Principii fundamentale ale procesului civil – principiul disponibilităţii, rolul activ, principiul contradictorialităţii. Consecinţele nerespectării acestor principii.

Prin sentinţa civilă nr. 6446/CA/17.12.2013, Tribunalul Braşov - Secţia a II-a Civilă, de contencios administrativ şi fiscal: a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Regională a Finanțelor Publice B., cu sediul în B., str. […]; a respins cererea formulată de reclamanții L.F.G. și C.I.A. ”L.F.G.” împotriva pârâtei Direcția Regională a Finanțelor Publice B., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins excepția inadmisibilității; a respins cererea formulată de reclamanții L.F.G. și C.I.A. ”L.F.G.” împotriva pârâtei A.J.F.P. B. - Serviciul Fiscal Orășenesc R..

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamanţii L.F.G. şi C.I.A. „L.F.G.”, care au solicitat, în principal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre legală soluţionare primei instanţe Tribunalul Braşov, iar în subsidiar, modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtelor să accepte plata impozitului pentru veniturile realizate din profesia de avocat în anii 2008, 2009, 2010, 2011 şi 2012, fără majorări de întârziere, penalităţi sau dobânzi, urmând a se constata că dreptul pârâtelor de a cere executarea silită pentru creanţe aşa-zi datorate de reclamant anterior datei de 01.01.08 este prescris. Cu cheltuieli de judecată, în ambele instanţe.

În motivarea recursului, reclamanţii au arătat, în primul rând, că instanţa de fond a calificat greşit cererea de chemare în judecată ca fiind „anulare act control taxe şi impozite”, când de fapt prin acţiune şi prin precizările ulterioare s-au solicitat despăgubiri, conform art.19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în baza sentinţei civile nr. 4457/CA/11 pronunţată de Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. 875/62/2011, hotărâre devenită irevocabilă prin decizia nr. 4942/R/16.11.2012 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, fiind astfel anulată decizia de calcul accesorii nr. 840020092024 din 01.04.2007 emisă de fosta A.F.P. R., actualmente S.F.O. R.. Recurenţii susţin că, din moment ce Direcţia Generală a Finanţelor Publice B., actualmente D.G.R.F.P. B., a avut calitatea de pârâtă în nume propriu în dosarul nr. 875/62/2011, este mai mult decât evident că în cauza de faţă această instituţie are calitate procesuală pasivă în ce priveşte despăgubirile solicitate în temeiul hotărârii pronunţate în acel dosar, astfel că în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.G.R.F.P. B., fără a se pronunţa pe fond şi cu privire la această pârâtă.

Recurenţii au mai arătat, de asemenea, că instanţa de fond nu a observat adresa emisă către pârâta S.F.O. R. şi nici plata de 19921 lei făcută înainte de promovarea acţiunii, iar pârâtele au înfiinţat poprirea în dosarul execuţional nr. 994912/14.03.2013, inclusiv pentru impozitul achitat pentru anii 2008-2012, instanţa de fond găsindu-se în eroare şi cu privire la aşa-zisa întrerupere a cursului prescripţiei pentru creanţe anterioare date de 01.01.2008, neexistând nici un act întrerupător al cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, astfel că acest drept este prescris.

În cele din urmă, recurenţii mai arată că în mod greşit instanţa de fond şi-a însuşit susţinerea pârâtelor în sensul că s-au scăzut din borderoul nr. 22386/11.12.2012 sumele aferente deciziei anulate nr. 8400200920241/01.04.2007, în cuantum de 10923 lei, deoarece în realitate trebuiau scăzute toate sumele reprezentând majorări de întârziere, penalităţi şi dobânzi, calculate în mod nelegal în sarcina reclamantului în perioada cuprinsă între 01.04.2007 (data emiterii deciziei anulate) şi 16.11.2012 (data pronunţării Deciziei Curţii de Apel Braşov arătată mai sus).

În drept, recurenţii au invocat Legea nr. 554/2004, Codul de procedură fiscală şi hotărârile judecătoreşti menţionate.

Recursul a fost timbrat cu 100 lei taxă judiciară de timbru (fila 18).

Intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B., în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B. – Serviciul Fiscal Orăşenesc R., a formulat întâmpinare (filele 28-32), prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât toate susţinerile recurenţilor sunt nefondate.

În acest sens, intimata a arătat, în primul rând, că nici prin acţiunea introductivă şi nici prin precizările ulterioare, reclamanţii nu au invocat dispoziţiile art.19 din Legea nr. 554/2004, chiar dacă prin precizarea de acţiune depusă la termenul din data de 18.11.2013 şi-au modificat pretenţiile iniţiale în sensul că înţeleg să solicite şi acordarea de despăgubiri, dar fără a indica temeiul legal, precizare la care ulterior, la termenul de judecată din 09.12.2013 au renunţat, prin restrângerea acţiunii, astfel că instanţa de fond a stabilit în mod corect cadrul procesual al cauzei.

