Apel. Actiune în constatare. Posibilitatea constatarii caracterului abuziv al clauzelor unui contract de credit si dupa încetarea contractului.

Apel. Actiune în constatare. Posibilitatea constatarii caracterului abuziv al clauzelor unui contract de credit si dupa încetarea contractului.

- art. 13 din Legea nr. 193/2000

Decizia nr. 305/C/2015 – A din 17.11.2015

Dosar nr. 9709/271/C/2014 – A

Prin Sentinta nr. 260 din 06.04.2015, Tribunalul B. a respins exceptiile invocate de pârâta C. E. B. R. SA, cu sediul în B.

A respins cererea formulata de reclamantul V. M. D., CNP xxxxxxxxxxxxx, cu domiciliul în O., str. M.K., nr. x, parter, ap. x, judetul B., în contradictoriu cu pârâta C. E. B. R. SA, cu sediul în B., sector 6, B-dul T., Cladirea A. P., nr. xx Y, având ca obiect actiune în constatare.

A admis în parte cererea pârâtei privind cheltuielile de judecata, si în consecinta, a obligat reclamantul sa plateasca pârâtei suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata reprezentând onorariu de avocat.

A respins celelalte pretentii ale pârâtei privind cheltuielile de judecata.

Împotriva acestei hotarâri, în termen si scutit de plata taxelor judiciare de timbru, a formulat apel reclamantul V. M. D., solicitând admiterea caii de atac promovate si schimbarea hotarârii pronuntate de Tribunalul B., în sensul: constatarii ca prevederile art. 5.1 lit. a) privind comisionul de acordare credit din Contractul de Credit si de garantie nr. YYY - YY - XXXXXX din data de 24.07.2008 (denumita în continuare „Conventia"), constituie clauza abuziva în sensul art. 4 alin 1 si 2 din Legea nr. 193/2000, constatarii nulitatii absolute a acestei clauze si în consecinta sa se dispuna eliminarea ei din contract, cu obligarea pârâtei la restituirea sumei de 52.500 euro reprezentând comision de acordare credit, actualizata cu dobânda legala.

Prin cererea de apel formulata, reclamantul critica hotarârea si considerentele pe care aceasta se fundamenteaza ca fiind gresite, prin prisma urmatoarelor motive:

1. Cât priveste concluzia judecatorului ca, daca în alte situatii comisionul de acordare credit uzitat de banca este de 2- 2,5%, iar în situatia de fata comisionul perceput a fost de 0,7 %, este clar ca a avut loc o negociere, ea este gresita, sens în care invoca Contractele depuse de pârâta, aflate la filele 91- 94.

Referindu-se la contractul în litigiu, arata ca suma împrumutata este de 500.000 EUR, iar daca procentul comisionului de acordare ar fi fost de 2% din valoarea creditului, ca în cazul contractelor mentionate mai sus, suma ar fi fost 10.000 EUR sau daca ar fi fost 2,5% suma era 12.500, însa suma nominalizata în contrat si retinuta este de 52.500 euro.

Aceasta pentru ca la comisionul de 0,7% s-a adaugat termenul „FLAT, calculat la numarul de luni.", adica un comision de acordare de 0,7% lunar, 8,4% anual sau 10,5% total pentru 15 luni - 10,5% din 500.000 EUR reprezentând exact 52.500 EUR. Deci, daca în cazurile date exemplu de Banca, preluate de judecatorul fondului, se face referire la comisioane de 2 - 2,5% - total, în cazul de fata, 0,7% flat reprezinta în realitate un comision lunar de 0,7% si total de 10,5%. Prin urmare, referirea la cele doua contracte nu dovedeste o negociere a comisionului, cât timp el este urias în comparatie cu uzantele bancii, în lipsa altor probe, Banca nedovedind negocierea. De altfel o atare negociere nu a existat, costurile fiind impuse de C. E. B.

2. Cât priveste crearea unui dezechilibru semnificativ prin impunerea clauzei în discutie - un comision de acordare de 0,7%/ luna, 10,5% total, perceput la acordare, critica faptul ca judecatorul fondului a tins sa ia apararea bancii, extrapolând acest echilibru la întregul contract. Adica, judecatorul fondului a retinut faptul ca în lipsa acestui comision urias, de 10,5% la sold, 52.500 EUR, perceputi la acordare, câstigul bancii nu ar fi unul substantial în conditiile dobânzii de 1%/an.

