Prin cererea înregistrată la Tribunalul Botoşani sub nr. 1835/40/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata salariilor cuvenite pentru perioada 18.07.2014 – 25.03.2015 în sumă de 4.770 lei, a diferenţei de diurnă pentru lunile ianuarie şi februarie 2015 în sumă totală de 590 euro (140 de euro pentru ianuarie şi 450 euro pentru februarie) şi a indemnizaţiei pentru concediul de odihnă cuvenit pentru perioada lucrată, sumele cuvenite urmând a fi actualizate în funcţie de indicii de inflaţie de la scadenţă şi până la data plăţii efective, cu plata dobânzii legale pentru acelaşi interval de timp.
În fapt, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta contractul individual de muncă nr. 44/18.07.2014, urmând să primească salariul lunar de 900 de lei, precum şi diurna pentru perioada lucrată în Uniunea Europeană, însă angajatorul i-a achitat doar o parte din suma cuvenită cu titlu de diurnă, conform extraselor de cont emise de Banca C., fără însă a fi achitate prin virament bancar şi salariile în lei cuvenite, în sumă totală de 4.770 lei.
Reclamantul a susţinut că pârâta nu şi-a îndeplinit integral nici obligaţia de plată a diurnei, întrucât nu i-a achitat cu acest titlu diferenţa de 140 de euro pentru luna ianuarie 2015 şi de 450 de euro pentru luna februarie 2015.
În privinţa plăţii salariilor, reclamantul a apreciat că angajatorul va invoca existenţa statelor de plată semnate de salariat, aşa încât a susţinut că doar aceste înscrisuri nu pot face dovada plăţii salariilor dacă nu sunt însoţite de viramentele bancare aferente. A pretins că „statele de plată erau puse în faţă la sosirea din străinătate şi se cerea semnarea acestora pentru a continua decontul pentru perioada petrecută în străinătate la lucru.”
Cât priveşte diferenţa de diurnă, i-ar fi fost reţinut de angajator fără a exista vreun document în conformitate cu art. 169 alin. 1 şi 2 din Codul Muncii.
În drept, reclamantul a invocat disp. art. 271 şi art. 272 din Codul muncii.
Pârâta a depus întâmpinare (fila 72 – 78 dosar fond), prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantului ca nefondată şi, în subsidiar, în cazul în care se va considera că pretenţiile reclamantului sunt parţial fondate, dar va fi admisă cererea sa reconvenţională, să fie compensate sumele datorate de societate reclamantului-pârât cu sumele datorate de reclamantul-pârât unităţii.
Pârâta a formulat şi cerere reconvenţională ( f. 59-63 dosar fond), prin care a solicitat obligarea reclamantului pârât la plata :
- sumei de 1.753 lei, reprezentând sume nedatorate, aferente perioadei în care acesta nu a prestat activitate în interesul societăţii, dar i-au fost achitate drepturi salariale şi contribuţii aferente, sumă actualizată cu dobânda legală şi indicele de inflaţie, calculate de la data achitării acestora reclamantului-pârât şi bugetului de stat la data plăţii efective;
- sumei de 580 EUR achitată în mod eronat reclamantului pârât pe data de 24.04.2015 cu titlu „avans diurnă", reprezentând sume nedatorate, actualizată cu dobânda legală de la data introducerii prezentei cereri reconvenţionale la data plăţii efective;
- sumei de 1.711,13 lei reprezentând contravaloarea pagubei adusă pârâtei prin distrugerea unei scări aparţinând autovehiculului său SV xx XXX de către reclamantul pârât la data de 06.11.2014, conform facturii fiscale nr. ASS….19/….2015 achitată la data de ....2015, sumă actualizată cu dobânda legală şi indicele de inflaţie aferent de la data de ….2015 la data plăţii efective.
1. Cu privire la primul capăt al cererii, s-a arătat că reclamantul-pârât A. a fost salariatul societăţii, începând cu data de 19.07.2014 şi până la data de 25.03.2015.
Acesta a fost încadrat pe funcţia de conducător auto, având obligaţia să îndeplinească atribuţiile de serviciu prevăzute în Fişa postului - anexă la contractul individual de muncă (Anexa nr. 3 la întâmpinare).
În perioada cât a fost salariatul său, reclamantul pârât a condus autoutilitara Merceds Benz înmatriculată cu numărul SV xx XXX şi a prestat activitate în folosul societăţii, efectuând curse de transport mărfuri în România şi străinătate în următoarele intervale:
28.07.2014-10.11.2014;
21.01.2015-13.03.2015.
Dovada faptului că reclamantul pârât nu a prestat activitate în interesul pârâtei în intervalul 11.11.2014-16.01.2015 rezultă din extrasul de pe fleetboardul autovehiculului SV xx XXX pe care şi-a desfăşurat activitatea reclamantul pârât, extras care înregistrează în mod automat mişcările autovehiculului, locaţia GPS, kilometrajul şi seria cartelei conducătorului auto introdusă în tahograful digital al maşinii respective (Anexa nr. 6 la întâmpinare), precum şi câteva Scrisori de transport internaţional (CMR-uri) care atestă data, numărul autovehiculului cât şi numele şoferului care conducea efectiv acest autovehicul (Anexa nr. 7 la întâmpinare).
În plus, cu privire la perioada nelucrată 13.11.2014 - 16.01.2015 , s-au făcut precizări în întâmpinare.
Prin urmare, sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 256 (1) Codul Muncii, iar în baza probatoriului ce va fi administrat, pârâta a solicitat a fi obligat reclamantul pârât la plata sumei de 1.753 lei reprezentând sume nedatorate, aferente perioadei în care acesta nu a prestat activitate în interesul pârâtei, dar i-au fost achitate drepturi salariale şi contribuţii aferente, sumă actualizată cu dobânda legală şi indicele de inflaţie, calculate de la data achitării acestora reclamantului-pârât şi bugetului de stat - la data plăţii efective.
2. Cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii, societatea a prevăzut în regulamentul de ordine interioară afişat la sediul său faptul că diurna zilnică externă acordată salariaţilor care sunt delegaţi în afara ţării este de 29 EUR/ZI (Anexa nr. 23 la întâmpinare).
