Acţiune în răspundere civilă delictuală – prejudiciu adus imaginii publice, prestigiului profesional şi moral, demnităţii şi vieţii private.

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 20.06.2013 şi înregistrată pe rolul acestei instanţe  sub nr. 24994/299/20013, reclamanţii Z.I. şi D.R. au chemat în judecată pe pârâtul H.H., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în temeiul art. 1349, 1357 C.civ., art. 253 C.civ, să oblige pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 120.000 lei cu titlu de daune morale şi suma de 400 Euro în echivalent la data plăţii cu titlu de daune materiale către reclamantul D.R., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii ,  reclamanţii au învederat, în esenţă, faptul că la data de 14.12.2011 şi la data de 22.12.2011, s-au adresat organelor de cercetare penală cu plângeri împotriva pârâtului pentru săvârşirea infracţiunilor de insultă, calomnie şi distrugere, plângeri ce au făcut obiectul dosarelor penale nr. 21295/P/2011 şi nr. 21305/P/2011 pe rolul Parchetului de pe lângă J.S. 1, soluţionate prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 07.12.2012 şi rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 05.11.2012. Reclamanţii au susţinut că au formulat plângeri împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale, respinse ca neîntemeiate. În ceea ce priveşte infracţiunea de distrugere, prevăzută de art. 217 C. pen., reclamanţii au arătat că cercetările efectuate au condus la concluzia că fapta prin conţinutul ei concret şi prin atingerea minimă adusă  valorilor ocrotite nu prezintă gradul de pericol al unei infracţiuni, iar în cazul infracţiunilor de insultă şi calomnie, că incriminarea nu mai există, conform Deciziei nr. 8/18.10.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Reclamanţii au învederat că în urma cercetărilor efectuate în respectivele dosarele penale s-a constatat existenţa faptelor reclamate, dar şi imposibilitatea sancţionării acestora pe cale penală, astfel că este dovedită existenţa faptelor ilicite săvârşite de pârât în cadrul dosarelor penale, urmând ca în prezenta cauză, instanţa să constate îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi cu privire la vinovăţie, existenţa prejudiciului moral şi material şi a legăturii de cauzalitate între fapte şi prejudiciu. Reclamanţii au arătat că în perioada 19-20.11.2011, pârâtul a adresat reclamantei insulte şi afirmaţii calomnioase, fiind conştient că îi poate aduce prejudicii şi lezându-i în mod serios imaginea, atât în perioada cât reclamanta locuia cu chirie în imobilul proprietatea pârâtului, cât şi ulterior plecării sale, prin intermediul unui post TV,  în emisiunea ″A.D.″, când pârâtul a apărut pe post şi a recunoscut că i-a adresat jigniri de genul ″ţigancă, prostituată, nebună, diavol″ şi a proferat noi jigniri, precum ″schelet, sperietoare de ciori, nebună, Antichristul ″. Reclamanţii au arătat că în data de 20.11.2011 s-au deplasat la adresa pârâtului, unde reclamanta a stat cu chirie, pentru a-şi lua ultimele lucruri şi au fost întâmpinaţi cu manifestări injurioase şi calomniatoare de către pârât şi cu această ocazie pârâtul i-a lovit peste mâinile în care ţineau telefoanele mobile marca I - Phone, acestea fiind distruse din cauza impactului cu solul.  Reclamanţii au susţinut că pârâtul, aflându-se în faţa imobilului său, şi-a dat jos pantalonii, arătându-le părţile intime şi făcând o referire textuală.  Reclamanţii au arătat că imaginile captate cu o cameră de supraveghere din zona imobilului au fost puse la dispoziţia unui post de televiziune, care le-a difuzat zile la rând. S-a invocat  vinovăţia pârâtului în săvârşirea faptelor ilicite şi faptul că acesta a persistat în manifestarea injurioasă şi denigratoare la adresa reclamanţilor, cu ocazia apariţiilor în platoul emisiunii ″A.D.″ din perioada 22.11.2011-05.12.2011.  Reclamanta a invocat existenţa prejudiciului moral creat prin rezultatul negativ de natură nepatrimonială, încălcarea onoarei, reputaţiei, dreptului la propria imagine şi dreptul la viaţă privată, suferinţe psihice create care au determinat stări depresive în perioada imediat următoare, dar şi neîmpliniri profesionale. Au arătat reclamanţii că şi-au creat o imagine proprie prin activităţi licite, în beneficiul publicului larg, activitatea reclamantei putând fi urmărită pe site-ul oficial şi pe pagina personală, la fel şi a reclamantului care în calitate de jurnalist şi reporter a scris articole şi a avut diverse apariţii media.