Subliniaza ca greseala primei instante consta în aceea ca nu face o aplicare exacta a legislatiei nationale si internationale, cerinta fiind ca o clauza abuziva sa genereze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului. Nu stabileste legea ca o clauza nu este abuziva în situatia în care, în lipsa ei, câstigul bancii nu este consistent. Or, judecatorul exact în acest sens si-a motivat solutia: ca în lipsa clauzei banca ar fi prejudiciata si ca, în aceste conditii, clauza nu este abuziva.

Apelantul apreciaza ca clauza în sine este una ce determina un dezechilibru evident, în conditiile în care în lipsa oricarei contraprestatii, banca încaseaza 52.500 EUR.

În al doilea rând, critica rationamentul judecatorului fondului care accepta ideea de „dobânda mascata". Adica, acrediteaza ideea ca de fapt, acest comision nu este altceva decât câstigul bancii, dobânda. Ca în lipsa lui, dobânda de 1% este derizorie, cu toate ca la dosar exista depuse hotarâri de practica - unanima de altfel, în sensul ca acele clauze ce ascund dobânzile sunt nule absolut, acesta fiind cazul „comisionului de risc" practicat de o unitate bancara, clauza ce a fost socotita nula absolut de întreaga practica judiciara - inclusiv ICCJ, dat fiind ca ea cuprindea de fapt o dobânda mascata.

3. Cât priveste fondul spetei, solicita Curtii de Apel O. sa reaprecieze probatiunea si sa schimbe solutia data în cauza.

În fapt, arata ca la data de 24.07.2008 a accesat un credit de la C. E. B. SA, în valoare de 500.000 EUR pentru care a fost impus Comisionul de acordare de 52.500 EUR, credit scadent la 23.10.2009. Pe fondul crizei imobiliare, la data de 23.10.2009, în ultima zi premergator scadentei, a fost aprobata prelungirea creditului, majorându-se si comisionul de la 0,7% la 1% flat si percepându-se, cu titlu de comision de acordare, suma de 87.000 EUR. Durata creditului a fost stabilita la 3 ani. Total comision de acordare -1% flat la numarul de luni, adica 36 % din soldul creditului. Constientizând ca nu va putea restitui creditul în termen de 3 ani, pe fondul prelungirii crizei, vazând ca probabil dupa expirarea celor 3 ani ar fi pus în fata unui nou comision de acordare, dupa 1 an s-a solicitat bancii prelungirea creditului, pentru ca în final sa-i fie acordat un credit fiului sau, V. C., pe o durata de 192 de luni, cu rate lunare. În creditul acordat s-a si specificat, ca destinatie a creditului, rambursarea creditului initial. Si cu aceasta ocazie s-a perceput un comision de „analiza dosar" de 16.321,27 EUR, în conditiile în care la accesarea creditului initial acest comision a fost de 100 RON.

Sumarizând, pentru un credit de 500.000 EUR acordat în 2008, pâna în 2010, la acordarea creditului pe 192 luni, C. E. B. a stabilit si impus „comisioane" de 155.821,27 EUR, fara nicio contraprestatie.

Considera ca esenta acestei cauze este de a se stabili daca banca a avut o contraprestatie pentru comisionul de 52.500 euro încasat, respectiv daca aceasta prestatie a fost proportionala sau a creat un dezechilibru semnificativ în defavoarea reclamantului. Or, din probele administrate - înscrisuri si interogatoriu, rezulta ca nu a existat nicio contraprestatie, chiar judecatorul fondului retinând oarecum ca ar fi de fapt vorba despre suplinirea unei parti din dobânda stabilita la 1%, însa dobânda mascata nu poate fi acceptata ca si ratiune/contraprestatie a comisionului de acordare, practica judiciara a Înaltei Curti fiind unanima în a sanctiona cu nulitate absoluta o asemenea clauza.

În plus, solicita ca la reanalizarea fondului cauzei sa se tina seama de sustinerile din concluziile scrise depuse în prima instanta, pe care le pastreaza în totalitate.

În concluzie, pentru motivele mai sus expuse, solicita schimbarea hotarârii primei instante, în sensul admiterii actiunii.

În drept au fost invocate prevederile art. 466, art. 470 si urm. Cod de procedura civila, Legea 193/2000, Directiva 2008/48/CE a Consiliului Europei.

