Contestație la executare. Domeniul de aplicare al prevederilor Legii nr.164/2014.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16.10.2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub numărul 104416/299/2015, contestatoarea XXX, în contradictoriu cu intimatul S.N., a formulat contestaţie la executare, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună suspendarea executării silite începute în dosarul de executare nr.59/2015 al BEJ YY până la soluţionarea prezentei contestaţii, anularea executarii silite insasi precum si a tuturor actelor de executare emise de BEJ YY in dosarul de executare nr.59/2015.

În motivare, contestatoarea a arătat că, prin somația emisă în dosarul de executare nr.59/2015, BEJ YY a adus la cunoștința XXX că are de achitat creditorilor suma de 2681,22 lei, din care suma de 1886,10 lei reprezinta cheltuieli de judecată stabilite în baza titlului executoriu reprezentat de sentința nr.7946/2014, definitivă prin decizia nr.1964A/2014 pronunțată în dosarul nr. 520/301/2014, iar suma de 795,12 lei reprezinta cheltuieli de executare.

Contestatoarea în esență susține nelegalitate executării silite prin raportare la prevederile Legii 164/2014. Astfel, se susține că executarea s-a realizat împotriva unei persoane care nu mai are calitatea de debitor începând cu data de 18.12.2014, iar plata sumelor acordate cu titlu de compensație a fost suspendată până la data de 01.05.2015 data începând cu care plata se va face eșalonat timp de 5 ani.

De asemenea, se susține încălcarea termenului de 6 luni prevăzut de dispozițiile OG 22/2002.

În continuare, în motivare se susține că valoarea onorariului avocatului pentru faza executarii silite este exagerat de mare prin raportare la activitatea desfăsurată.

În drept, au fost invocate disp. art.711 şi următoarele C. proc. civ., Legea nr.165/2014, Hotărârea Guvernului 1277/2007, Legea 9/1998.

În susţinerea cererii de chemare în judecată au fost depuse, în fotocopie, inscrisuri (f.7-18).

La solicitarea instanţei a fost ataşat dosarul de executare nr.59/2015.

Deși legal citat, intimatul nu a formulat întâmpinare.

În ședința publică din data de 10.12.2015 sub aspect probatoriu s-a încuviințat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

Prin sentința nr.7946/2014, definitivă prin decizia nr.1964A/2014 pronunțată în dosarul nr. 520/301/2014 s-a admis în parte contestație la executare formulată de către XXX, fiind respinsă calea de atac formulată de către XXX și s-a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 1886,10 lei reprezentând cheltuieli de judecată în cele două faze ale judecății.

La data de 30.09.2015, intimatul au depus la BEJ YY o cerere de punere în executare silită a Sentinței nr.7946/2014, definitivă prin decizia nr.1964A/2014 pronunțată în dosarul nr. 520/301/2014, in vederea recuperarii sumei 1886,10 lei. Cu această ocazie, pe rolul BEJ YY s-a constituit dosarul de executare nr.59/2015.

Prin încheierea din 30.09.2015 a fost încuviinţată executarea silită, prin toate formele de executare prevăzute de lege, în favoarea creditorului împotriva debitoarei XXX, până la concurenţa sumei de 1886,10 lei, la care se adaugă cheltuielile de executare.

Prin încheierea din 30.09.2015, executorul judecătoresc a stabilit cheltuielile de executare la suma de 795,12 lei.

 La data de 07.10.2015 debitoarea XXX a fost înștiințată că s-a pornit executarea silită, aceasta având obligația achitării sumei de 2681,22 lei, din care suma de 1886,10 lei reprezinta cheltuieli de judecată stabilite în baza titlului executoriu reprezentat de sentința nr.7946/2014 definitivă prin decizia nr.1964A/2014 pronunțată în dosarul nr. 520/301/2014, iar suma de 795,12 lei reprezinta cheltuieli de executare.

La data de 06.10.2015 s-a înfiintat poprirea asupra conturilor contestatoarei deschise la Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publica a Municipiului Bucureşti.

In continuare, instanta va analiza pe rand toate argumentele invocate de catre contestatoare, urmand a le inlatura ca neintemeiate.

În ceea ce privește motivele de nelegalitate invocate prin raportare la prevederile Legii nr.164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr.9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr.290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative, instanța reține că în cauză acestea nu sunt incidente.

Cu caracter preliminar, instanța reține că, din denumirea marginală a actului normativ menționat rezultă că, scopul adoptării acestuia este reprezentat de adoptarea unor măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr.9/1998 şi al Legii nr.290/2003, fără să fie aplicabile și altor obligații ale autorității rezultate din alte titluri executorii.

Astfel, din analiza art.1 alin.1 din Legea nr.164/2014 rezultă că dispozițiile legii sunt aplicabile în ceea ce privește procedura privind stabilirea şi plata despăgubirilor acordate persoanelor prevăzute de legile speciale nr. 9/1998 și Legea nr.290/2003

Pe cale de consecință, având în vedere faptul că dispozițiile Legii 164/2014 privind stabilirea despăgubirilor sunt aplicabile doar cererilor privind stabilirea despăgubirilor formulate în temeiul Legii nr.9/1998 şi al Legii nr.290/2003, instanța va respinge aceste motive de nelegalitate a executării silite ca neîntemeiate.

