Litigiu privind actele încheiate de Curtea de Conturi. Nelegalitate acordare a indemnizaţiei de dispozitiv în procent de 25% din salariul de bază pentru funcţionarii publici în anul 2011.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 854/CA/03.03.2014 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II -a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ COMUNA D. în contradictoriu cu pârâtele CAMERA DE CONTURI B. şi CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, a fost anulată în parte Încheierea nr. 7/2013 emisă de pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI şi Decizia nr. 2/2013 emisă de pârâta CAMERA DE CONTURI B., în ceea ce priveşte sporul de dispozitiv.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Curtea de Conturi a României, în nume propriu şi pentru Camera de Conturi a Judeţului B. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi respingerea în totalitate a acţiunii.

În motivare, a arătat că hotărârea pronunţată de instanţa de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în ceea ce priveşte acordarea indemnizaţiei de dispozitiv în procent de 25% din salariul de bază, începând cu anul 2011, pentru un număr de 20 de persoane, funcţionari publici şi personal contractual şi pentru primarul localităţii.

Recurenta a mai arătat că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, acordarea sporului de dispozitiv era prevăzută numai pentru personalul din instituţiile din sectorul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, în condiţiile art. 1 şi 13 din Legea nr. 138/1999, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 37/2009 pronunţată în procedura recursului în interesul legii.

Recurenta a mai susţinut că, după adoptarea Legii nr. 330/2009, act normativ care a urmărit stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, acordarea acestui spor este lipsită de orice temei legal, astfel că de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, drepturile salariale ale personalului plătit din fondurile publice sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute de acesta.

Recurenta a mai arătat că indemnizaţia de dispozitiv acordată funcţionarilor publici încalcă dispoziţiile art. 10 din O.U.G. nr. 1/2010, care stabileşte expres că, la stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu luna ianuarie 2010 nu vor fi luate în considerare drepturile salariale stabilite prin contracte şi acorduri colective de muncă şi prin contracte individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor.

Nu în ultimul rând, recurenta a arătat că nu poate fi acceptată invocarea unor hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, deoarece acest act normativ a instituit un nou sistem de salarizare.

Ulterior, recurenta a arătat că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 285/2010 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice, au fost reglementate sporurile, indemnizaţiile, primele şi compensaţiile specifice domeniului de activitate ce se acordă personalului bugetar, în anexele I-VIII, iar la anexa I, cap. I lit. B şi cap. II lit. A şi L se menţionează expres că funcţionarii publici şi personalul contractual din administraţia publică locală beneficiază de un singur spor salarial, respectiv sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare, de până la 15% din salariul de bază, corespunzător timpului lucrat.

În ceea ce priveşte sporul acordat persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică, recurenta a arătat că potrivit art. 3 alin. 4 din O.G. nr. 10/2008 indemnizaţia prevăzută de lege este singura formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei, aceleaşi dispoziţii fiind cuprinse şi în prevederile art. 9 alin. 4 din Legea nr. 284/2010 şi art. 57 alin. 5 din Legea nr. 215/2001.

Recurenta a mai invocat şi considerentele Deciziei nr. 1601/2010 în care se arată că, după ce temeiul juridic ce a stat la baza pronunţării unei hotărâri judecătoreşti a fost modificat sau abrogat, începând cu data evenimentului legislativ autoritatea publică urmează să acorde sporul corespunzător noului cadru normativ.

În drept a fost invocată aplicarea art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimata reclamantă nu au formulat întâmpinare conform art. XVII alin. 3 coroborat cu art. XV alin. 3 din Legea nr. 2/2013.

Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

Analizând recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, în nume propriu şi pentru Camera de Conturi a Judeţului B., prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, curtea reţine următoarele:

Principalul motiv de recurs invocat de către recurenta pârâtă şi dezvoltat prin mai multe argumente în cererea de recurs se referă la aplicarea greşită a legii de către prima instanţă, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă şi care este fondat.

Astfel, în fapt, Curtea reţine că, în urma controlului efectuat de pârâta Curtea de Conturi a României prin Camera de Conturi B. la intimata reclamată a fost emisă decizia nr. 2/14.01.2013 (filele 142-163 dosar tribunal) prin care la punctul al II-lea  pct. 1 s-a stabilit obligaţia ordonatorului de credite de a lua măsuri pentru stabilirea întinderii prejudiciului adus bugetului local prin efectuarea de plăţi către personalul contractual, funcţionarii publici  şi/sau ordonatorul principal de credite a unor venituri de natura sporului de dispozitiv (…) şi pentru recuperarea acestuia, precum şi pentru determinarea obligaţiilor aferente veniturilor plătite.

Prima instanţă a constatat, cu privire la sporul de dispozitiv că acesta „a fost acordat de entitatea administrativă în baza Legii nr. 188/1999, a contractului colectiv de muncă al Comunei D., act neatacat de nici o parte şi valabil încheiat, precum şi în baza sentinţelor civile judecătoreşti depuse la dosar şi anexele la actul de control”, dar această interpretare este eronată.