Intimata C. E. B. SA, prin întâmpinarea formulata, a solicitat respingerea apelului si pastrarea în totalitate a hotarârii atacate, cu obligarea reclamantului apelant la plata cheltuielilor de judecata, apreciind ca prin hotarârea atacata, Tribunalul B. în mod temeinic a respins actiunea reclamantului retinând în esenta ca în cauza nu sunt întrunite conditiile prevazute de Legea 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

În ceea ce priveste lipsa calitatii de consumator a apelantului-reclamant, arata ca din probele administrate în fata primei instante rezulta în mod cert faptul ca apelantul-reclamant a actionat în calitate de profesionist, neputând beneficia de protectia acordata consumatorilor. Astfel: creditul contractat este specific profesionistilor, având în vedere valoarea creditului (500.000 euro), perioada scurta de rambursare (15 luni) si modalitatea de rambursare (dobânda de 1% pe an se restituie în primele 14 rate, iar creditul se restituie integral prin a 15-a rata), apelantul - reclamant este un om de afaceri notoriu, care la momentul contractarii creditului desfasura diferite activitati în domeniul afacerilor, cu importante implicatii economice si financiare - aspect recunoscut de reclamant prin raspunsul la întrebarea nr. 11 din interogatoriu, apelantul are studii superioare în stiinte economice si detine functia de director executiv în propria sa societate - conform raspunsului la întrebarea nr. 10 din interogatoriu, la data semnarii contractului dedus judecatii, reclamantul avea si alte credite de peste 1.200.000 euro, astfel cum rezulta din cererea de acordare a creditului formulata de reclamant, iar prin apel, reclamantul apelant afirma ca motivul pentru care a solicitat prelungirea termenului de rambursare de la cele 15 luni initiale este interventia crizei imobiliare.

Pentru acestea, apreciaza ca daca creditul contractat de apelant nu avea nicio legatura cu vreo activitate profesionala, respectiv nu urmarea obtinerea unui profit din investirea banilor luati credit, criza imobiliara nu ar fi avut nici un efect, scopul pentru care a încheiat contractul de credit fiind tocmai de a obtine profit.

În ceea ce priveste inadmisibilitatea actiunii, invoca prevederile art. 6 si 13 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc fara dubiu faptul ca invocarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se poate face numai pâna la momentul în care contractul este în curs de derulare contractuala, or creditul a fost rambursat integral, astfel încât contractul a încetat sa-si produca efectele între parti, nemaifiind în curs de executare contractuala la momentul introducerii actiunii.

În aceste conditii, apreciaza ca, chiar daca ar constata caracterul abuziv al clauzelor contestate de reclamant, instanta nu ar putea sa lipseasca de efecte pentru viitor clauze dintr-un contract de credit care nu se mai afla în derulare, obligatiile contractuale fiind executate integral.

Totodata, intimata invoca dispozitiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 4 din Directiva 93/13/CEE, care interzice instantei sa analizeze caracterul abuziv al clauzei contestate de reclamant, întrucât se asociaza cu obiectul principal al contractului si este exprimata în mod clar si inteligibil, astfel ca, instanta nu poate analiza caracterul abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva cuantumului acesteia.

De asemenea, considera important faptul ca singura critica asupra careia apelantul insista în apel fata de hotarârea de fond tine de valoarea comisionului de acordare a creditului, care reprezinta parte din pretul contractului, fiind contraprestatia datorata de client bancii pentru serviciile sale. Pretul contractului nu se reduce nicidecum la dobânda, ci cuprinde absolut toate costurile contractuale percepute împrumutatului. Mai mult, clauza este redactata în mod clar si usor de înteles, reclamantul fiind în masura sa înteleaga pe deplin obligatiile nascute în sarcina sa în baza contractului de credit.

Intimata solicita instantei sa aiba în vedere, în acest sens, argumentele expuse în sustinerea exceptiei lipsei calitatii procesuale active, reclamantul având cunostinte vaste în domeniul economico-financiar, care i-au permis sa înteleaga în totalitate obligatiile asumate prin contractul de credit, aceasta recunoscând la interogatoriu faptul ca: a citit clauza care reglementeaza perceperea comisionului de acordare credit (raspunsul la întrebarea nr. 5), a înteles ca are obligatia de plata a sumei de 52.500 euro cu titlu de comision de acordare credit, suma care, din lipsa de disponibil a fost platita din creditul contractat (raspunsul la întrebarea nr. 6) si nu a solicitat Bancii lamuriri suplimentare cu privire la acest comision (raspunsul la întrebarea nr. 7).

Arata ca nici în cuprinsul cererii de chemare în judecata reclamantul nu invoca faptul ca nu ar fi înteles existenta si ratiunea perceperii acestui comision si nici prin apel nu invoca faptul ca nu a înteles obligatia pe care si-a asumat-o sau neclaritatea acesteia ci doar faptul ca cuantumul acestui comision este foarte mare, sens în care invoca Decizia pronuntata în 26.02.2015 în cauza C143/13 având ca obiect art. 4 din Directiva asa cum a fost transpus în Legea 193/2000, pronuntata de CJUE.