Reclamantul pârât a fost delegat în afara României în anul 2015, astfel: - în anul 2015: 21.01.2015 - 13.03.2015 - 52 zile de diurnă (Anexa nr. 25 la întâmpinare)
În anul 2015, a achitat reclamantului pârât, cu titlu de diurnă, suma de 2056 EUR, conform centralizatorului şi extraselor de cont anexate (Anexa nr. 27).
Abia în momentul primirii cererii de chemare în judecată formulate de către reclamantul pârât, s-a constatat faptul că, din eroare, a achitat prin bancă, pe data de 24.04.2015, suma de 580 EUR reclamantului pârât cu titlu de „avans diurnă" - sumă pe care nu o datora acestuia, ci unui alt salariat (extras de cont - Anexa nr. 28 la întâmpinare). Ori, la data de 24.04.2015, reclamantul pârât nu mai era salariat şi, prin urmare, nu urma să efectueze curse pentru pârâtă.
Aşadar, în urma analizei pe înscrisurile depuse la dosarul cauzei, urmează a se constata că a achitat diurna integrală prevăzută în Regulamentul de ordine interioară, cuvenită reclamantului pârât pentru cele 52 zile din anul 2015 cât s-a aflat în delegaţie (29 EUR/zi) şi, în plus, a mai achitat acestuia o sumă nedatorată, în cuantum de 580 EUR.
Deşi reglementată în cadrul răspunderii patrimoniale, recuperarea sumelor plătite salariatului fără a fi datorate, se fundamentează pe un alt temei juridic decât în cazul răspunderii patrimoniale. Astfel, dacă în cazul răspunderii patrimoniale temeiul juridic este constituit de răspunderea civilă contractuală, reglementată de art. 1350 C.Civ., care are la bază vinovăţia salariatului şi elementul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, în situaţia recuperării sumelor primite şi nedatorate aceasta nu are la bază un act de vinovăţie al salariatului. Recuperarea sumelor nedatorate se întemeiază pe dispoziţiile art. 1341(1) C. Civ., „conform căruia cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire".
Astfel sunt îndeplinite şi în acest caz condiţiile legale prevăzute de art. 256 (1) Codul muncii, aşa încât urmează a fi obligat reclamantul pârât la plata sumei de 580 EUR, achitată în mod eronat pe data de 24.04.2015 cu titlu „avans diurnă", reprezentând sume nedatorate, sumă actualizată cu dobânda legală de la data introducerii prezentei cereri reconvenţionale la data plăţii efective.
3. Cu privire la cel de-al treilea capăt al cererii, s-a arătat că pe data de 06.11.2014, în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, în timpul unei manevre cu spatele a camionului SV xx XXX încredinţat de societate, reclamantul nu s-a asigurat corespunzător şi a acroşat cu scara din dreapta capului tractor a autovehiculului un stâlp din fier, ceea ce a avut ca şi consecinţă distrugerea scării respective, zgârierea barei şi aripei autovehiculului.
Pe data de 10.11.2014, la întoarcerea din cursă, reclamantul pârât a completat o declaraţie scrisă prin care a descris şi recunoscut fapta (Anexa nr.1).
În calitate de conducător auto profesionist, reclamantul pârât avea obligaţia să cunoască şi să respecte cu stricteţe legislaţia în vigoare referitoare la circulaţia pe drumurile publice şi regulile de circulaţie.
Ori, după cum recunoaşte însuşi reclamantul-pârât în declaraţia scrisă, acesta a efectuat manevra respectivă fără să respecte prevederile legale, săvârşind fapta respectivă cu vinovăţie.
Ulterior, pârâta a suportat cheltuielile cu înlocuirea scării distruse de reclamantul-pârât la autovehiculul SV xx XXX, fiind emisă de către service-ul auto SC D. SRL factura fiscală nr. …..19/….2015 (Anexa 2) însoţită de devizul de lucrări (Anexa nr. 3), pe care a achitat-o pe data de ….2015 (Anexa nr. 4), prejudiciul fiind astfel cert, lichid şi exigibil.
Ulterior, la data întoarcerii din cursă a reclamantului pârât, în luna martie 2015, a prezentat acestuia factura fiscală şi devizul aferent, dovada achitării facturii fiscale şi a solicitat acestuia să fie de acord cu recuperarea contravalorii pagubei prin acordul părţilor, conform art. 254 alin (3) din Codul Muncii.
Reclamantul pârât a refuzat în mod categoric să colaboreze cu pârâta, acesta fiind de fapt motivul real pentru care în prezent, a ales, cu rea credinţă, să o acţioneze în judecată şi să pretindă sume de bani pe care nu i le datorează în realitate.
În concluzie, în conformitate cu prevederile art. 254 (1) din Legea 53/2003 - Codul Muncii, a solicitat să i se atragă reclamantului pârât răspunderea patrimonială pentru paguba materială produsă în cuantum de 1.711,13 lei, sumă actualizată cu dobânda legală şi indicele de inflaţie aferent de la data de …….2015 la data plăţii efective.
In drept, Codul Muncii; Codul Civil; Codul de Procedură Civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 144 din 11 februarie 2016, Tribunalul Botoşani a admis în parte acţiunea în pretenţii băneşti formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C.B. SRL prin reprezentant legal E.; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma netă de 1962 lei, reprezentând drepturi salariale pentru lunile:
- octombrie 2014 670 lei;
- februarie 2015 724 lei;
- martie 2015 568 lei,
suma urmând a fi actualizată în funcţie de indicii de inflaţie de la data scadenţei până la data plăţii efective, precum şi dobânda legală, de la data scadenţei până la data plăţii efective.
A respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect plata diurnei şi a indemnizaţiei pentru concediul de odihnă; a admis în parte cererea reconvenţională astfel cum a fost precizată, cerere formulată de pârâta reclamantă S.C. B. SRL în contradictoriu cu reclamantul pârât A.; a obligat reclamantul pârât să plătească pârâtei reclamante:
- suma de 539 euro achitată în plus cu titlu de diurnă;
- suma de 1027 lei, reprezentând drepturi salariale achitate în plus pentru perioadele 13.11.2014-15.12.2014,1.01.2015-6.01.2015 şi 8.01.2015-15.01.2015, sumă ce va fi actualizată în funcţie de indicii de inflaţie,de la data scadenţei până la data plăţii efective, precum şi dobânda legală de la data scadenţei până la data plăţii efective;
- suma de 1711,13 lei, reprezentând prejudiciu produs unităţii prin distrugerea scării autovehiculului SV xx XXX, sumă ce va fi actualizată în funcţie de indicii de inflaţie, de la data de ….2015 până la data plăţii efective, precum şi dobânda legală, de la data de …,.2015 până la data plăţii efective;
A compensat datoriile reciproce la data de 11.02.2016 până la concurenţa sumei de 1962 lei, cu actualizarea şi dobânda legală.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit art. 168 alin. 1 din Codul muncii ,,Plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit.’’
În cauză, prin statele de plată semnate de reclamant (fila 110 – 122 dosar fond), pârâta a făcut dovada plăţii salariilor lunare pentru perioada din acţiune, cu excepţia lunilor octombrie 2014, februarie 2015 şi martie 2015 (fila 116, 118 şi 121) pentru care statele de plată nu poartă semnătura salariatului.
Deşi reclamantul a contestat primirea salariilor şi pentru lunile în care a semnat statele de plată, nu pot fi reţinute apărările acestuia întrucât din declaraţiile martorilor M. şi N. (fila 217 – şi 218 ds. fond) a rezultat că pentru toţi salariaţii societăţii salariile erau plătite în numerar, nefiind făcută dovada contrară de către reclamant, în sensul că şi salariile ar fi fost plătite prin viramente bancare în conturile de card. Nu a putut fi reţinută nici susţinerea reclamantului în sensul că ar fi semnat statele de plată la venirea din curse fără a primi salariile cuvenite, întrucât acesta nu a pretins şi nici nu a dovedit că ar fi fost forţat sau ameninţat să semneze în aceste condiţii statele de plată.
Cât priveşte declaraţia martorului O., aceasta a avut un caracter subiectiv, martorul susţinând că nu cunoaşte temeiul încetării raportului său de muncă cu societatea şi că ştie de la reclamant că acesta nu ar fi primit salariile pentru munca prestată.
Prin urmare, faţă de situaţia de fapt reţinută şi de disp. art. 168 alin. 1 Codul muncii, s-a reţinut că pârâta nu a făcut dovada plăţii salariilor cuvenite reclamantului pentru lunile octombrie 2014, februarie 2015 şi martie 2015, aşa încât a fost obligată la plata cu acest titlu a sumei nete totale de 1962 lei (fila 116, 118 şi 121 ds. fond), actualizată cu inflaţia, precum şi a dobânzii legale aferente de la data scadenţei până la data plăţii efective - pentru a se asigura repararea integrală a prejudiciului produs salariatului prin neplata la scadenţă a salariilor lunare, în conformitate cu disp. art. 166 alin. 4 din Codul muncii, art. 1531 şi 1535 Cod Civil.
Pentru soluţionarea cererii reclamantului de obligare a pârâtei la plata indemnizaţiei pentru concediul de odihnă cuvenit, s-a notat că potrivit întâmpinării (fila 166 dosar fond) şi răspunsului la întrebarea nr. 5 din interogatoriu (fila 215 dosar fond), reclamantul a recunoscut că nu a prestat muncă pentru angajator în intervalul 13.11.2014 – 16.01.2015, cu excepţia zile de 07.01.2015.
De asemenea, s-a reţinut că potrivit art. 145 alin. 2 din Codul muncii, concediul de odihnă se acordă proporţional cu activitatea prestată şi că salariatul, deşi a pretins că i se cuveneau 30 zile de concediu de odihnă, nu a indicat temeiul de drept al acestei apărări, aşa încât în raport cu menţiunile din contractul individual de muncă, s-a reţinut că numărul de zile de concediu cuvenite acestuia în raport de activitatea desfăşurată, este de 10 zile.
Conform foii colective de prezenţă pentru luna decembrie 2014 (fila 106 dosar), reclamantul a efectuat în această lună 10 zile de concediu de odihnă, iar indemnizaţia astfel cuvenită ar fi fost inclusă în suma netă plătită salariatului pentru această lună (fila 114 ds. fond), aşa încât pârâta nu-i mai datorează nicio sumă cu acest titlu.
Prin urmare, a fost respinsă ca nefondată această pretenţie a reclamantului, cum tot ca nefondat a fost respins şi capătul de cerere privind diferenţa de diurnă pretinsă pentru lunile februarie şi martie 2015 în sumă totală de 590 de euro.
Aceasta întrucât, plata diurnei a fost făcută de angajator prin viramente bancare (fila 20 -39 ds. fond), din analiza acestora rezultând plata sumei totale de 3.314 euro pentru anul 2014 (anexa 26 întocmită de pârâtă – fila 128 – omiţând suma de 220 de euro plătită la data de 23.12.2014 – fila 27) şi a sumei totale de 2151 euro pentru anul 2015 (anexa 27 întocmit de pârâtă – fila 143 – omiţând suma de 95 euro plătită la data de 02.03.2015 – fila 36), deci în total 5.465 euro. Aceasta întrucât, contrar susţinerii reclamantului, suma de 100 euro plătită la 13.02.2015 (fila 33 ds. fond) reprezintă „diurnă nord spedition”.
În privinţa nivelului zilnic al diurnei, reclamantul nu a făcut dovada certă contrară celui rezultat din Regulamentul de ordine interioară al societăţii nr. 134/13.01.2014 (fila 123) şi confirmat de martorii M. şi N., respectiv de 29 de euro/ zi, aşa încât instanţa a reţinut acest cuantum la stabilirea drepturilor cuvenite salariatului.
Pârâta a susţinut că pentru anul 2014 avea obligaţia plăţii diurnei pentru 106 zile (fila 126 ds. fond), din care pentru 10 zile aferente intervalului 01.11.2014 – 10.11.2014, deşi conform foii colective de pontaj pentru această lună a considerat că salariatul a desfăşurat activitate şi în zilele de 11 şi 12 noiembrie 2014 (începând cu 13 noiembrie 2014 reclamantul nu a lucrat, conform recunoaşterii sale exprese de la interogatoriu).