Cu privire la susținerile contestatoarei raportate la prevederile OG 22/2002 instanța le va respinge ca neîntemeiate pentru următoarele considerente.

În primul rând, raportat conţinutul somaţiei emisă la data de 18.05.2015 (f.53) rezultă că, în situația în care contestatoarea deține veniturile necesare, se solicită plata debitului în termen de 6 luni, în caz contrar, în cadrul somației se precizează se va proceda la executarea silită.

Mai mult decât atât, instanța reține faptul că, pentru executarea obligaţiilor stabilite prin titlu executoriu, de la data pronunţării hotărârilor judecătoreşti  puse în executare silită ( 10.06.2014 și 09.12.2014) contestatoarea a beneficiat efectiv de o perioadă suficiet de lungă pentru a efectua demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată de bună voie.

În continuare, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei reiese după momentul la care i-a fost comunicată somația și până la momentul la care s-a dispus înființarea popririi debitoarea XXX  nu a comunicat executorului dovada lipsei de fonduri şi nici dovada că a solicitat ordonatorilor principali de credite bugetare, în condiţiile legii, asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creanţelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumei  stabilite prin titlul executoriu.

În plus, instanța reține că, intimata  este titulara  unui drept de creanţă, care constituie un drept de proprietate asupra unui bun, în accepţiunea Convenţiei Europene. Intimata  are  o creanţă bine stabilită pentru a beneficia de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (cauzele Rafinăriile Greceşti Stran şi Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Şandor şi Virgil Ionescu c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimatei, astfel cum este garantat şi protejat de Convenţie.

Textul Convenţiei şi implicit jurisprudenţa C.E.D.O. fac parte din dreptul intern al României încă din anul 1994, iar dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituţia României.

Astfel, din momentul în care autoritatea statală a recunoscut în patrimoniul intimatei  un drept de creanţă încă din  luna iunie/decembrie a anului 2014, ingerinţele în exerciţiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun, pentru a fi compatibile cu  art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie (citat în continuare Protocolul 1), respectiv jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, nu pot interveni decât dacă sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între ingerinţă şi scopul urmărit.

Instanţa apreciază că dificultăţile economice ale autorităţilor publice pot justifica amânarea sau eşalonarea plăţii creanţelor asupra statului, însă insuficienţa resurselor financiare ale autorităţilor publice nu poate justifica refuzul sine die de a-şi îndeplini obligaţiile. Tocmai acest refuz de executare a obligaţiilor, pentru o perioadă lungă de timp, este de natură a rupe echilibrul între interesele generale, ale statului, şi interesele particularilor. De altfel, instituţia contestatoare nici nu a prezentat vreo probă în sensul insuficienţei resurselor băneşti pretinse.

În acest sens, condiţionarea efectuării plăţii este constatată de judecătorul naţional ca neconformă cu dreptul de proprietate al intimatei şi, prin urmare, neconvenţională (neconformă cu prevederile Convenţiei şi cu jurisprudenţa CEDO), motiv pentru care instanţa înlătură ca neîntemeiată această apărare. Această condiţionare reprezintă o condiţie pur potestativă ce afectează obligaţia Statului (condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa Statului în condiţiile în care Statul nu poate fi cenzurat de intimată la alocarea sumelor în procedura adoptării bugetului de stat) şi constituie prin aceasta o ingerinţă vădit disproporţionată în dreptul de proprietate al intimatei, ce impune o cenzură din partea judecătorului naţional, pentru împiedicarea constatării de către CEDO a unei noi încălcări de către Statul Român a art. 1 din Protocolul 1.

În ce priveşte motivul legat de nerespectarea OG 22/2002, instanţa reţine că art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil şi soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă şi penală.

Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include şi faza de executare a hotărârilor judecătoreşti definitive întrucât Convenţia are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, aşa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudenţa sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).

Statul şi instituţiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalităţii şi de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluţionare prevăzut de art. 6 din Convenţie fiind aplicabil şi în faza executării silite.

În Cauza Şandor contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conchis că, prin refuzul de a executa sentinţa, autorităţile naţionale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiţie în faza de executare, fiind încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.

Aşadar, refuzul autorităţilor de a aloca sumele necesare plăţii debitului constituie şi o atingere adusă dreptului ce decurge din art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.

Aşa cum rezultă din cele arătate anterior, art. 6 din Convenţie, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (şi instituţiilor publice) obligaţia pozitivă de a da curs hotărârilor judecătoreşti irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obţinut o creanţă împotriva statului să iniţieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanţei sale.

În consecinţă, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerata un motiv justificat pentru întârziere.

Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite şi nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanţei pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerinţă în dreptul său la recunoaşterea bunurilor.

Dispoziţiile derogatorii ale O.G. nr. 22/2002 (cu modificările ulterioare) dar şi ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanţelor favorizează statul în raporturi de drept privat (raporturile relative la dreptul de proprietate asupra unui „bun” şi la dreptul de desdăunare civilă fiind raporturi juridice de drept privat), acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziţii de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică. Un debitor, privit generic, nu poate nicicând invoca lipsa fondurilor, putând fi urmărit silit inclusiv asupra locuinţei, în cazul persoanei fizice, sau până la intrarea în insolvenţă, în cazul persoanei juridice.