Sustine, de asemenea, ca instanta de judecata nu poate analiza caracterul abuziv al unei clauze din perspectiva cuantumului acesteia având în vedere ca nu exista criterii legale de stabilire a contravalorii unei prestatii, argument retinut si de CJUE în aceeasi Decizie sus-citata.

Mai mult, comisionul de acordare credit este mentionat expres în contract la pct. 5.1 lit. a), într-o maniera clara si inteligibila, fiind precizate: suma FIXA care trebuie platita cu acest titlu (52.500 Euro), modul de calcul al acestei sume (0,7% flat calculat la numarul de luni de la data semnarii contractului de credit si pâna la maturitatea creditului), modul în care se achita (încasat într-o singura transa) si momentul la care se achita (la data utilizarii creditului).

În ceea ce priveste dezechilibrul invocat în litigiu de apelant, solicita instantei de apel sa constate ca în cauza nu exista nici dezechilibru juridic si nici dezechilibru economic, apreciind ca, în primul rând, analiza pe care instanta este chemata sa o faca în privinta existentei unui dezechilibru între drepturile si obligatiile partilor din contract are caracter juridic, respectiv daca prestatiile uneia din parti sunt atipice, neuzuale în detrimentul ei.

Apreciaza ca fiind fals argumentul apelantului în sensul ca interpretarea conditiei dezechilibrului per a contrario ar fi una gresita. Astfel, eliminând prin ipoteza dezechilibrul din contract, ar trebui sa fie un contract echilibrat, însa, în cazul de fata, eliminând comisionul de acordare din contract se produce o paguba în detrimentul bancii în mod absolut neîntemeiat.

Referitor la critica sub aspectul faptului ca instanta nu a analizat comisionul de acordare credit sub aspectul unei dobânzi mascate, arata ca "mascat" presupune ceva, ascuns, ocult, pe care nu-l poti percepe la prima vedere sau a carui natura reala nu o poti intui de la început, însa în conditiile în care aceasta componenta de cost este prevazuta în mod expres în contract, în suma fixa, cu caractere îngrosate tocmai pentru a iesi în evidenta, este evident nu se poate vorbi de o "dobânda mascata".

În final, contrar sustinerilor apelantului, arata ca esenta cauzei nu este daca a existat sau nu o contraprestatie pentru comisionul de acordare a creditului ci întreg ansamblul de fapt caruia instanta este chemata sa-i dea corecta încadrare si eficienta juridica.

În considerarea tuturor motivelor aratate, pastrând în întregime si pozitia exprimata la fondul cauzei, solicita respingerea apelului si pastrarea hotarârii primei instante, cu obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecata.

În drept, au fost invocate dispozitiile art. 471, art. 480 Noul Cod de procedura civila, art. 1 si 4 din Legea 193/2000 si textele legale indicate în cuprinsul întâmpinarii.

Curtea de apel, analizând apelul declarat în cauza prin prisma motivelor invocate, a apreciat apelul ca fiind fondat, urmând ca în baza prevederilor art. 480 Cod procedura civila sa dispuna admiterea lui si schimbarea în tot a sentintei atacate, pentru urmatoarele considerente:

Între partile din cauza s-a încheiat contractul de credit si de garantie nr. YYY-YY- XXXXXX/24.07.2008, având ca obiect acordarea de catre banca intimata apelantului a unui credit în cuantum de 500.000 euro, pentru nevoi personale nenominalizate.

Contractul de credit a fost garantat cu o garantie reala imobiliara, ipoteca de rang II, constituita asupra imobilului, teren intravilan în suprafata de 2427 mp, situat în O., str. N., nr. xx, înscris în CF xxxxx O., cu nr. cad. xxxxx aflat în proprietatea garantilor ipotecari F. C. D. si F. R. A.

La art. 5.1 lit. a) din contractul de credit privitor la costuri aferente creditului s-a stipulat un comision de acordare 52.500 euro, reprezentând 0,7% flat calculat la numarul de luni de la data semnarii contractului de credit si pâna la maturitatea creditului încasat intr-o singura transa la data utilizarii creditului”, iar la lit. b) s-a prevazut un comision de analiza de 100 lei. În cadrul pct. 5.3 din contract s-a stipulat în mod expres ca, în cazul în care împrumutatul nu suporta din fonduri proprii contravaloarea comisioanelor/ costurilor aferente acordarii creditului, acestea vor putea fi retinute din credit, înainte de utilizare.

