât reclamantul este şi el răspunzător, în proporţie de 50%, de producerea accidentului.

Pe de altă parte, raportat la valoarea pretinsă pentru daune morale, nu se poate acorda mai mult de 22.500 euro, în condiţiile în care sunt îndeplinite şi condiţiile privind dovada suferinţei încercate şi a disconfortului creat reclamantului, la care se adaugă şi verificarea îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 49 alin.(l), lit. f) din Ordinul 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

A mai arătat că instanţa de fond a făcut o greşită apreciere a valorii indemnizaţiei de despăgubire pentru daunele morale, raportat la elementele de individualizare a prejudiciului moral cauzat, a suferinţei încercate cu accidentul, vătămarea şi recuperarea fizică, la care se adaugă şi disconfortul din viaţa reclamantului cauzat de acea schimbare survenită în modul de viaţă, capacitatea sa de muncă, efortul depus şi toate inconvenientele legate de deturnarea cursului firesc al vieţii păgubitului.

De altfel, a subliniat faptul că deşi nu s-a avut în vedere nici un element de individualizare a acestor repere, nefiind administrată nicio probă de către reclamant, instanţa de judecată a apreciat ca rezonabilă acordarea sumei de 25.000 euro pentru repararea daunelor morale încercate, or, această valoare nu este acceptabilă, nefiind dovedite acele schimbări din viaţa socială a reclamantului, faţă de situaţia acestuia dinaintea accidentului şi cea de după accident ce ar fi necesitat anumite eforturi de adaptare, care ar fi creat disconfort şi suferinţă acestuia.

De asemenea, nu se cunoaşte în ce măsură şi grad, capacitatea de muncă a reclamantului a fost afectată, dacă acesta presta o activitate remunerată şi dacă accidentul a dus la imposibilitatea continuării activităţii.

Arată că suferinţa morală şi disconfortul încercat sunt de netăgăduit în orice asemenea situaţie, indiferent dacă este vorba de cel vinovat de producerea accidentului ori de altă persoană implicată,  dar pentru acordarea de compensaţii pentru aceste suferinţe, mai ales într-un proces, se impune a se proba pentru a exista un temei pentru instanţa de judecată în acordarea unei sume, mai mari sau mai mici şi cu toate acestea, nu sunt fundamente pentru acordarea sumei de 25.000 euro, ca reparaţie morală, pe care o apreciază mult prea mare faţă de situaţia de fapt şi nedovedirea acelor repere pe care trebuia să le aibă în vedere prima instanţă.

A precizat că la aprecierea cuantumului acestor despăgubiri trebuie să reţină  disp. art. 49 alin. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011, potrivit cărora  „La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere … în caz de vătămare corporală …daunele morale …în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România”.

La fel de important decât aceste aspecte legale se regăseşte necesitatea orientării hotărârii în direcţia practicii instanţelor de judecată în materie, cerinţă legală care obligă instanţa să pronunţe o hotărâre de acordare a despăgubirilor pentru daune morale, în conformitate cu legislaţia si jurisprudenţa din România, aceasta fiind astfel obligatorie pentru instanţa de judecată, nefiind o chestiune facultativă.

A precizat că aceste aspecte au fost arătate şi la instanţa de fond la care se adaugă depunerea de hotărâri definitive, pronunţate de trei curţi de apel diferite, nu a ţinut cont de acestea şi chiar dacă reclamantul nu a depus nicio decizie de speţă care să-i susţină valoarea pretenţiei de 45000 euro, ori de 25000 euro, hotărârile depuse indicând sume între 2500 şi 5000 euro,  prin hotărârea atacată se acordă în mod ilegal, despăgubiri care încalcă dispoziţiile legale arătate, ducând astfel la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului.

A concluzionat că soluţia care se impune este modificarea hotărârii atacate în sensul diminuării despăgubirilor şi acordarea acestora în concordanţă cu jurisprudenţa depusă în cauză.

În drept, a invocat  disp.  art. 43, 48, 49, 53 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor 14/2011, art. 54, din Legea 136/1995, art. 411, art.  480 alin.(2)  Cod procedură civilă.

Prin întâmpinare (f. 23 dosar apel), intimata – pârâtă J.T. a arătat că este de acord cu apelul declarat, precizând faptul că în producerea evenimentului rutier, culpa, aparţine în egală şi reclamantului, care circula cu o viteză peste limita legală (72 km/h ), pe un sector de drum, unde aceasta era de 50 km/h, iar viteza stabilită de expert pentru evitarea accidentului era de 62 km/h, astfel că daunele morale ce trebuiau acordate, să fie în cuantum de 50%, faţă de cele ce au fost stabilite prin sentinţa atacată.

Prin întâmpinare (f. 25 – 27 dosar apel), reclamantul intimat P.P. a solicitat respingerea apelului ca nefondat, menţinerea sentinţei instanţei de fond, precizând că sunt netemeinice criticile aduse sentinţei apelate, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale.