Prin urmare, pentru anul 2014, societatea avea obligaţia plăţii diurnei în sumă totală de 3.132 euro pentru 108 zile, eventual de 3.190 euro pentru 110 zile - reclamantul susţinând că deplasarea de la locul de muncă către casă a durat 4 zile, întrucât a însoţit administratorul societăţii la rezolvarea unor probleme ale pârâtei.
Pentru anul 2015, pârâta a calculat că datorează diurnă pentru 52 de zile (fila 127 ds. fond) din care pentru 13 zile din luna martie 2015, iar salariatul a susţinut că este îndreptăţit la plata acesteia şi pentru intervalul de deplasare către domiciliu, respectiv 13.03.2015 – 17.03.2015 indicat în răspunsul la întrebarea nr. 2 din interogatoriu.
Aşadar, pentru anul 2015, pârâta datora cu titlu de diurnă suma de 1624 euro pentru 56 de zile, deci în total suma ce trebuia plătită salariatului era de 3.132 euro + 1.624 euro = 4.756 euro (eventual 3.190 euro +1.624 euro = 4.814 euro).
În consecinţă, întrucât angajatorul a dovedit plata diurnei în sumă de 5.465 euro, pretenţia reclamantului de obligare a pârâtei la plata diferenţei de diurnă de 590 euro a fost respinsă ca nefondată.
.În schimb, a fost admis capătul de cerere reconvenţională având ca obiect plata de către salariat a sumei de 580 euro întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, aceasta nu era datorată, fiind supusă restituirii conform art. 256 alin. 1 din Codul muncii.
În baza acestui text de lege, reclamantul a fost obligat să restituie pârâtei şi drepturile salariale nete, efectiv încasate pentru perioadele 13.11.2014 – 15.12.2014, 01.01.2015 – 06.01.2015 şi 08.01.2015 – 15.01.2015, în sumă totală de 1.027 lei, pentru care a recunoscut că nu a desfăşurat activitate, or „salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat” conform art. 159 alin. 1 Codul muncii.
Calculul efectuat de pârâtă în acest sens (fila 104 ds. fond) nu a fost contestat de salariat decât sub aspectul desfăşurării activităţii în ziua de 7 ianuarie 2015 – fapt recunoscut de angajator – astfel încât sumele nete de restituit sunt : 402 lei pentru noiembrie 2014, 335 lei pentru decembrie 2014 şi 290 lei pentru ianuarie 2015.
Astfel, deşi reclamantul a pretins iniţial că era îndreptăţit la plata unui concediu de odihnă de 30 de zile după 3 luni lucrate, nu a făcut dovada unei asemenea înţelegeri cu angajatorul şi nici temeiul de drept al acestei pretenţii, iar prin răspunsul la întrebarea nr. 5 din interogatoriu a arătat că „nu a solicitat drepturi” pentru aceste perioade.
Pentru a se asigura recuperarea integrală a prejudiciului produs astfel pârâtei, în temeiul art. 1531 – 1535 Cod civil, pentru această sumă netă s-a calculat inflaţia precum şi dobânda legală de la scadenţă până la data plăţii efective.
Apreciind că pârâta a făcut dovada condiţiilor cumulative cerute de art. 254 alin. 1 din Codul muncii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului, reclamantul a fost obligat să plătească angajatorului suma de 1711,13 lei, cu inflaţia şi dobânda legală de la 24.02.2015 până la data plăţii efective, pentru acoperirea prejudiciului produs societăţii prin distrugerea unei scări aparţinând autovehiculului cu numărul de înmatriculare SV xx XXX.
Apărările formulate în acest sens de reclamant au fost înlăturate, întrucât art. 254 alin. 3 Codul muncii nu condiţionează formularea acţiunii în instanţă de încheierea notei de constatare şi evaluare a pagubei; în plus Codul muncii nu mai prevede întocmirea deciziei de imputare pentru recuperarea prejudiciilor produse de salariaţii .
S-a notat că reclamantul nu a dovedit existenţa vreuneia dintre cauzele care înlătură răspunderea salariatului, întrucât conform declaraţiei din 10.11.2014 (fila 64 dosar fond), reclamantul a recunoscut că, la efectuarea manevrei cu spatele a acroşat un stâlp „cu scara din dreapta a capului tractor distrugând scara şi zgâriindu-se bara şi aripa”.
Prin urmare, nu s-a putut reţine forţa majoră, nici vreo cauză neprevăzută care nu putea fi înlăturată, reclamantul având obligaţia de a se asigura la efectuarea manevrelor şi în spaţiile private, nu numai pe drumurile publice, şi nici existenţa riscului normal al serviciului, pentru că acesta cuprinde riscul tehnologic nu şi riscul uman dacă pierderile sunt generate de nerespectarea din culpă de către salariat a atribuţiilor de serviciu, respectiv a normelor legale specifice funcţiei îndeplinite.
În fine, prin înştiinţarea din 30.10.2015 (fila 197 dosar fond), pârâta a dovedit că nu a fost despăgubită de asigurator pentru prejudiciul rezultat din efectuarea cheltuielilor necesare pentru reparaţia maşinii (fila 65 – 66 ds. fond), astfel încât reclamantul a fost obligat la plata sumelor arătate.
Faţă de pretenţia formulată de pârâtă, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1616 şi art. 1617 alin. 1 NCC, au fost compensate datoriile reciproce ale părţilor stabilite prin prezenta sentinţă, la data de 11.02.2016, până la concurenţa sumei de 1962 lei, cu actualizarea şi dobânda legală.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A.
Apelantul arată că a fost angajat al S.C. B. SRL în perioada 18.07.2014-24.03.2015, conform contractului individual de muncă nr. …4 din … 2014, semnat atât de el cât şi de angajatoare.
Conform deciziei nr. …3/25.03.2015 a încetat relaţiile de muncă cu unitatea, dată la care solicită a se reţine că nu avea nicio datorie faţă de aceasta.
Susţine de asemenea că a solicitat plata salariilor pentru perioadele 18.07. – 13.11.2014 şi 16.01.-17.03. 2015 (24.03.2015), în care fost salariat al societăţii.
Pentru perioada 13.11.2014 – 15.01.2015 societatea a solicitat să-i restituie suma de 1693 lei iar prin sentinţa apelată instanţa l-a obligat, fără temei, să restituie 1027 lei deşi nu a semnat statul de plată aşa cum greşit s-a reţinut.