Prin contractul mentionat partile au stabilit la art. 4.1 ca dobânda creditului este de 1% pe an ce se va aplica la soldul creditului si se va calcula la un numar de 30 zile calendaristice între scadente si un an, perioada de rambursare a creditului fiind de 15 luni conform art. 8.1 din contract.

De asemenea, la art. 9.3 din contract, partile au stabilit ca în primele 14 rate se achita numai dobânda, prin a 15-a rata se achita creditul principal, dobânda si eventualele comisioane.

Apelantul reclamant a restituit integral creditul la data de 01.10.2009, solicitând ulterior prin actiunea ce face obiectul prezentei cauze, constarea nulitatii absolute a clauzei inserate la art. 5.1 lit. a) din contract, ca fiind o clauza abuziva si obligarea intimatei pârâte la restituirea sumei de 52.500 euro achitate în temeiul clauzei actualizata cu dobânda legala.

Prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus continutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 care a stabilit în mod expres competenta instantei de judecata de a constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale încheiate de profesionisti cu consumatorii. Interpretând aceasta Directiva Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C– 240/98) ca protectia acestui act normativ confera judecatorului national posibilitatea de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în masura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe acesta.

În conformitate cu art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000 modificata, clauzele care nu au fost negociate cu consumatorul sunt considerate abuzive, daca acestea creeaza în detrimentul acestuia un dezechilibru contractual, iar conform alin. 2 al aceluiasi articol, este considerata ca nefiind negociata acea clauza care „a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate (...)".

De asemenea, art.4 alin.3 din Legea nr.193/2000 instituie o prezumtie relativa a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce contin clauze standard, preformulate, prezumtie ce poate fi înlaturata doar prin dovada scrisa, facuta de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

În materia contractelor de consum legiuitorul a urmarit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instantei de judecata posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în masura în care retine ca acesta cuprinde clauze abuzive.

Interventia instantei nu este de natura sa înfrânga principiul fortei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 Cod civil deoarece libertatea contractuala nu este identica cu una absoluta sau discretionara de a contracta, un contract având putere de lege între parti pe considerentul ca acesta se prezuma este dominat de buna-credinta si utilitate pentru partile contractante. Prevederile art. 969 Cod civil nu au o existenta de sine statatoare în ansamblul dispozitiilor Codului civil, ele fiind direct legate de prevederile art. 970 alin.1 Cod civil, executarea cu buna-credinta a obligatiilor fiind rezultatul firesc al obligativitatii contractului.

Sub un prim aspect, intimata pârâta a invocat în cauza ca apelantul reclamant nu are calitatea de consumator vizata de dispozitiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010 si O.G. 21/1992 care asigura protectia consumatorilor în raporturile juridice contractuale cu profesionistii, deoarece acesta are calitatea de profesionist, fiind un om de afaceri notoriu, contractul fiind unul specific profesionistilor. Acest aspect a fost invocat de pârâta pe calea exceptiei lipsei calitatii procesual active.

Exceptia invocata de pârâta s-a respins de catre prima instanta prin hotarârea apelata, pârâta nedeclarând apel împotriva hotarârii ori a considerentelor acesteia, chiar daca exceptia a fost respinsa prin prisma altor aspecte decât cele invocate de intimata pârâta si fara a fi analizata calitatea de profesionist a apelantului.

Conform prevederilor art. 477 Cod procedura civila, instanta de apel a procedat la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de catre apelant, precum si cu privire la solutiile care sunt dependente de partea de hotarâre care a fost atacata.

Prevederile art. 461 Cod procedura civila acorda posibilitatea partilor de a ataca considerentele hotarârii daca prin acestea s-au dat dezlegari unor probleme de drept ca nu au legatura cu cauza sau care sunt gresite ori cuprind constatari de fapt care prejudiciaza partea.

Drept urmare, în cadrul apelului declarat de reclamant doar cu privire la solutia pronuntata pe fondul dreptului dedus judecatii nu pot fi reiterate aspecte invocate în sustinerea unei exceptii respinse de prima instanta, fara a fi apelata aceasta parte de hotarâre.

Pe de alta parte, din contactul încheiat rezulta ca reclamantul a solicitat creditul ca si persoana fizica pentru satisfacerea unor nevoi personale nenominalizate si nu pentru realizarea unor obiective investitionale. Faptul ca acesta ocazional a actionat ca si un profesionist nu înseamna în mod automat ca toate creditele pe care le-a contractat au fost în aceasta calitate.