A considerat aşa cum rezultă din actele dosarului şi a raportului de expertiză tehnică, s-a stabilit că producerea accidentului cade în mod exclusiv în sarcina persoanei asigurate, J.T., motiv pentru care nu pot fi reţinute argumentele apelantei în sensul că instanţa de fond urma să reţină culpa concurentă a sa şi a intervenientei forţate.

Pe de altă parte, în raport de opinia apelantei, referitor la faptul că se impunea reţinerea unei culpe concurente în proporţie de 50 % în producerea accidentului, faţă de lipsa probelor concludente din care să rezulte că ar fi avut o culpă concurentă în producerea accidentului şi că gradul de culpă al acestuia ar fi în proporţie de 50%  şi nicidecum nu mai mic, a arătat că nu este de acord cu aceasta, întrucât principala obligaţie pe care o avea intervenienta forţată era cea de a se asigura în momentul în care efectua manevra rutieră în urma căreia a fost produs accidentul, principala obligaţie a participanţilor la traficul rutier fiind cea de evitare a unor situaţii de pericol pentru circulaţia rutieră şi nu cea de a evita în orice mod conducătorii auto iresponsabili.

A considerat nefondate, criticile legate de gradul de culpă al apelantei şi ca atare, nu se poate reţine nici aplicarea disp. 28 din Ordinul 14/2011, care prevede că în situaţia în care nu se poate stabili şi întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, din simplul motiv că faţă de situaţia de fapt, se poate decela foarte uşor faptul că persoana asigurată a avut contribuţia unică şi decisivă în producerea accident, or, contribuţia acestei persoane a fost decisivă în condiţiile în care dacă nu apărea brusc pe carosabil fără să se asigure, ci se asigura şi lăsa automobilul intimatului să treacă acea zonă de risc, nu se producea nici un accident rutier.

A mai arătat că, potrivit disp. art. 49 din Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, iar potrivit disp. art.  50 din aceeaşi lege, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată, persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri, dispoziţii coroborate cu cele ale art. 55 din acelaşi act normativ, potrivit cărora acestea se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.

Astfel, în materia asigurării de răspundere civilă auto, răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, fiind o răspundere directă, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului, iar prin acoperirea prejudiciului suferit de terţul victimă a accidentului de circulaţie, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor şi nici alături de acesta, ci îşi îndeplineşte obligaţia proprie, asumată prin contractul de asigurare, el suportând în mod efectiv şi definitiv întregul prejudiciul cauzat din culpa asiguratului.

A apreciat că sunt neîntemeiate criticile aduse soluţiei instanţei privind cuantumul compensaţiilor pentru daunele morale suferite de reclamant, în condiţiile în care, despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanţei de  judecată.

După cum a arătat şi societatea pârâtă, dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare şi chiar dacă stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi: consecinţele negative suferite fie cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

A arătat că este fără putinţă de tăgadă că a suferit traume fizice şi psihice accentuate, ca urmare a accidentului rutier provocat de numita J.T. şi că suferinţele victimelor accidentului au fost unele accentuate, acestora fiindu-le limitată posibilitatea de a desfăşura activităţi cotidiene, provocându-i-se în acelaşi timp şi suferinţe fizice însemnate.

În contextul circumstanţelor cauzei, fără a maximiza în vreun fel suferinţele reale suferite, a apreciat că suma de 25.000 euro acordată acestuia cu titlu de compensaţii morale, constituie o satisfacţie echitabilă, iar o minimizare a despăgubirilor solicitate cu acest titlu ar reprezenta o soluţie inechitabilă faţă de suferinţele încercate de persoana reclamantului.

De altfel, societatea pârâtă a formulat motivele de apel la modul general, neprecizând suma ce s-ar fi justificat în speţă, menţionând doar că prejudiciul moral trebuie reindividualizat, având în vedere faptul că la dosarul cauzei nu există un probatoriu din care să rezulte un prejudiciu într-un cuantum atât de ridicat, în lipsa unui probatoriu soluţia instanţei având un caracter exclusiv subiectiv, ceea ce este inacceptabil, cuantumul daunelor morale reclamantului, de 25.000 curo, la cursul BNR de la data plăţii fiind disproporţionat în comparaţie cu soluţiile pronunţate în jurisprudenţa recentă, însă fără a prezenta instanţei de apel vreo decizie relevantă în sens contrar.

Pe de altă parte, în sprijinul argumentelor invocate  a depus extras de pe portalul oficial al instanţelor judecătoreşti naţionale, prin care o instanţă naţională a apreciat că pentru prejudiciul suferit, victima unui alt accident rutier, soldat cu vătămări corporale care au necesitat 110-129 zile de îngrijiri medicale pentru victimă, aceasta este îndreptăţită la suma de 45.000 Euro, în echivalentul în lei la cursul BNR de la data plăţii şi, din această perspectivă,  consideră că suma atribuită cu titlu de compensare pentru prejudiciul moral suferit se justifică pe deplin din punctul de vedere al criteriului proporţionalităţii.