În al doilea rând, intimata a arătat că, în ce priveşte motivele de recurs referitoare la calitatea procesuală pasivă a D.G.R.F.P. B. , instanţa de fond a admis în mod legal şi temeinic excepţia invocată, reţinând că D.G.R.F.P. B. nu a emis nici un act administrativ fiscal în legătură cu reclamanţii, determinarea impozitelor şi taxelor datorate de aceştia nefiind în competenţa directă a D.G.R.F.P. B., ci a A.J.F.P. B. – Serviciul Fiscal Orăşenesc R., neputând fi reţinute susţinerile recurenţilor, în sensul că D.G.R.F.P. B. are calitate procesuală pasivă ca urmare a calităţii pe care a avut-o în dosarul nr.875/62/2011 şi că, în raport de acest dosar recurenţii-reclamanţi ar fi solicitat despăgubiri, având în vedere că reclamanţii au renunţat expres la precizarea de acţiune depusă la dosar pentru termenul de judecată din data de 18.11.2013. Intimata a mai arătat că evidenţa contribuabilului L.F.G., atât persoană fizică, cât şi cabinet de avocat nu este ţinută de D.G.R.F.P. B., ci de A.J.F.P. B. – Serviciul Fiscal Orăşenesc R.

Pe fondul cauzei, intimata a arătat că înţelege, în primul rând, să reitereze în faţa instanţei de recurs excepţia inadmisibilităţii, care a fost invocată în faţa instanţei de fond şi respinsă de aceasta. Intimata a învederat că instanţa de contencios administrativ nu se poate învesti cu soluţionarea unei cereri care vizează în fapt procedura executării silite şi să constate sau nu intervenită prescripţia dreptului de a cere executarea silită, întrucât această cerere nu are natura unei acţiuni în contencios administrativ, în cauză necontestându-se un act administrativ fiscal, acţiunea vizând în principal executarea silită. De asemenea, intimata a învederat că instanţa de contencios administrativ nu este instanţă de executare, căreia i-ar aparţine competenţa de soluţionare a unei contestaţii la executare conform art.713 Noul Cod de procedură civilă şi, mai mult, în cauză nici măcar nu se contestă vreun act de executare.

În al doilea rând, intimata a arătat că instanţa de fond a analizat în mod temeinic şi legal fondul cauzei şi a dispus respingerea acţiunii formulate, reţinând că reclamantul nu a achitat la timp debitul stabilit prin decizia de impunere nr.8400200196306/19.06.2007 emisă de pârâta A.F.P.  R., deşi debitul a fost stabilit, iar decizia corect emisă, astfel încât reclamantul nu poate solicita exonerarea de la plata accesoriilor aferente calculate din cauza neplăţii la scadenţă a debitului, având în vedere că prin decizia civilă nr. 4942/16.11.2012 Curtea de Apel Braşov a menţinut anularea deciziei de calcul accesorii nr. 8400200926241/01.04.2007 (aferente anilor 2005-2006) emisă de A.F.P. R., reţinând însă că sunt aplicabile dispoziţiile art. 120 lit. c din Codul de procedură fiscală, în sensul că accesoriile trebuie calculate în cazul în care impozitul pe venit stabilit prin decizia de impunere anuală este mai mic decât cel stabilit prin deciziile de plăţi anticipate, iar obligaţiile fiscale pentru anul respectiv nu au fost achitate la termen, iar prin aceeaşi decizie a Curţii de Apel Braşov a fost respinsă, cu titlu irevocabil, acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamant împotriva titlului de creanţă, reprezentat de decizia de impunere nr. 8400200196306/19.06.2007 emisă de unitatea fiscală. A mai arătat intimata că prin borderoul nr. 22386/11.1.2012 s-a procedat la scăderea din evidenţe a sumei de 10.923 lei, aceasta fiind o dovadă a bunei-credinţe de care dă dovadă unitatea fiscală, în timp ce recurenţii-reclamanţi continuă să îşi exercite drepturile procesuale cu rea-credinţă şi să formuleze în faţa instanţei cereri cu totul inadmisibile.

De asemenea, intimata solicită a se reţine că în perioada indicată de reclamanţi în acţiunea introductivă au fost calculate accesorii la obligaţii de plată datorate cu titlu de debit, obligaţii declarate de reclamant, neachitate la scadenţă, contestate de recurenţii reclamanţi şi menţinute irevocabil de instanţa de judecată, prin acţiunea formulată fiind făcută o confuzie gravă între decizia de calcul accesorii anulată de instanţă şi decizia de impunere nr. 8400200196306/19.06.2007, titlul de creanţă prin care au fost stabilite obligaţii de plată cu titlu de debit menţinută de instanţă.