Curtea a constatat, de asemenea, ca intimata pârâta a invocat ca actiunea formulata nu ar fi admisibila pe considerentul ca reclamantul a restituit creditul anterior formularii actiunii, aspect retinut în mod favorabil pârâtei prin sentinta atacata. Prin întâmpinarea depusa în apel intimata a reiterat acest aspect, aratând ca invocarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se poate face numai pâna la momentul în care contractul este în curs de derulare contractuala.

În ce priveste acest aspect curtea a retinut ca, într-adevar potrivit art. 13 din Legea nr. 193/2000, legiuitorul precizeaza ca în cazul constatarii caracterului abuziv al clauzei intervine „modificarea clauzelor contractuale sau desfiintarea acelui contract, cu daune-interese", însa acest fapt nu face sa nu fie posibila contestarea caracterului abuziv al clauzei dupa încetarea contractului câta vreme sanctiunea ce intervine este inopozabilitatea acesteia în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sanctiuni fiind identic cu cel al nulitatii absolute, astfel cum rezulta din practica Curtii de Justitie a Uniunii Europene si a Înaltei Curti de Casatie si Justitie.

În acest sens, în cauza Salvat Editores SA v. José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a aratat ca „recunoaste judecatorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” aratând totodata ca aceasta putere „se încadreaza pe deplin în contextul general al protectiei speciale pe care directiva tinde sa o recunoasca interesului colectivitatii, care, facând parte din ordinea publica economica, depaseste interesele specifice ale unor parti. Exista, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator sa nu-si produca efectele”.

Deoarece reclamantul prin cererea introductiva a solicitat constatarea caracterului abuziv al unei clauze, consecinta constatarii caracterului abuziv este declararea nulitatii absolute al clauzei, nulitate care poate fi invocata oricând independent de termenul contractual stipulat între parti.

Drept urmare, în mod eronat a retinut prima instanta ca reclamantul nu are calitate de consumator în sensul vizat de lege pe considerentul ca actiunea a fost formulata ulterior achitarii creditului, câta vreme caracterul abuziv al clauzei poate fi invocat oricând, independent de termenul contractual stipulat între parti.

În ce priveste motivele de apel invocate pe fondul cauzei deduse judecatii curtea a retinut ca în conformitate cu reglementarea interna, art.4 din Legea nr.193/2000, o clauza poate fi calificata ca abuziva daca nu a fost negociata direct cu consumatorul, daca prin ea însasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creeaza în detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor.

Potrivit legislatiei comunitare în ce priveste notiunea de „clauza abuziva”, art.3 din Directiva 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual si care, în contradictie cu exigenta de buna-credinta, provoaca un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Din ambele reglementari mai sus aratate, curtea a retinut ca atât în dreptul intern, cât si în legislatia comunitara, se pot distinge aceleasi conditii care imprima unei clauze contractuale caracter abuziv.

Potrivit dispozitiilor art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite în schimb, pe de alta parte, în masura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj usor inteligibil.

Sustinerea intimatei pârâte, invocata prin prisma dispozitiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în sensul imposibilitatii analizarii caracterului abuziv al clauzei invocate de reclamant deoarece aceasta se asociaza cu obiectul principal al contractului, ea fiind exprimata clar si inteligibil, nu poate fi retinuta.

Astfel, s-a constatat ca exista o practica constanta, atât a instantei supreme, cât si a CJUE, cu privire la faptul ca o instanta poate analiza o clauza ce se refera la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei, cât timp aceasta nu a fost redactata în mod clar si inteligibil.

Mai mult, problema a fost transata si în jurisprudenta CJUE, unde, de exemplu, în cauza C-484/08 se arata ca: „dispozitiile art. 4 alin. (2) si art. 8 din Directiva nr. 93/13/CE, trebuie interpretate în sensul ca nu se opun unei reglementari (...) care autorizeaza un control jurisdictional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al pretului sau a remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de alta parte, chiar daca aceste clauze sunt redactate în mod clar si inteligibil".

În acelasi sens, în cauza C-241/98, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a aratat ca recunoaste judecatorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, aratând, totodata, ca aceasta putere „se încadreaza pe deplin în contextul general al protectiei speciale pe care directiva tinde sa o recunoasca interesului colectivitatii, care, facând parte din ordinea publica economica, depaseste interesele specifice ale unor parti ".

Prin urmare, instantele au dreptul sa examineze caracterul abuziv al clauzelor privind pretul, chiar daca acestea sunt redactate în mod clar si inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar si inteligibil. În acest context, trebuie analizat ce înseamna redactarea clauzelor „într-un limbaj clar si inteligibil".