Reclamantul D.R. a arătat că pârâtul i s-a adresat cu apelativul ″bagabont″, iar în data de 23.11.2011 în emisiune a continuat seria jignirilor, adresându-i apelativul ″viţelu″, deşi aflase în emisiunea precedentă cum se numeşte, fiind cunoscut în mass-media ca jurnalist, iar afirmaţiile pârâtului i-au produs prejudicii de natură morală.

Reclamanţii au subliniat că faptele reclamate au fost săvârşite cu intenţie directă de către pârât, iar caracterul determinat al faptelor relevă particularitatea atitudinii subiective a acestuia animat de intenţia de a discredita şi a compromite o persoană publică.

Reclamanţii au susţinut că faptele pârâtului au rămas nesancţionate pe latură penală, deşi acesta a insultat, calomniat şi distrus un bun personal şi mai mult, reclamantul a suportat cheltuieli de judecată pentru că a atacat rezoluţia Parchetului, fiind obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 1349, 1357, art. 253 C.civ., art. 26, art. 30 alin. 6 Constituţie, art. 8, 10 pct. 2 din  CEDO, art. 451, 453 C.pr.civ.

În dovedirea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au depus înscrisuri (f. 11-26, f. 69-80, 82-92).

În partea referitoare la capetele de cerere având ca obiect daune morale, cererea este scutită de taxă judiciară de timbru potrivit art. 15 lit. f1 din Legea nr. 114/1996, iar capătul de cerere având ca obiect despăgubiri materiale a fost legal timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 155,96 lei şi timbru judiciar de 3 lei.

Prin întâmpinarea depusă la data de 11.12.2013, pârâtul H.H. a  solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat, în esenţă, faptul că,  potrivit art. 22 C.pr.pen. există autoritate de lucru judecat a hotărârii penale nr. 601/12.06.2013 pronunţată de J. S.1 B. asupra laturii civile cu privire la faptă şi vinovăţie, că în ce priveşte fapta de insultă şi calomnie neînceperea urmăririi penale s-a dispus pentru lipsa faptei, iar instanţa a menţinut această dispoziţie prin hotărârea judecătorească. În ceea ce priveşte fapta de distrugere a telefonului mobil, pârâtul a arătat că prin cele două soluţii penale s-a făcut aplicarea art. 10 lit. b1 C.pr.pen., iar  instanţa penală a respins plângerea în totalitate, plângere care implică şi latura civilă. Pârâtul a susţinut că prin soluţiile dispuse pe latura penală, raportat la art. 22 şi 346 C.pr.pen. , cele 3 capete de cerere sunt nefondate. A mai arătat pârâtul că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale. S-a menţionat că din probele administrate nu rezultă existenţa unei fapte ilicite săvârşite de pârât, că nu s-a făcut proba că telefonul mobil a fost distrus de către pârât în momentul precizat de D.R. şi prin simpla lui cădere din mâna reclamantului.