Apelantul arată că în întâmpinare, în mod nereal, unitatea susţine că el a solicitat, în prezenţa martorului O., să fie pontat în perioada 13.11.2014 – 16.01.2015. Solicită a se reţine că martorul menţionat, fiind audiat în faţa instanţei, a precizat că nu a auzit o astfel de discuţie între el şi administrator întrucât nu era angajatul unităţii la data respectivă.
La audiere martorul P. a fost întrebat de ce se semnau statele de plată de către şoferi dacă nu se primeau bani, iar acesta, în mod obiectiv, a precizat că nu se făcea decontul şi nu se primeau diferenţele de diurnă în caz contrar, însă în mod nelegal instanţa a reţinut depoziţia acestuia ca fiind subiectivă.
De asemenea apelantul susţine că instanţa ar fi trebuit să reţină faptul că diurna a fost de 1400 euro/lună, deci aproximativ 46-47 euro/zi, aşa cum a arătat martorul P.
Totodată solicită ca instanţa de apel să reţină faptul că, aşa cum a arătat şi martorul audiat în cauză, nu i s-a adus la cunoştinţă despre conţinutul Regulamentului de ordine interioară nici lui şi nici unui alt conducător auto deşi acest lucru era obligatoriu şi consideră că trebuia să se procedeze ca şi cu contractul de muncă şi fişa postului.
Apelantul arată că suma de 2056 euro plătită pentru perioada 16.01.- 17.03.2015 este cea reală, de aproximativ 39 euro/zi şi nu este o plată nedatorată suma de 580 euro plătită în luna aprilie 2015 întrucât, aşa cum a arătat, societatea plătea diferenţele de diurnă în luna următoare, respectiv pe 25 ale lunii, aşa încât în luna aprilie a primit diferenţa de diurnă pentru luna martie 2015.
Mai mult decât atât, pentru perioada 16.01. – 17.03.2015 trebuia să primească diurnă pentru un număr de 61 de zile şi nu de 52 de zile aşa cum susţine societatea prin întâmpinare. Arată totodată că a depus la dosar CMR cu transportul efectuat în perioada 13.03. – 17.03.2015 pe ruta S. – T., cu autoturismul SV.zz ZZZ.
De asemenea, apelantul susţine că instanţa nu a cercetat cu atenţie semnătura de pe Regulamentul de ordine interioară şi nu a reţinut, aşa cum era firesc, că aceasta nu este semnătura administratorului financiar. Aşadar, instanţa de fond a luat de bun Regulamentul de ordine interioară deşi administratorul nu l-a semnat personal şi nu şi l-a asumat. Arată de asemenea că nici un şofer nu pleca în cursă o perioadă de 3-4 luni doar pentru o diurnă de 29 euro/zi. De altfel, anexa 28, înregistrată cu nr. 134/13.01.2014, nu este completă.
De altfel şi suma depusă de numita R. la data de 13.02.2015 nu a fost achitată ca diurnă ci cu titlu de „diverse”, respectiv pentru achiziţionarea de covoraşe antiderapante în localitatea G. deoarece fără acestea nu se făcea încărcarea autovehiculului cu marfă, dată la care el avea în cont suma de 101 euro şi nu cum se arată în anexa 27 pe care instanţa a considerat-o diurnă.
În legătură cu suma de 1711,13 lei care reprezintă distrugerea unei trepte a scării autovehiculului, instanţa face vorbire la punctul 6 că „deşi Codul muncii prevede la art. 254 alin.3 că angajatorul, în cazul în care constată o pagubă în legătură cu munca angajatului va putea solicita printr-o notă de constatare evaluare a pagubei şi recuperarea prin acordul părţilor”, instanţa de fond reţine contrar. Deşi a arătat că evenimentul s-a produs în condiţiile art. 254 alin. 2 din Codul muncii, instanţa nu a luat în seamă faptul că a fost o situaţie neprevăzută, nu era vorba de un stâlp vizibil ci unul ascuns în iarba de pe marginea bordurii de o înălţime de aproximativ 0,20m şi o grosime de 0,04 m.
Având în vedere că instanţa l-a obligat la plata reparaţiei, consideră că trebuia să dispună ca unitatea să îi restituie ansamblul pe care l-a înlocuit întrucât, în situaţia dată, este bunul său propriu.
De asemenea, susţine că în mod eronat instanţa a reţinut că în Codul muncii nu mai există prevederea întocmirii unei decizii de imputare în conformitate cu art. 252 alin. 1 şi următoarele.
Intimata a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, asupra cererii de apel, Curtea reţine următoarele:
În ceea ce priveşte motivul de apel prin care se critică soluţia primei instanţe cu privire la cererea ce viza stabilirea cuantumului şi plata diurnei, reţine Curtea următoarele:
În primul rând trebuie supus cercetării judecătoreşti şi analizei instanţei de control judiciar cuantumul diurnei ce se cuvenea a fi plătit reclamantului apelant.
A susţinut societatea intimată că diurna zilnică de deplasare a fost stabilită prin Regulamentul de ordine interioară al societăţii şi este în cuantum de 29 euro/zi.
La punctul 1 din regulamentul de ordine interioară al societăţii, înregistrat sub nr. 134 din 13.01.2014, se pretinde că „diurna zilnică de deplasare minimă acordată salariaţilor pentru delegaţiile în afara ţării este de 29 euro/zi” (f. 123 ds. fond).
În primul rând trebuie să evidenţiem faptul că această dispoziţie regulamentară dispune asupra diurnei zilnice minime şi nu asupra diurnei care efectiv trebuie acordată salariaţilor pentru delegaţiile în afara ţării.
Această observaţie este deosebit de importantă, pentru considerentele pe care în continuare le vom arăta pornind chiar de la definiţia diurnei.
Diurna externă reprezintă indemnizaţia plătită unui angajat pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare, în interes de serviciu, în altă ţară.
Conform Codului muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile precum şi alte adaosuri (art. 160 din Codul muncii).
Indemnizaţiile, ca şi element al salariului, reprezintă practic acele sume plătite salariaţilor, peste salariul de bază, cu scopul de a compensa cheltuielile pe care aceştia sunt nevoiţi a le efectua cu ocazia îndeplinirii unor sarcini de serviciu.