Limbaj clar înseamna, în primul rând, exprimarea corecta din punct de vedere gramatical, iar sub acest aspect, chiar daca respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie avut în vedere daca acestea au fost negociate, contractul fiind unul de adeziune. Faptul ca banca l-a informat pe reclamant în legatura cu continutul contractului si ca i-a lasat timp de analiza si gândire, nu înseamna ca a si negociat aceste clauze cu reclamantul.

În ce priveste limbajul inteligibil, Înalta Curte apreciaza ca acest caracter înseamna mult mai mult decât o exprimare corecta gramaticala, respectiv înseamna posibilitatea pentru consumatori sa prevada consecintele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecintelor economice care rezulta din acesta, în ceea ce-i priveste.

În acest sens, sunt relevante concluziile la care a ajuns CJUE, în cauza C-26/13 (Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt) expuse în parag. 67, 72, 73, 74 si mai ales 75.

Astfel, CJUE a aratat urmatoarele: „Art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, trebuie interpretata în sensul ca, în ceea ce priveste o clauza contractuala cerinta potrivit careia o clauza contractuala trebuie redactata în mod clar si inteligibil, trebuie înteleasa ca impunând nu numai ca respectiva clauza sa fie inteligibila pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci si ca contractul sa expuna în mod transparent functionarea concreta a mecanismului (...) la care se refera clauza respectiva, precum si relatia dintre acest mecanism si cel prevazut prin alte clauze (...), astfel încât consumatorul sa poata sa evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecintele economice care rezulta din aceasta în ceea cel priveste".

În speta, prin conventia partilor la Sectiunea 5.1, se mentioneaza ca, costul total al creditului este format din costurile pe care împrumutatul trebuie sa le plateasca pentru creditul acordat, inclusiv dobânda si celelalte cheltuieli. Costurile sunt enumerate la literele a) – c), printre ele regasindu-se si comisionul de acordare credit. Din analiza acestor prevederi contractuale rezulta ca notiunea de „cost total al creditului” are un înteles mai larg decât aceea de „pret”, comisionul de acordare credit fiind parte din costul total, respectiv o componenta a acestuia.

Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, la art.3 lit. g) defineste „costul total al creditului” ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri ce trebuie sa le suporte consumatorul în legatura cu creditul si care sunt cunoscute de creditor”.

În cauza, curtea în acord cu retinerile primei instante, a apreciat ca, desi comisionul de acordare credit face parte din costul total al contractului, clauza ce reglementeaza perceperea acestuia poate fi analizata în conditiile în care ea nu este exprimata în mod clar si inteligibil, lasând loc la echivoc.

În ce priveste comisionul de acordare a creditului intimata pârâta a invocat ca reclamantul a cunoscut existenta comisionului si întinderea acestuia la momentul încheierii contractului, suma perceputa fiind mentionata expres în contract, inclusiv modul de calcul al acesteia, reclamantul asumându-si plata acestui comision.

Nu se poate retine favorabil sustinerea intimatei în sensul ca aceasta clauza, în sine, este una clara deoarece trebuia clarificata necesitatea ei, prin aratarea contraprestatiei efective din partea bancii. Faptul ca orice banca desfasoara operatiuni de monitorizare a situatiei creditului, analizeaza dosarul clientului, verifica bonitatea acestuia, face parte din firescul activitatii bancare, iar costurile ar putea fi acoperite prin perceperea dobânzii, intimata nejustificând, în mod credibil, de ce mai era nevoie si de comisionul de acordare a creditului, în conditiile în care a perceput si un comision de analiza de 100 lei.

Pe de alta parte, chiar daca s-a prevazut expres suma datorata cu titlu de comision de acordare, formula de calcul a acestei sume nu este una usor de înteles pentru un consumator obisnuit în conditiile în care nu apare clar si expres precizat ce reprezinta 0,7 % flat si nu se expliciteaza ca aceasta înseamna practic 0,7 % din valoarea totala a creditului acordat înmultit cu numarul de luni ale contractului.

În ce priveste conditia negocierii efective si directe a clauzei, curtea a retinut ca la art.4 alin.3 din Legea nr.193/2000 se instituie o prezumtie relativa a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce contin clauze standard, preformulate, prezumtie ce poate fi înlaturata doar prin dovada scrisa, facuta de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

În speta, s-a constatat ca banca nu a facut dovada ca a negociat efectiv si direct cu reclamantul, în calitate de consumator, clauza a carei nulitate s-a solicitat, nefiind depusa vreo dovada scrisa în acest sens.