Pârâtul a invocat existenţa legitimei apărări în condiţiile în care reclamanta Z.I. a fost chiriaşă în apartamentul proprietatea sa, nu şi-a plătit chiria mai multe luni şi a refuzat rezilierea contractului şi predarea apartamentului în bună-stare. A arătat pârâtul că după reziliere, reclamanţii au venit la imobilul său în noaptea de 19-20.11.2011, au forţat uşa de acces a imobilului, pe care au distrus-o, iar la apariţia sa au început să îl insulte, să îi adreseze injurii, să îl ameninţe şi să forţeze intrarea în casa proprietatea sa. De asemenea, a arătat pârâtul că reclamanta în mai multe emisiuni TV i-a adus injurii, calomnii, insulte şi că toate declaraţiile sale date în presă au fost în scopul de a-şi proteja viaţa privată de atitudinea reclamanţilor, dar şi dreptul său de proprietate asupra apartamentului pe care reclamanta l-a folosit fără să achite chiria pe mai multe luni şi pe care a refuzat să îl elibereze de bună-voie, creând scandal.

A arătat pârâtul că pentru a se constata prejudiciul, reclamanţii trebuie să indice în concret ce imagine aveau aceştia în public cu dovezi concrete, cum a fost afectată imaginea lor, consecinţele negative suportate cu dovezile aferente şi dovada prejudiciului cert şi nu general. S-a menţionat că actul medical din luna decembrie 2012 nu reprezintă o consecinţă imediată a afirmaţiilor sale din presă din luna octombrie 2011, nu are nici o legătură cu afirmaţiile sale din presă , cu privire la situaţia de fapt, este emis după un an de la pretinsa faptă ilicită . Astfel, a invocat pârâtul că nu există un prejudiciu cert sub aspectul existenţei şi întinderii sale creat de declaraţia pârâtului din presă din luna octombrie 2011.

În ce priveşte legătura de cauzalitate, pârâtul a  arătat că nu s-a dovedit de reclamanţi legătura dintre afirmaţiile făcute de pârât în presă şi imaginea reclamanţilor repercutată asupra publicului, că nu sunt probe concrete şi nici nu s-au indicat elementele de cauzalitate.

Referitor la condiţia vinovăţiei pârâtului, pârâtul a arătat că afirmaţiile sale au fost făcute sub imperiul provocării de către reclamanta Z.I., că nu a avut intenţia de a aduce un prejudiciu de imagine acestor reclamanţi, că a fost chemat la A 1 să explice situaţia şi să se apere, şi nu pentru a prejudicia imaginea reclamantei, dar în contextul atâtor provocări a fost determinat să facă o declaraţie la nivelul celor pe care reclamanta le făcea.

În drept, pârâtul a invocat disp. art. 205 C.pr.civ., art. 1353, art. 1360 C.civ., art. 22 şi art. 346 C.pr.pen.

În susţinerea întâmpinării, pârâtul a depus la dosar înscrisuri (f. 93-102,104-126) .

La data de 07.01.2014, reclamanţii Z.I. şi D.R. au depus răspuns la întâmpinare, prin care au arătat că în prezenta cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 22 C. pr. pen, deoarece ordonanţa/rezoluţia procurorului prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau neînceperea urmăririi penale nu are autoritate de lucru judecat în procesul civil, înlăturarea răspunderii penale nu exclude răspunderea civilă pentru prejudicii cauzate victimei. Au arătat reclamanţii că autoritate de lucru judecat are doar hotărârea instanţei penale cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit fapta şi a vinovăţiei acesteia, or, în cauză hotărârea nr. 601/12.06.2013 pronunţată de J. S. 1 B. nu a soluţionat fondul cauzei penale şi nici acţiunea civilă.

În ce priveşte îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, reclamanţii au solicitat înlăturarea apărării pârâtului care susţine că fapta nu există deoarece insulta si calomnia nu mai sunt prevăzute de legea penală, deoarece dacă faptele nu sunt prevăzute de legea penală, aceasta nu înseamnă cu ele nu constituie fapte ilicite. În ce priveşte existenţa faptei de distrugere a telefonului mobil, reclamanţii au arătat că este probată prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale cu privire la incidenţa cazului prevăzut de art. 10 lit. b1 C.pr.pen., respectiv că fapta există, dar că nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Au arătat reclamanţii că prejudiciul adus reclamantului D.R. nu a fost reparat pe nicio cale, telefonul mobil fiind distrus prin acţiunea pârâtului de lovire a reclamanţilor în mod intenţionat peste mână, faptă constatată, probată şi reţinută prin chiar rezoluţia dată.