Curtea Europeană, în jurisprudenţa sa (Cauza Burdov contra Rusiei din 2002, invocată chiar de contestatoare), a statuat că, deşi o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidităţi pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepţional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanţe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanţei înseşi a dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.”

De la Cauza Burdov contra Rusiei (2002), jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Şandor contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.

Însă, amânările, eşalonările edictate de stat în favoarea instituţiilor sale, coroborate de atitudinea debitorilor-instituţii de stat, care stabilesc din ce în ce mai multe conturi cu destinaţie specială în care virează sumele de bani pentru a scăpa executării silite promovată de creditorii statului, iar prin aceasta întocmind liste de aşteptare cu creditorii care trebuie să-şi satisfacă creanţele determină parcurgerea unor proceduri anevoioase, întinse pe termene care nu satisfac cerinţa termenului rezonabil.

Între aplicarea OG nr. 22/2002, cu modificările ulterioare ce prevede amânări şi eşalonări în achitarea unor creanţe constatate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile – titluri executorii, ce vizează creanţe ce reprezintă un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, pe de-o parte şi dispoziţiile Convenţiei şi ale jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, pe de altă parte, instanţa este obligată să dea curs celor din urmă, conform art. 11 alin.2 şi art. 20 din Constituţia României.

În concluzie, ori de câte ori se invocă prevederile O.G. nr. 22/2002 sau ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanţelor, pentru a se bloca sau amâna executarea silită, acest impediment nu va fi luat în considerare.

 În ceea ce priveşte criticile contestatoarei întemeiate pe prevederile art. 2 din O.G nr. 22/2002, în cauza de faţă, instanţa le apreciază ca fiind neîntemeiate.

Potrivit art. 2 din O.G nr. 22/2002, „dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.”

Dispoziţiile OG 22/2002 nu trebuie interpretate în sensul că debitoarea beneficiază de termenul de 6 luni prin efectul legii. Este necesar ca debitoarea să invoce lipsa fondurilor pentru a putea fi aplicabil termenul respectiv şi să efectueze demersurile pentru obţinerea acestora. În lipsa unei astfel de precizări, creditorul este îndreptăţit să pornească executarea potrivit dreptului comun.

Contestatoarea nu a  dovedit lipsa de fonduri si nici nu a fost probată efectuarea vreunui demers pentru obţinerea sumelor necesare anterior dispunerii înființării popririi.

De altfel, având în considerare considerentele expuse mai sus referitoare la respectarea drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța apreciază că anularea executării silite pentru nerespectarea art. 2 din O.G nr. 22/ 2002 ar contraveni dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Cu privire la cheltuielile de executare silită, in raport de considerentele de mai sus si de faptul ca executarea silita a contestatoarei a  inceput potrivit art. 622 alin. 2 C.p.c. odata cu sesizarea organului de executare, instanta apreciaza ca in mod corect executorul judecatoresc a procedat la intocmirea incheierii privind cheltuielile de executare potrivit art. 669 C.p.c.

Referitor la legalitatea încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, instanţa reţine prevederile art. 670 Cod procedură civilă (renumerotat), conform cărora debitorul, inclusiv instituţie publică ce nu îşi execută de bunăvoie obligaţia, va fi ţinut să suporte cheltuielile de executare făcute după înregistrarea cererii de executare şi până la data realizării obligaţiei stabilite în titlul executoriu. Sumele ce urmează a fi plătite se stabilesc de executor, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, prin încheiere ce constituie titlu executoriu.

Cu privire la onorariul de avocat în sumă de 500 lei înscris în încheierea din 30.09.2015 de stabilire a cheltuielilor de executare, instanţa reţine că acesta este justificat de chitanţa depusă la dosar (f.33). Având în vedere că avocatul are împuternicire avocaţială în dosarul de executare şi că el este cel care a formulat, în numele intimatului cererea de începere a executării, instanţa apreciază că s-a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli.

Cuantumul cheltuielilor de executare poate fi cenzurat de instanţa de judecată, care trebuie să verifice dacă cheltuielile stabilite prin încheierea executorului au fost necesare pentru efectuarea executării, dacă sunt reale şi dacă nu sunt disproporţionate faţă de cuantumul creanţei şi volumul de muncă efectuat de cei implicaţi în executare.

În speţă, instanţa reține că sunt justificate si proporționale cheltuielile reprezentând onorariul avocaţial în cuantum de 500 lei, având în vedere activitatea necesară și realizată de avocat în vederea puneri în executare a creanței.

Faţă de aceste considerente de fapt și de drept, instanţa respinge contestaţia la executare, ca neîntemeiată.

Întrucât contestaţia a fost solutionata pe fond, cererea contestatoarei de suspendare a executării silite a rămas fără obiect, motiv pentru care instanta va respinge cererea de suspendare a executarii silite ca ramasa fara obiect.

Domenii speta

Spete similare