O asemenea indemnizaţie este şi diurna externă pe care mai sus am definit-o.
Unul dintre principiile esenţiale ale sistemului de salarizare este acela al negocierii salariilor.
Acest principiu, reglementat de prevederile art. 162 din Codul muncii, reprezintă o consecinţă a principiului constituţional potrivit căruia dreptul la negocieri în raporturile de muncă este garantat (art. 41 alin. 5).
Codul muncii, concretizând acest drept, prevede că stabilirea salariului se face prin negocieri individuale între angajator şi salariat (art. 162 alin. 2 Codul muncii).
Astfel, orice componentă a salariului, inclusiv indemnizaţiile, trebuie să fie supusă negocierii între cele două părţi ale raportului juridic de muncă: salariat şi angajator.
Din această perspectivă, făcând aplicarea dispoziţiilor din legislaţia muncii, rezultă că prevederea din regulamentul intern al societăţii trebuie interpretată şi aplicată în sensul că, în cadrul negocierilor individuale dintre angajator şi angajat, pentru stabilirea diurnei zilnice de deplasare în afara ţării, trebuie să se pornească de la un minim de 29 euro/zi, însă nicidecum nu se poate stabili că acesta este cuantumul efectiv al diurnei pe care trebuie să o primească salariatul, cuantum stabilit în mod unilateral de societatea intimată, cu înfrângerea principiului esenţial al sistemului de salarizare, în legătură cu care mai sus am dezvoltat, anume acela al negocierii salariului.
În al doilea rând trebuie să analizăm posibilitatea angajatorului de a dispune în mod unilateral asupra unui element al salariului, în cuprinsul regulamentului intern al societăţii.
Angajatorul dispune de prerogativa stabilirii regulilor de desfăşurare a activităţii în unitate prin intermediul regulamentului intern.
Întocmirea acestui regulament este şi o obligaţie prevăzută de art. 241 din Codul muncii.
Elaborarea regulamentului intern este atributul exclusiv al angajatorului, iar art. 242 din Codul muncii dispune asupra dispoziţiilor minimale pe care trebuie să le cuprindă acest regulament intern.
Desigur că regulamentul poată să conţină şi alte dispoziţii decât cele prevăzute în textul din Codul muncii, singura condiţie fiind ca acestea să nu contravină legii.
Or, aşa cum mai sus am arătat, printr-un act unilateral al angajatorului nu pot fi stabilite drepturi salariale pentru angajaţi, drepturi care să nu fie supuse negocierii între cele două părţi ale raportului juridic de muncă.
În al treilea rând trebuie să analizăm dacă a existat o informare a salariaţilor cu privire la regulamentul intern al societăţii, din perspectiva prevederilor art. 243 din Codul muncii.
Regulamentul intern se aduce la cunoştinţa salariaţilor prin grija angajatorului şi îşi produce efectele faţă de salariaţi din momentul încunoştiinţării acestora (art. 243 alin. 1 Codul muncii).
Obligaţiile de informare a salariaţilor cu privire la conţinutul regulamentului intern trebuie îndeplinită de angajator (art. 243 alin. 2 Codul muncii).
Modul concret de informare a fiecărui salariat cu privire la conţinutul regulamentului intern se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil, sau, după caz, prin conţinutul regulamentului intern (art. 243 alin. 3 Codul muncii).
Regulamentul intern se afişează la sediul angajatorului (art. 243 alin. 4 din Codul muncii).
Astfel, prevederea din legislaţia muncii reglementează două obligaţii distincte ale angajatorului şi anume: informarea în mod concret a fiecărui salariat cu privire la conţinutul regulamentului intern şi afişarea la sediul angajatorului.
Îndeplinirea uneia din aceste obligaţii nu îl scuteşte pe angajator de îndeplinirea celeilalte.
Faptul că regulamentul intern al societăţii a fost legat într-un dosar şi pus pe perete în incinta sediului, aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în faţa instanţei de fond, semnifică practic afişarea acestuia, obligaţie reglementată de dispoziţiile art. 243 alin. 4 din Codul muncii.
Însă intimatul angajator nu a îndeplinit şi cealaltă obligaţie, aceea de informare în mod concret a salariatului reclamant cu privire la conţinutul regulamentului intern.
Faţă de toate considerentele mai sus expuse, reţine Curtea că, în ceea ce priveşte cuantumul diurnei zilnice de care trebuia să beneficieze salariatul reclamant, în cazul deplasărilor în străinătate, îşi găsesc aplicarea prevederile HG nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor munci cu caracter temporar.
Art. 17 alin. 1 din acest act normativ recomandă tuturor agenţilor economici să aplice în mod corespunzător prevederile acestei hotărâri.
Aceşti agenţi economici au posibilitatea să acorde şi drepturi superioare celor reglementate de HG nr. 518/1995, după cum rezultă din prevederile art. 17 alin. 2 din Hotărârea de Guvern menţionată.
Însă, în speţă, cum nu s-a făcut dovada negocierii unui anumit cuantum al diurnei, între părţile raportului juridic de muncă, urmează ca, în stabilirea diurnei ce se cuvine reclamantului apelant, instanţa de control judiciar să se raporteze la dispoziţiile HG nr. 518/1995, în activitatea de cercetare a înscrisurilor depuse ca material probator în faţa primei instanţe .
Potrivit considerentelor hotărârii atacate, pentru anul 2014, societatea intimată avea obligaţia plăţii diurnei pentru 108 zile, eventual pentru 110 zile – reclamantul susţinând că deplasarea de la locul de muncă către casă a durat patru zile, întrucât a însoţit administratorul societăţii la rezolvarea unor probleme ale pârâtei (f. 236 ds. fond).
Această dezlegare nu a fost supusă controlului instanţei de apel, de nici una dintre părţile litigante.
Prevederile art. 461 alin. 2 Cod procedură civilă reglementează soluţia atacării separate a considerentelor, astfel că partea poate să promoveze în mod distinct apel doar împotriva considerentelor, chiar dacă titularul căii de atac se află în poziţia de parte câştigătoare în proces.
Astfel, dacă partea intimată considera că hotărârea instanţei de fond cuprinde considerente de drept eronate sau constatări care reflectă erori de natură factuală avea posibilitatea de a declara calea de atac.