Reclamanţii au solicitat înlăturarea apărării pârâtului care invoca legitima apărare, deoarece în cauză nu este vorba de o răspundere penală, ci de o răspundere civilă, au susţinut caracterul neadevărat al susţinerilor pârâtului care afirma că a fost provocat prin fapte ale reclamanţilor care ar fi adresat injurii şi ar fi forţat intrarea în imobilul pârâtului, întrucât probele contrazic aceste afirmaţii, respectiv un contract valabil încheiat ce permitea reclamantei şi însoţitorului acesteia accesul în imobilul în care închiriase un apartament pentru a-şi lua ultimele lucruri.

Au arătat reclamanţii că pârâtul a pătruns în locuinţa reclamantei Z.I., profitând de uşa descuiată de la locuinţa acesteia, forţând-o să plătească chiria prin acţiuni violente, pe luna care tocmai se încheiase şi tot acesta s-a deplasat la diferite emisiuni şi a adus insulte şi injurii reclamanţilor, dezvăluind aspecte ale vieţii private, punând la dispoziţie imagini cu cei doi, care ulterior au fost reluate de nenumărate ori, fără acordul acestora.

Au mai argumentat reclamanţii că li s-a adus atingere dreptului la viaţă privată, la propria imagine, că au suferit consecinţa  negativă a deteriorării imaginii publice, reclamanta a fost privată o mare perioadă de timp de oportunitatea încheierii unor contracte cu televiziunile cu care a colaborat, din cauza imaginii create fără voie ei, iar pe fondul neîmplinirilor profesionale, starea de depresie era inevitabilă, faptele pârâtului au determinat alterarea stării de sănătate a reclamantei prin accentuarea stării de depresie, fapt notoriu, cunoscut de toată presa tabloidă. A mai arătat reclamanta că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private de către ceilalţi, că dat fiind faptul că este cunoscută publicului şi-a însuşit unele riscuri, însă, în cazul unor exagerări sau a săvârşirii unor fapte antisociale, instanţa trebuie să se aplece cu mai mare atenţie asupra înfăptuirii actului de justiţie, să aprecieze în ce măsură drepturile fundamentale ocrotite de lege au fost încălcate şi să pronunţe o hotărâre prin care să repare prejudiciul moral cauzat reclamantei.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral cauzat reclamantului D.R., s-a arătat că acesta era jurnalist la trei publicaţii (Naţional, Cancan şi on-line), că avea articole de presă scrise publicate în cotidiene naţionale şi on-line, că era cunoscut şi prin câteva apariţii TV în calitate de reporter (anterior relaţiei cu reclamanta) şi că prejudiciul moral a constat în imaginea negativă creată şi determinată de acţiunile pârâtului care susţine că a fost provocat, în condiţiile în care reclamantul afirmă că doar a însoţit-o pe reclamanta Z.I. la locuinţa sa pentru a-şi lua lucrurile şi a căzut victima pârâtului. S-a mai arătat că pârâtul nu s-a plâns organelor competente în legătură cu eventualele fapte pe care acum le consideră provocatoare. De asemenea, reclamantul D.R. a arătat că după difuzarea imaginilor nu a mai lucrat în presa scrisă şi nici ca reporter, rezultatul negativ fiind efectul prejudiciului adus propriei imagini prin acţiunile pârâtului.

La termenul de judecată din data de 09.04.2014, instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârât, ca neîntemeiată, cu motivarea arătată în cuprinsul încheierii de la acea dată.

În cauză, instanţa a încuviinţat şi administrat pentru părţi proba cu înscrisuri.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

La data de 20.11.2011, între reclamanţii Z.I. şi D.R. şi pârâtul H.H.a avut loc un schimb de replici, în cadrul cărora pârâtul a folosit expresii jignitoare la adresa reclamantei Z.I., folosind apelativul ″cioară″ şi a avut o comportare necivilizată, expunându-şi părţile intime în faţa reclamanţilor, aşa cum rezultă din transcrierea înregistrării (f. 82-83), înscrisuri sub semnătură privată netăgăduite de pârât.