A concluzionat că, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare a cauzei, relativ la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au suferit victimele unui accident de circulaţie, precum şi consecinţele nefaste pe care acel accident  le-a avut cu privire la viaţa lor particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probele administrate.

În drept, a invocat prevederile art. 1349, art. 2323 din noul Cod civil, coroborate cu cele ale Legii nr. 136/1995.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a prev. art. 476 alin. 2  din Codul de procedură civilă, care consacră efectul devolutiv al prezentei căi de atac, Curtea reţine următoarele :

Cu privire la primul  motiv de apel, Curtea reţine că, aşa cum rezultă din raportul de expertiză criminalistică (f. 162 -171 dosar urmărire penală), starea de pericol iminent a fost generată de pătrundere pe strada C. a autoturismului marca SO, condus de numita J.T., fără a acorda prioritate de trecere autoutilitarei marca VWT.

S-a mai reţinut că autoutilitara marca VWT cu număr de înmatriculare yyy avea o viteză probabilă de deplasare de 72 km/h, iar conducătorul acestuia din urmă ar fi putut evita producerea accidentului prin acţionarea sistemului de frânare dacă ar fi circulat cu cel mult 62 km/h.

Rezultă, astfel, că ambii conducători auto au avut un grad de culpă în producerea accidentului, însă, contrar celor susţinute de apelantă, nu se poate avea în vedere o culpă concurentă de 50% pentru fiecare. Este evident din prezentarea dinamicii accidentului că avem o cauză determinantă a acestuia, care este neacordarea de prioritate de către J.T., şi o cauză secundară, constând în depăşirea vitezei legale de către P.P..

În raport de toate aceste circumstanţe, Curtea va reţine o culpă concurentă de 10% pentru intimatul P.P., urmând a diminua cu acest procent cuantumul daunelor materiale dovedite de acesta de 899,76 lei, la 809,78 lei.

Cu privire la al doilea motiv de apel, ce vizează cuantumul daunelor morale acordate, Curtea reţine că este reală susţinerea apelantei, în sensul că reclamantul nu a solicitat administrarea unor probe referitoare la legătura dintre sumele solicitate şi modul în care a avut de suferit.

Din certificatul medico-legal nr. aaa/ 02.05.2012 întocmit de I.M.L. S. – C.M.L. CM (f.43 ds. urmărire penală), rezultă că reclamantul P.P. a  suferit în urma accidentului un traumatism cervical amielic cu fractură  inter apofizară şi pedicul vertebral C 5 pe dreapta; traumatism cranio - cerebral minor, ce necesită pentru vindecare un număr de 45-50 zile de îngrijiri medicale cu pierderea consecutivă a capacităţii de muncă pe aceeaşi perioadă.

Prejudiciul moral suferit de reclamant rezultă din însăşi vătămarea sa corporală gravă, ce implică suferinţe inerente de ordin fizic şi psihic, dar şi în plan social şi familial, şi nu trebuie dovedit, fiind inerent unei astfel de vătămări.

Curtea va avea în vedere în acest sens şi culpa concurentă a reclamantului de 10% reţinută anterior, şi împrejurarea că, din probele aflate la dosar, nu rezultă că acesta ar fi suferit urmări dăunătoare permanente sau mai de lungă durată decât cele reţinute în certificatul medico-legal.

Curtea mai reţine că, pe lângă prejudiciul de ordin moral inerent unei vătămări corporale de natura celei suferite de reclamant, nu s-a făcut dovada, în concret, a unor alte prejudicii de ordin moral, particulare, suferite de acesta.

În final, Curtea mai are în vedere că repararea prejudiciului are drept scop înlăturarea pe cât posibil a efectelor faptului prejudiciabil, prin încercarea de uşurare a suferinţelor victimei şi obţinere a unor satisfacţii de către aceasta, şi nu o sursă de dobândire a unor venituri suplimentare.

În raport de toate aceste circumstanţe concrete ale cauzei, Curtea apreciază ca fiind rezonabil un cuantum al daunelor morale de 10.000 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii, urmând a le reduce la această sumă.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va admite apelul declarat de pârâta S.C. A.A. SA, va schimba în parte sentinţa atacată, în sensul că, menţinând soluţia de admitere în parte a cererii, va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 809,78 lei, cu titlu de daune materiale, şi a sumei de 10.000 euro, la echivalent lei la cursul BNR din data plăţii, cu titlu de daune morale, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate care nu contravin prezentei.

În baza art. 451 – 453 Cod procedură civilă, Curtea va obliga intimatul la plata sumei de 3.138,99 lei către apelantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv taxă de timbru.

Domenii speta

Spete similare