Faptul ca intimata în perioada în care a încheiat contractul cu reclamantul avea disponibile mai multe tipuri de credite la care comisionul de acordare era de 2%, 2,5%, aplicat la suma solicitata nu reprezinta o dovada a negocierii clauzei cu apelantul în conditiile în care nu se dovedeste în ce conditii s-a ajuns la comisionul acordat reclamantului, respectiv de la ce procent de comision s-a plecat si la ce procent s-a ajuns în urma negocierii. Contractele exemplificative depuse la dosar utilizeaza o alta formula de calcul a comisionului, fara mentiunea flat, formula de calcul care aplicata în privinta apelantului ar duce la o alta suma rezultata decât cea prevazuta expres, respectiv la suma de 3500 euro. Ori, raportând suma de 52.500 euro stabilita cu titlu de comision de acordare a creditului la suma solicitata rezulta ca procentul de comision aplicat reclamantului sa fie mult mai mare decât cel aratat exemplificativ, aproximativ 10%. Într-adevar apelantul în raspunsul la interogatoriu arata ca nu a solicitat clarificari în privinta contractului preformulat pe care l-a semnat, însa acest fapt nu înseamna ca în speta ar fi avut loc vreo negociere a clauzei.

În aceste conditii, în mod gresit s-a retinut prin sentinta atacata ca desi contractul de credit este unul preformulat de banca, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea sa intervina, putând doar sa adere sau nu la el, în speta a avut loc o negociere efectiva a clauzei si ca sub acest aspect nu se poate retine îndeplinirea conditiei prevazute de lege.

De asemenea, în mod eronat s-a retinut ca nu exista un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor, contrar bunei credinte, în conditiile în care intimata nu a fost în masura sa faca dovada unei contraprestatii care sa justifice perceperea unui comision de acordare a creditului în cuantum de 52.500 euro.

Existenta unui echilibru efectiv între banca si consumator implica ca fiecarei plati efectuate de consumator sa-i corespunda un serviciu prestat de banca, respectiv a unor costuri contractuale.

Desi, intimata pârâta a încercat sa justifice perceperea comisionului de acordare, aratând la modul general ca acesta presupune costurile bancii legate de analizarea dosarului clientului si verificarea bonitatii acestuia, eventuale comisioane acordate intermediarilor, monitorizarea creditului bancar, aceasta nu a aratat însa în concret, ca a efectuat vreun fel de cheltuieli suplimentare care sa justifice solicitarea platii comisionului si care nu s-ar încadra în activitatea curenta a bancii si care sa depaseasca comisionul de analiza de 100 lei pe care l-a perceput separat de la reclamant, respectiv o contraprestatie care sa echivaleze cu suma de 52.500 euro încasati de la reclamant cu titlu de comision de acordare. Practic toate aspectele invocate de intimata în justificarea perceperii comisionului sunt activitati întreprinse anterior încheierii contractului si care nu au un echivalent în prevederile contractului, acest comision reprezentând de fapt o dobânda mascata peste cea prevazuta expres în contract. Ori, potrivit legislatiei nationale, cât si a legislatiei UE, bancile sunt obligate sa introduca conceptul de dobânda anuala efectiva (DAE), tocmai pentru ca banca sa nu mai poata ascunde, sub forma unor diverse comisioane, dobânda reala perceputa, cât si marimea beneficiului pe care si l-a propus.

Caracterul semnificativ al dezechilibrului rezulta si din faptul ca suma reprezentând comisionul de acordare este retinuta de banca din suma totala a împrumutului, în timp ce dobânda perceputa pentru credit este calculata si în functie de aceasta suma, de care în realitate reclamantul nu a beneficiat, dar a platit pentru ea si dobânda.

Faptul ca în cuprinsul contractului banca a solicitat cu titlu de dobânda un procent mic din suma împrumutata nu justifica stabilirea separata a unui comision de acordare a creditului într-un procent rezultant net superior dobânzii solicitate, pentru prestatii a caror efectuare nu s-a justificat în mod pertinent de banca.

Concluzionând, curtea a retinut ca motivele de apel invocate în cauza sunt fondate, în mod eronat dispunând prima instanta respingerea actiunii reclamantului în conditiile în care s-a facut dovada îndeplinirii conditiilor prevazute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare a creditului si implicit a nulitatii absolute a acestei clauze, impunându-se obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu acest titlu cu dobânda legala aferenta.

Pentru considerentele mai sus expuse, curtea a dispus admiterea apelului declarat de reclamant si schimbarea în parte a sentintei atacate conform dispozitivului prezentei decizii.

Instanta nu a acordat cheltuieli de judecata deoarece apelantul reclamant nu a solicitat acordarea lor iar partea intimata pârâta nu este îndreptatita la acordarea lor câta vreme a cazut în pretentii.

Domenii speta

Spete similare