La data de 22.11.2011, în emisiunea TV ″Acces direct″, pârâtul a făcut referiri la reclamantul D.R., folosind termenul de ″vagabond″ şi ″hoţ″ faţă de acesta, expresie cu vădit caracter ofensator la adresa onoarei şi reputaţiei reclamantului. Cu aceeaşi ocazie, pârâtul a făcut referiri şi la reclamanta Z.I., folosind sintagma ″cel mai sălbatic, cel mai cretin″. Aceste aspecte rezultă din transcrierea emisiunii A.D., înscris sub semnătură privată netăgăduit de pârât.

Din probele administrate în cauză nu a rezultat că pârâtul a adresat jigniri reclamantei Z.I. folosind cuvintele invocate de reclamantă, respectiv ″prostituată, nebună, diavol, schelet sperietoare de ciori, Antichrist″.

La data de 23.11.2011, în emisiunea TV ″A.D.″, pârâtul a făcut referiri la reclamantul D.R., folosind termenul de ″vitel″ (f. 89).

În drept, potrivit art. 1357 alin. 1 C.civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

Potrivit art. 70, 71, 72 şi 73 Cod civil, orice persoană are dreptul la liberă exprimare la respectarea vieţii sale private, a demnităţii sale şi la dreptul la propria imagine.

Din  prevederile legale menţionate rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale , se cer a fi întrunite  cumulativ următoarele condiţii:  existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui prejudiciu ; raportul de cauzalitate între faptă ilicită şi prejudiciu ; vinovăţia celui care săvârşeşte fapta ilicită, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Cadrul legal în care urmează a fi analizată fapta pârâtului se completează cu dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la libertatea de exprimare, drept care nu este însă unul absolut, ci supus limitelor de exercitare potrivit paragrafului 2 al aceluiaşi articol, în măsura în care folosirea libertăţii de exprimare lezează, încalcă drepturile altor persoane, respectiv demnitatea, onoarea, dreptul la viaţă privată, care include şi protecţia reputaţiei, ocrotite în egală măsură de legiuitor.

De asemenea, în cadrul Naţiunilor Unite, Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice (19 decembrie 1966) este un instrument legal limitativ privind protecţia drepturilor omului. Articolul 19 al Pactului stipulează că:

1. Fiecare are dreptul de a avea opinii fără nicio intervenţie.

2.Fiecare are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept include libertatea de a căuta, primi sau distribui informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, atât oral, cât şi în scris sau la tipar, în formă de artă, sau prin alt mijloc la alegerea sa.

În paralel cu art. 10 al Convenţiei Europene, libertatea garantată de art. 19 al Pactului ONU nu este absolută. Articolul 19 par. 3 lit. „a” prevede că: exercitarea drepturilor prevăzute în par. 2 al prezentului articol comportă anumite datorii şi responsabilităţi. Din acest motiv poate fi supusă anumitor restricţii care să fie în conformitate cu legea şi cu necesităţile, pentru respectarea drepturilor şi a reputaţiei altor persoane.

Din jurisprudenţa Curţii, aşa cum rezultă din Hotărârea Boldea împotriva României ( 15. februarie 2007), rezultă că „Libertatea de expresie constituie unul din temeiurile esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului”. Ea este valabilă nu numai pentru informaţiile sau ideile strânse cu bunăvoinţă sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau preocupă, în conformitate cu noţiunea de pluralism , toleranţă şi deschidere , dar în limitele circumscrise de art. 10 alin. 2 din CEDO.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a decis, în jurisprudenţa sa constantă, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private” (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei, paragraful 50).