În caz contrar, aceste considerente intră sub autoritatea de lucru judecat.
În aceste condiţii, instanţa de control judiciar va porni din punctul în care, pentru anul 2014, societatea intimată datora diurnă pentru 110 zile.
Pentru anul 2015, instanţa de fond a stabilit că societatea intimată datora reclamantului diurnă pentru 56 de zile, incluzând şi intervalul 13.03.2015 – 17.03.2015, respectiv intervalul de deplasare al salariatului reclamant către domiciliu (f. 236 ds. fond).
Astfel, nu poate fi reţinută susţinerea apelantului reclamant, în sensul că acest interval temporal nu a fost valorificat la stabilirea numărului de zile pentru care i se cuvine diurna în anul 2015.
La cele 52 de zile indicate de societatea intimată, potrivit situaţiilor depuse la fila 127 dosar fond, prima instanţă a adăugat şi intervalul 13.03.2015 – 17.03.2015, rezultând 56 de zile.
Acest număr de 56 de zile de asemenea nu a fost contestat de societatea intimată, mai mult, a fost recunoscut ca fiind corect calculat, potrivit întâmpinării depuse în faţa instanţei de apel (f. 12 ds. apel).
Susţinerile apelantului reclamant, în sensul că, pentru perioada 16.01.2015 – 17.03.2015, ar fi îndreptăţit la plata diurnei pentru 61 de zile, nu au fost dovedite în nici un fel, neputând a fi reţinute de instanţa de control judiciar.
Potrivit înscrisului depus la fila 127 dosar fond, partea salariată, în luna ianuarie 2015, a efectuat cursa externă în intervalul 21.01.2015 – 31.01.2015, rezultând 11 zile; în luna februarie 2015 în intervalul 1.02.2015 – 28.02.2015 rezultând 28 zile şi în luna martie 2015 în intervalul 1.03.2015 – 13.03.2015 rezultând 13 zile, rezultând un total de 52 de zile.
La acest total de 52 de zile, dacă adăugăm cele patru zile, în legătură cu care mai sus am arătat, respectiv 14.03.2015 – 17.03.2015, rezultă cele 56 de zile stabilite de instanţa de fond.
Potrivit extrasului fleet board pentru vehiculul cu nr. SV xx XXX (121), condus de reclamant, extras depus de societatea intimată în faţa instanţei de fond, deplasările în interes de serviciu ale părţii salariate în afara ţării, au fost în: Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda (f. 91-95 dosar fond).
Potrivit anexei la HG nr. 518/1995, cuantumul zilnic al diurnei, pentru fiecare din aceste ţări, este de 35 euro/zi (pct. 19, pct. 59, pct. 96, pct. 118 din anexă).
Astfel, angajatorul datora reclamantului angajat diurnă pentru 166 de zile, aşa cum mai sus am arătat , respectiv pentru 110 zile din anul 2014 şi pentru 56 de zile din anul 2015 (110+56=166).
La un cuantum al diurnei de 35 euro/zi, rezultă o sumă totală de 5810 euro pe care societatea intimată o datora reclamantului apelant cu titlu de diurnă pentru deplasările în afara ţării (166x35=5810).
Potrivit statuărilor instanţei de fond, necriticate de societatea intimată, angajatorul a plătit diurnă reclamantului prin viramente bancare, în cuantum de 5465 euro.
Acest cuantum a fost criticat de reclamantul apelant numai sub aspectul reţinerii sumei de 100 de euro plătită la data de 13.02.2015, în legătură cu care partea salariată afirmă că a fost încasată cu alt titlu şi nu ca diurnă.
Or, această susţinere nu poate fi reţinută de instanţa de fond ca fiind fondată, în condiţiile în care, aşa cum rezultă în modul clar şi neechivoc din înscrisul bancar depus la fila 33 dosar fond, suma de 100 de euro a fost depusă la data de 13.02.2015 cu titlu de diurnă.
În acest cuantum total de 5465 euro a fost inclusă şi suma de 580 euro, pretins virată necuvenit în contul reclamantului la data de 24.04.2015, aşa cum apare această sumă înscrisă în centralizatorul depus la fila 143 dosar fond, după cum rezultă din considerentele hotărârii instanţei de fond (f. 236 ds. fond).
Aşa cum mai sus am arătat, cuantumul total al diurnei, pe care societatea angajatoare o datora reclamantului, este de 5810 euro.
Diurna pe care angajatorul a achitat-o a fost în cuantum de 5465 euro, rezultând o diferenţă pe care trebuie să o plătească salariatului reclamant în cuantum de 345 euro (5810-5465=345 euro).
În aceste condiţii, nu poate reţine instanţa de control judiciar că suma de 580 euro pe care societatea intimată a plătit-o reclamantului la data de 24.04.2015 era o plată nedatorată, ce trebuie supusă restituirii, în acord cu prevederile art. 256 alin. 1 din Codul muncii, în condiţiile în care angajatorul este cel care trebuie să mai plătească salariatului o sumă cu titlu de diurnă, aşa cum mai sus am arătat.
În ceea ce priveşte motivul de apel prin care se critică hotărârea instanţei de fond sub aspectul obligării reclamantului apelant la plata sumei de 1027 de lei, reprezentând drepturi salariale achitate în plus pentru perioadele 13.11.2014-15.12.2014; 1.01.2015-6.01.2015 şi 8.01.2015-15.01.2015, reţine instanţa de control judiciar următoarele:
Prin răspunsul la interogatoriul ce a fost dat în faţa instanţei de fond, reclamantul a recunoscut că nu a prestat muncă în favoarea societăţii în perioada 13.11.2014-16.01.2015 cu excepţia zilei de 7.01.2015 (fila 215 ds. fond – răspunsul la întrebarea nr. 5).
În cuprinsul aceluiaşi răspuns reclamantul a arătat şi faptul că nici nu a pretins sau primit de la angajator drepturi salariale pentru această perioadă.
Însă, potrivit statelor de plată depuse în copie la filele 113-115 ds. fond, state de plată semnate de reclamantul salariat, rezultă că pentru această perioadă partea reclamantă a încasat drepturi salariale.