În ceea ce priveşte cererea recurenţilor de obligare a pârâtelor să accepte plata impozitelor pentru veniturile realizate pentru anii 2008-2012 fără majorări de întârziere, penalităţi sau dobânzi, intimata precizează că îşi menţine toate apărările formulate în cauză prin care a arătat că o asemenea cerere este nelegală şi inadmisibilă, întrucât recurenţii nu justifică în drept cererea formulată, după cum nu fac nici dovada faptului că obligaţiile de plată pe care le datorează bugetului de stat cu titlu de impozit venit contribuţii sănătate s-ar încadra în excepţiile reglementate de dispoziţiile alin. 2 din textul de lege care ar fi scutite de la calculul de majorări. Referitor la invocarea şi prin cererea de recurs a stingerii obligaţiilor în raport de dispoziţiile art.115 pct. 5 din Codul de procedură fiscală, intimata arată că textul de lege menţionat nu cuprinde nici un punct 5 invocat de reclamant, iar articolul 5 al textului de lege este abrogat, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond.

Intimata a mai învederat că instanţa de judecată nu are competenţe să dispună scutirea unui contribuabil de la plata majorărilor de întârziere, cu atât mai mult nu pentru susţinerile reclamantului din prezenta cauză.

Referitor la cererea recurenţilor ca instanţa să constate prescrierea dreptului pârâtelor de a cere executarea silită, intimata a arătat că această cerere a fost soluţionată în mod corect în sensul respingerii acesteia, instanţa de fond reţinând în mod legal şi temeinic întreruperea cursului prescripţiei prin actele de executare silită efectuate de A.F.P. R. împotriva reclamantului, astfel că nicio obligaţie de plată declarată şi neachitată de către contribuabilul L.F.G. bugetului de stat nu este prescrisă şi trebuie achitată de acesta conform documentelor de plată din care aceasta rezultă.

 Recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinare (filele 39-45), prin care au solicitat să fie respinse apărările intimatelor-pârâte, ca neîntemeiate. 

Analizând actele si lucrările dosarului, sentinţa atacată, faţă de motivele invocate, Curtea reţine următoarele:

Recurenţii invocă, în primul rând, greşita calificare a acţiunii sale de către instanţa de fond întrucât, deşi în realitate a solicitat despăgubiri în baza sentinţei civile nr.4457/CA/2011 pronunţată de Tribunalul Braşov – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, instanţa de fond a apreciat că solicită anularea actului de control taxe şi impozite.

Aspectul invocat de recurenţi poate fi încadrat în motivul de casare a hotărârii prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr.134/2010 (încălcarea de către instanţă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii).

Motivul invocat de recurent este fondat.

În cauză, în faţa primei instanţe, reclamanţii şi-au precizat de trei ori acţiunea. Astfel,  prin acţiunea introductivă de instanţă au solicitat:

1. suspendarea oricăror forme de executare silită pornite împotriva lor, până la soluţionarea acţiunii;

2. obligarea pârâtei să accepte plata impozitului pentru veniturile realizate de reclamant în România, din profesia de avocat, în anii 2008, 2009, 2010, 2011 şi 2012, fără majorări de întârziere, penalităţi sau dobânzi; 

3. să se constate că dreptul la acţiune pentru recuperarea eventualelor creanţe anterioare datei de 01.01.2008 este prescris.

Prin precizarea de acţiune depusă în cursul procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată (fila 24 dosar fond), reclamanţii au menţionat că nu mai solicită suspendarea executării silite.

Aşadar, urmare a acestei precizări, obiectul acţiunii a fost restrâns la petitele 2 şi 3, enumerate mai sus.

Ulterior, înaintea primului termen de judecată, reclamanţii au mai formulat o precizare de acţiune (fila 123 dosar fond), prin care au solicitat:

- să se constate că reclamantul înregistrează un prejudiciu material de 50.277 lei, din vina exclusivă a pârâtei A.F.P. R., conform adresei de înştiinţare de poprire nr. 994912/14.03.2013;

- să se constate că reclamantul înregistrează un prejudiciu moral de 100.000 lei, ca urmare a executării silite;

- obligarea pârâtelor să repare integral atât prejudiciul material, cât şi cel moral, pe care îl suferă din vina exclusivă a pârâtei A.F.P. R..

În fine, prin a treia precizare a acţiunii, denumită „precizare-restrângere” (fila 159), depusă pentru termenul din data de 18.11.2013 (al doilea termen de judecată), reclamanţii au arătat că solicită să se constate că dreptul pârâtelor de a cere executarea silită pentru creanţe anterioare datei de 01.01.2008 este prescris, precum şi că renunţă la pretenţiile formulate faţă de cele două pârâte prin precizarea de acţiune.