Protecţia reputaţiei unei persoane este prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţie, ca temei pentru restrângerea libertăţii de exprimare. Imaginea persoanei ţine de sfera vieţii private, iar statele semnatare, în baza obligaţiilor pozitive, trebuie sa garanteze oricărei persoane, chiar daca aceasta este persoana publica, „o speranţă legitima în ceea ce priveşte protecţia si respectarea vieţii sale private” împotriva practicilor presei de senzaţie (CEDO, cauza von Hannover c. Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 68). Protejarea reputaţiei şi a drepturilor altora este menită să restrângă mai mult decât de obicei libertatea presei, în cazul în care aceasta din urmă nu îşi propune să contribuie la o dezbatere de interes general, ci să satisfacă, în scop pur comercial, curiozitatea unui anumit public cu privire la detalii din viaţa privată şi activităţile cotidiene ale unei celebrităţi.

Existenţa faptei ilicite poate fi reţinută în cazul în care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

Prin raportare la situaţia concretă din speţă, instanţa  constată că prin comportamentul pârâtului din data de 20.11.2011, prin cuvintele folosite în dialogul purtat cu reclamanţii în aceeaşi dată şi menţionate mai sus, prin apelativele folosite în cadrul emisiunii tv ″A.D.″ din data de 20.11.2011 şi 22/23.11.2011 pârâtul a adus o atingere substanţială onoarei reclamanţilor, reputaţiei acestora, dreptului la propria imagine  şi dreptului la viaţa privată, fapta pârâtului îmbrăcând caracter de ilicit, deoarece încalcă drepturile corelative ale persoanelor la care a făcut referire pârâtul.

Prin folosirea acestor cuvinte, pârâtul a dorit să o pună pe reclamanta Zăvoranu Ioana într-o lumină nefavorabilă, prin acreditarea ideii că reclamanta ar fi de o anumită origine etnică, prin referirea făcută de pârât la comportamentul acesteia din timpul emisiunii  tv ″A.D.″ din data de 22.11.2011.

De asemenea, comportament obscen al pârâtului a fost de natură să lezeze sentimentul de preţuire pe care reclamanta îl are faţă de ea însăşi.

Prin referirile făcute la adresa reclamantului D.R., pârâtul  a dorit să îl prezinte pe acesta într-o lumină nefavorabilă opiniei publice, încercând să acrediteze ideea că are un comportament antisocial, titulatura de ″hoţ″ creând imaginea unei persoane care prin faptele sale lezează drepturile de natură patrimonială ale altor persoane. De asemenea, apelativul ″viţel″  folosit în ce îl priveşte pe acest reclamant are un vădit caracter ofensator la adresa reputaţiei reclamantului.

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea de exprimare, nu instituie un drept absolut şi chiar dacă din jurisprudenţa Curţii se desprinde ideea că în cazul persoanelor publice, criticile admisibile sub protecţia art. 10 au un domeniu mult mai vast, totuşi acestea nu trebuie să depăşească un anumit nivel, trecând la expunerea unor situaţii sau judecăţi de valoare care nu prezintă interes social, ci au mai degrabă au rolul de a denigra persoana vizată.

Din punct de vedere al respectării dreptului la viaţa privată, apărat de art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi limitele până la care o ingerinţă este justificată în cazul persoanelor publice, instanţa constată, analizând jurisprudenţa Curţii, că întinderea dreptului la respectarea vieţii private este mai redusă în măsura în care individul, din propria sa iniţiativă, pune în contact viaţa sa privată cu viaţa publică (Bruggemann şi Schueten c. Germaniei), dar cu toate acestea, nu inexistentă.

Prin acţiunea sa şi circumstanţele de săvârşire, pârâtul a creat oportunitatea ca un număr nedefinit de persoane să ia la cunoştinţă de datele transmise şi să-şi formeze o părere despre persoana reclamanţilor, consecinţa fiind aceea că imaginea lor a  fost afectată .

Deşi calitatea de persoane publice a celor doi reclamanţi poate justifica afirmaţii în spaţiul public care limitează viaţa privată a persoanei, totuşi, instanţa apreciază că afirmaţiile pârâtului exced informaţiilor care privesc informarea opiniei publice cu privire la persoanele publice din domeniul televiziunilor, mediei, că subiectul dezbătut de pârât în cadrul emisiunii TV nu era un subiect de interes general şi că prin aducerea acestuia la cunoştinţa publicului a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la viaţă privată .