Potrivit prevederilor art. 168 din Codul Muncii, plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit (art. 168 alin. 1 din Codul muncii).
Statele de plată, precum şi celelalte documente justificative se păstrează şi se arhivează de către angajator, în aceleaşi condiţii şi termene ca în cazul actelor contabile, conform legii (art. 168 alin. 2 Codul muncii).
Astfel, statul de plată semnat de salariat, face, fără putinţă de tăgadă, dovada încasării de către salariat a drepturilor salariale consemnate în respectivul înscris.
Reţine instanţa de control judiciar că societatea intimată a făcut dovada, în acord cu dispoziţiile din legislaţia muncii mai sus enunţate, că reclamantul a primit drepturi salariale pentru perioada indicată.
Salariul reprezintă totalitatea drepturilor băneşti cuvenite pentru munca prestată.
Cum reclamantul salariat a recunoscut că în respectiva perioadă nu a prestat muncă în favoarea angajatorului, devin în speţă incidente dispoziţiilor art. 256 alin. 1 din Codul muncii, potrivit cu care salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.
În ceea ce priveşte motivul de apel prin care se critică hotărârea instanţei de fond sub aspectul antrenării răspunderii patrimoniale, reţine Curtea următoarele:
A invocat apelantul dispoziţiile art. 254 alin. 3 şi art. 254 alin. 2 din Codul muncii.
Principalele modalităţii de stabilire şi recuperare a prejudiciului produs angajatorului, în cazul răspunderii patrimoniale, sunt: învoiala părţilor şi acţiunea în justiţie.
Art. 254 alin. 3 invocat de apelant reglementează practic asupra acelei modalităţi de recuperare a prejudiciului produs angajatorului, care este învoiala părţilor.
Trebuie să precizăm în primul rând că dispoziţiile invocate nu instituie o obligaţie în sarcina angajatorului, ci numai o posibilitate reglementată în favoarea acestuia: „angajatorul ….. va putea solicita salariatului, printr-o notă de constatare şi evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul părţilor…..”
În al doilea rând trebuie să evidenţiem faptul că şi în ipoteza încheierii unui asemenea acord, învoiala părţilor nu constituie titlu executoriu, şi, drept urmare în baza lui nu s-ar putea face reţineri în rate lunare din drepturile salariale pentru acoperirea pagubei, ci numai în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, aşa cum impune art. 169 alin. 2 din Codul muncii.
Această ipotetică, teoretică învoială a părţilor ar putea echivala cu o recunoaştere a pretenţiilor angajatorului şi ar putea fi utilizată ca probă în cadrul procesului declanşat de acesta.
Însă, în speţă, nu se pune problema existenţei unei asemenea învoieli, în condiţiile în care angajatorul a sesizat în mod direct instanţa de judecată pentru recuperarea prejudiciului produs de salariatul reclamant.
Art. 254 alin. 2 din Codul muncii reglementează unele situaţii legale care au ca urmare înlăturarea caracterului ilicit al faptei, deşi în individualitatea ei aceasta este prejudiciabilă.
Potrivit Codului muncii, salariaţii nu răspuns de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute şi care nu putea fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.
A invocat salariatul faptul că a existat o cauză neprevăzută care a determinat producerea pagubei.
Reţine Curtea că imprevizibilitatea evenimentului este o trăsătură care se determină în concret, ţinând seama de nivelul cunoştinţelor ce trebuiau însuşite de autor, în raport cu funcţia îndeplinită.
Potrivit declaraţiei pe care a dat-o la data de 10.11.2014, reclamantul a arătat că, la efectuarea unei manevre cu spatele, „pe marginea străzii era un stâlp de fier care avea o înălţime de cca 0,40 m care nu era vizibil” (f. 64 ds. fond).
Stabileşte Curtea că, în raport de meseria pe care partea apelantă o avea şi anume aceea de conducător auto, şi, în raport de cunoştinţele pe care trebuie să le deţină pentru practicarea acestei meserii, reclamantul trebuia să ştie că la efectuarea oricăror manevre, indiferent de sensul de mers, în spate, în faţă sau în lateral, trebuie să se asigure tocmai pentru a evita incidente de genul celui care s-a întâmplat sau chiar mai grave.
În legătură cu restituirea ansamblului înlocuit de societate, ansamblu care în accepţiunea părţii devine bunul său propriu, reţine Curtea că, prin cererea depusă la fila 165 dosar fond, reclamantul a arătat că societatea trebuia obligată să-i predea ansamblul înlocuit, ansamblu pe care salariatul l-a defectat.
Este adevărat că instanţa nu s-a pronunţat asupra acestei cereri însă, potrivit prevederilor art. 445 din Codul de procedură civilă, completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului.
Faţă de toate considerentele mai sus expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 2 Cod de procedură civilă, instanţa a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa civilă atacată în sensul că a admis în parte şi capătul de cerere formulat de reclamantul A. având ca obiect plata diurnei şi a obligat pârâta să plătească reclamantului şi suma de 345 euro, cu titlu de diurnă.
A respins cererea formulată de pârâtă, de obligare a reclamantului la plata sumei de 580 euro achitată cu titlu de diurnă, ca nefondată.
În temeiul dispoziţiilor art. 1616 şi art. 1617 alin. 1 din Codul civil a compensat datoriile reciproce ale părţilor, până la concurenţa celei mai mici dintre ele.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare prezentei decizii.
Curtea de Apel Suceava
Dreptul la indemnizaţia de risc maternal al unei persoane care nu se află în raporturi de serviciu cu un angajator, ci desfăşoară o activitate economică autorizată
Tribunalul Bihor
Primă instanţă. Contencios administrativ.
Curtea de Apel Ploiești
Data depunerii cererii de acordare a drepturilor prevăzute de O.U.G. nr. 148/2005
Curtea de Apel Constanța
Cerere anulare decizie emisă de Agenţia judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială pentru recuperarea sumelor încasate cu titlu de indemnizaţie creştere copil. Neîmplinirea termenului de prescripţie a dreptului pârâtei de a recupera suma de bani.
Curtea de Apel Iași
Acţiune formulată de salariaţii disponibilizaţi în baza O.U.G. nr. 8/2003, privind obligarea A.J.O.F.M. la plata venitului lunar de completare, după momentul pensionării