Aşadar, prin această ultimă precizare, reclamanţii au revenit, practic, asupra precizării anterioare şi, totodată, au reiterat petitul nr. 3 al acţiunii introductive.

Pârâtele au considerat (filele 168-169) această ultimă precizare ca o restrângere a obiectului acţiunii, şi nu o modificare a acesteia, nefiind astfel incidente prevederile art. 204 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Instanţa de fond, în considerentele sentinţei pronunţate, nu a făcut o analiză a acestor precizări şi restrângeri succesive ale acţiunii şi nu a stabilit petitele cu care s-a considerat a fi învestită. Mai mult, în cursul dezbaterilor în fond, reprezentantul reclamanţilor a solicitat admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată şi precizată, iar prin recursul declarat aceştia învederează că, de fapt, au înţeles să ceară obligarea pârâtelor la despăgubiri, iar instanţa a analizat şi soluţionat alte petite.

De asemenea, Curtea constată că, deşi s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii invocate de pârâte, instanţa de fond nu a motivat această soluţie raportat la argumentele alegate de acestea, care se refereau la petitul privind constatarea prescrierii dreptului de a cere executarea silită a creanţelor anterioare datei de 01.01.2008, ci a motivat raportat la dreptul reclamanţilor de a contesta sumele cu care sunt evidenţiaţi cu titlu de impozit pe venit şi accesorii în evidenţele pârâtei A.F.P. R.. De altfel, excepţia inadmisibilităţii nici nu a fost pusă în dezbaterea părţilor.

Potrivit art. 9 alin. (2) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar potrivit art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în virtutea şi în limitele rolului activ pe care este obligată să le aibă, instanţa de judecată trebuie să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză şi este în drept să ceară părţilor, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care le invocă, să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

De asemenea, conform art. 14 alin. (5) din Codul de procedură civilă, în temeiul principiului fundamental al contradictorialităţii, instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate.

Potrivit art. 20 din acelaşi Cod, instanţa de judecată are îndatorirea de a asigura respectarea şi de a respecta ea însăşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege.

Sancţiunea care intervine în cazul efectuării actelor de procedură cu nerespectarea cerinţelor legale stabilite printr-o normă care ocroteşte un interes public este nulitatea absolută, potrivit art. 174  alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă. Este evident, prin urmare, că o hotărâre dată cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, referitoare la dreptul de dispoziţie al părţilor, contradictorialitate şi rolul activ al judecătorului este lovită de nulitate absolută.

În consecinţa celor ce preced, constatând că instanţa de fond nu a lămurit cu precizie care este obiectul procesului, nu a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea prescrierii dreptului de a cere executarea silită a creanţelor anterioare datei de 01.01.2008 şi nu a arătat motivele pentru care a considerat că acţiunea cu care a fost învestită se încadrează în materia contenciosului administrativ/fiscal, evocând numai cu titlu generic, în motivarea sa, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, fără a se referi în concret la încadrarea situaţiei de fapt reţinute în vreuna din normele juridice cuprinse în această lege, Curtea apreciază că, prin sentinţa pronunţată şi care face obiectul recursului dedus judecăţii, au fost încălcat normele de procedură (principiile fundamentale ale contradictorialităţii, dreptului de dispoziţie al părţilor şi rolului activ al judecătorului) a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, după cum s-a arătat mai sus, astfel că se impune casarea în tot a acestei sentinţe în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, comb. cu art. 496 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, întrucât instanţa de fond, nelămurind cu precizie care sunt limitele procesului, nu a intrat efectiv în judecata fondului, Curtea apreciază că sunt aplicabile dispoziţiile art. 498 alin. (2) din Codul de procedură civilă, referitoare la trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.

Întrucât prima critică invocată de recurenţi a fost găsită întemeiată, ceea ce determină admiterea recursului, Curtea apreciază că nu se mai impune şi analizarea celorlalte critici.

Prin urmare, din considerentele expuse mai sus, Curtea va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi L.F.G. şi C.I.A. „L.F.G” împotriva sentinţei civile nr. 6446/CA/17.12.2013, pronunţată de Tribunalul Braşov-secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, va casa această sentinţă şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.

În rejudecare, instanţa de fond va lămuri cadrul procesual sub aspectul obiectului acţiunii cu care a fost învestită, va pune în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept relevante invocate şi va soluţiona cauza, sub toate aspectele, având în vedere şi susţinerile părţilor din recurs.

Fără cheltuieli de judecată în recurs, nefiind solicitate de recurenţi, astfel cum aceştia au precizat, prin reprezentantul lor, la termenul de judecată din data de 22 mai 2014.

Domenii speta

Spete similare