Instanţa apreciază că prin afirmaţiile făcute în cadrul emisiunilor televizate, pârâtul a depăşit sfera caracterului informativ care prezintă interes pentru opinia publică, aducând grave atingeri onoarei, demnităţii, reputaţiei şi vieţii private a unei persoane, ştirbind drepturile reclamanţilor astfel cum acestea sunt garantate de art. 26 şi art. 30 alin. 6 din Constituţia României, precum şi dreptul prevăzut de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În aceste împrejurări, instanţa constată că există o faptă ilicită ca urmare a afirmaţiilor denigratoare ale pârâtului la adresa reclamanţilor.

În ceea ce priveşte condiţia producerii unui prejudiciu de ordin moral, reţinând că urmarea acţiunii reclamantului a constat în lezarea unor drepturi nepatrimoniale, respectiv dreptul la onoare, dreptul la reputaţie în mediul personal şi profesional, dreptul la viaţă privată, instanţa va reţine şi existenţa prejudiciului ca efect negativ al acţiunii pârâtului, suferit de reclamanţi şi constând în deteriorarea imaginii reclamanţilor. Urmările faptei antisociale a pârâtului nu sunt materiale, nu pot fi constatate prin semne exterioare, dar au un caracter implicit, în sensul că s-au produs imediat prin chiar săvârşirea faptei, astfel că instanţa aplică prezumţia simplă a lezării valorilor nepatrimoniale ce ţin de persoana umană, respectiv dreptul la onoare, la reputaţie, reţinând astfel ca îndeplinită condiţia producerii prejudiciului.

Legătura de cauzalitate are de asemenea un caracter implicit, rezultând din chiar modul de săvârşire a acţiunii antisociale. Instanţa reţine că nu se impun probe suplimentare în dovedirea raportului de cauzalitate dintre fapta ce aduce atingere dreptului la onoare, reputaţie  şi lezarea acestor valori nepatrimoniale.

În ceea ce priveşte condiţia vinovăţiei pârâtului în săvârşirea faptei ilicite, instanţa reţine că în materia răspunderii civile delictuale autorul faptei ilicite răspunde chiar pentru culpa cea mai uşoară. Din modalitatea de săvârşire a faptei, respectiv adresarea apelativelor direct, în cadrul discuţiilor purtate cu aceştia, fapta obscenă a pârâtului adresată reclamantei, afirmaţiile din cadrul emisiunilor TV, rezultă că pârâtul a acţionat înţelegând urmările faptei sale, acceptând posibilitatea producerii acestora şi urmărind posibilitatea producerii acestora.

În cauză, instanţa nu poate reţine incidenţa cauzei de exonerare de răspundere civilă a legitimei apărări şi nici scuza provocării ca o cauză de reducere a răspunderii pârâtului.

Astfel, instanţa va respinge ca neîntemeiate apărările pârâtului referitoare la legitima apărare, reţinând faţă de dispoziţiile art. 1360 C.civ., că nu sunt întrunite condiţiile pentru a opera această cauză de exonerare de răspundere civilă, atâta timp cât în cauză nu s-a probat existenţa unei agresiuni, a unui atac direct, imediat, material, venit din partea reclamanţilor şi îndreptat împotriva pârâtului sau a bunurilor sale.

În ceea ce priveşte scuza provocării, invocată de pârât în justificarea atitudinii avute în emisiunile tv, ca şi cauză de reducere a răspunderii civile raportat şi la prevederile art. 1358 C.civ. ce instituie criterii de apreciere a vinovăţiei autorului faptei ilicite, instanţa urmează a înlătura această apărare, reţinând că nu există un raport de proporţionalitate care să justifice acţiunile antisociale şi ilicite ale pârâtului. Cu alte cuvinte, în contextul discuţiilor purtate cu reclamanţii în data de 20.11.2011, acţiunea reclamantei sau a reclamantului nu justifică comportamentul pârâtului.

Având în vedere cele sus prezentate, instanţa apreciază că prin afirmaţiile pârâtului în cauză sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie pentru săvârşirea unei fapte ilicite care a adus un prejudiciu imaginii publice, prestigiului profesional şi moral, demnităţii reclamanţilor şi vieţii lor private.

Referitor la modalitatea de acoperire a prejudiciului moral, se reţine că  în lipsa unui criteriu matematic pentru socotirea în valori pecuniare a acestui prejudiciu moral, daunele morale se stabilesc prin apreciere de către instanţele de judecată, criteriile de cuantificare a prejudiciului moral fiind subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

Instanţa va fixa o sumă de bani cu titlu de daune morale astfel încât aceasta să aibă efect compensatoriu şi să nu constituie o amendă excesivă pentru autorul faptei ilicite sau un  venit nejustificat pentru victimă. Acordarea de compensaţii materiale pentru daunele morale este justificată de criterii obiective rezultând din gradul de lezare suferit de reclamanţi raportat la activitatea publică a acestora, activitate prin care ei înşişi se expun public, prin intermediul acţiunilor pe care le întreprind. Pentru aceste considerente, instanţa apreciază că stabilirea  unei sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale pentru reclamanta Z.I. şi a unei sume de 7.000 lei cu titlu de daune morale pentru reclamantul D.R. este suficientă pentru înlăturarea consecinţelor negative pe care le-a produs fapta ilicită săvârşită de pârât, sumele pretinse de către reclamanţi, respectiv de 100.000 lei /20.000 lei fiind excesive. Instanţa consideră că însăşi acordarea unei despăgubiri este mai semnificativă decât cuantumul efectiv al despăgubirii.

În aceste împrejurări, instanţa urmează a dispune obligarea pârâtului la plata către reclamanta Z.I. a sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune morale şi la plata către reclamantul D.R.  a sumei de 7.000 lei cu titlu de daune morale.

Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri materiale pentru prejudiciul creat reclamantului D.R. prin distrugerea telefonului mobil prin acţiunea pârâtului din data de 20.10.2011, instanţa reţine că nu s-a probat în cauză un prejudiciu cert  prin fapta pârâtului de a fi lovit peste mâni pe reclamantul D.R.

Din transcrierea înregistrării din data de 20.11.2011 rezultă acţiunea pârâtului de a fi lovit peste mâini pe reclamant, din aceeaşi transcriere rezultă că operaţiunea de înregistrare a discuţiilor purtate între părţi a avut loc cu telefonul mobil, că după gestul pârâtului de a lovi peste mâini pe reclamant s-a continuat filmarea cu telefonul mobil, ceea ce presupune că telefonul era în bună stare şi funcţiona.

Deşi prin rezoluţia nr. 2129/P/2011 dispusă de Parchetul de pe lângă Judecătoria S.1B., menţinută prin sentinţa penală nr. 601/12.06.2013 pronunţată de J. S. 1 B. în dosarul nr. 14681/299/2013  s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de pârâtul H.H. cu aplicarea art. 18 ind. 1 C. pen., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugere prevăzută de art. 217 C. pen., instanţa constată că reclamantul cu probele administrate nu a făcut dovada unui prejudiciu cert, nefiind depuse la dosar facturi , chitanţe de achiziţionare a telefonului  I - Phone.

 În aceste circumstanţe, instanţa nu poate reţine existenţa unui prejudiciu material cert produs reclamantului D.R. prin fapta pârâtului, cu consecinţa înlăturării răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru această faptă.

Pentru aceste considerente, instanţa respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 400 Euro cu titlu de daune materiale.

În temeiul art. 453 alin. 2 C.proc. civ., faţă de soluţia pronunţată, instanţa obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Faţă de principiul disponibilităţii, instanţa ia act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată şi că pârâtul îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată  pe cale separată.

Domenii speta

Spete similare