Recurenta – pârâtă a invocat, în esenţă, drept motiv principal de constatare a nelegalităţii sentinţei primei instanţe faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 şi apoi a Legii nr. 285/2010 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice, nu mai era posibilă acordarea sporului de dispozitiv personalului contractual şi funcţionarilor publici, hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior, prin care aceste sporuri au fost acordate, încetând să mai producă efecte.

Curtea reţine că potrivit art. 30  alin. 1 din Legea nr. 330/2009 în salariul de bază stabilit pentru fiecare categorie de funcţionari sunt incluse toate sporurile acordate prin legi sau hotărâri ale Guvernului, astfel că de la data de 01.01.2010 nu mai era posibilă acordarea altor sporuri decât cele expres prevăzute de acest act normativ.

În plus, sporul de dispozitiv, era recunoscut potrivit art. 13 din Legea nr. 138/1999, aşa cum a fost interpretat şi prin decizia nr. 37/14.12.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, doar pentru funcţionarii publici şi personalul contractual care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi în instituţiile publice din subordinea ministerului, precum şi personalului care îşi desfăşoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale şi a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial şi înainte de transfer sau de detaşare din cadrul fostului Minister de  Interne, ceea ce nu s-a dovedit în speţă. De altfel, funcţionarii din cadrul intimatei au fost în situaţia de a formula cereri de chemare în judecată pentru recunoaşterea acestui spor, astfel că este evident că el nu era prevăzut de lege pentru această categorie de personal. 

Conform art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă dezlegarea de drept dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia pronunţată de instanţe în procedura recursului în interesul legii este obligatorie. În plus, această decizie vizează drepturile reglementate de Legea nr. 138/1999 – sporul de dispozitiv, drepturi care au fost însă modificate prin Legea nr. 330/2009, astfel că succesiunea în timp a legii şi a deciziei instanţei supreme nu reprezintă un argument valid.

Curtea mai reţine că, potrivit notei 1 din Anexa III.3 aplicabilă salariaţilor din aparatul de specialitate al primăriilor, municipiilor şi comunelor, în coeficientul prevăzut în coloana „Bază” sunt cuprinse salariul de merit, sporul de stabilitate, sporul de dispozitiv.

Prin urmare, din acest text rezultă în mod evident faptul că salariul de bază aşa cum este reglementat prin noua lege cuprinde deja sporul de dispozitiv (acolo unde este cazul), astfel că acesta nu mai are individualitate şi în nici un caz nu trebuie adăugat din nou de fiecare instituţie angajatoare, pentru că altfel s-ar ajunge la o dublă includere a acestuia.

 Norma de principiu reglementată de art. 3 lit. c  din Legea nr. 330/2009 îşi găseşte  aplicarea potrivit soluţiilor tehnice prevăzute de lege în condiţiile unui alt principiu, respectiv acela al supremaţiei legii. 

Dispoziţiile art. 5 lit. a şi b din Legea nr. 330/2009 care instituie principiul menţinerii salariului avut în plată la data de 31.12.2009 şi cele ale art. 7 alin. 2 şi art. 30 alin. 5 din acelaşi act normativ care stabilesc faptul că nici o persoană nu va suferi o diminuare a veniturilor salariale sunt pe deplin aplicabile salariaţilor instituţiei intimate, ceea ce presupune ca, în urma verificărilor efectuate ca urmare a actelor încheiate de Curtea de Conturi, să se stabilească dacă sumele acordate cu titlu de spor de dispozitiv au fost mai mari decât cele care se cuveneau angajaţilor cu titlu de sumă compensatorie, în condiţiile art. 6 din O.U.G. nr. 1/2010, şi, în caz afirmativ, să se procedez la recuperarea acestora de la funcţionarii publici.

Pentru anul 2011, vizat de Curtea de Conturi în verificările sale, Curtea reţine că, prin art. 1 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a stabilit că „începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%. Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”.

Prin urmare, veniturile aferente anului 2011 se raportează la venitul aferent lunii octombrie 2010, astfel că cele reţinute anterior produc efecte asupra modului de calcul a salariilor aferente perioadei analizate.

Referitor la hotărârile judecătoreşti invocate în cauză, Curtea reţine că acestea nu pot produce efecte după data intrării în vigoare a actului normativ privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice – Legea nr. 330/2009, act normativ care a abrogat modalitatea de salarizare anterioară a funcţionarilor publici angajaţi ai recurentului, chiar dacă în cuprinsul acestor hotărâri judecătoreşti s-a menţionat plata sporului de dispozitiv „până la încetarea raporturilor de muncă”, „până la încetarea raporturilor de serviciu”, respectiv „şi în continuare”.

O altă interpretare ar duce la încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, deoarece prin aceste hotărâri judecătoreşti s-ar ajunge la acordarea aptitudinii de reglementare de drepturi de către puterea judecătorească, aptitudine ce reprezintă însă atributul exclusiv al legiuitorului, instanţele fiind îndreptăţite numai să verifice dacă actele administrative emise în aplicarea acestor legi respectă drepturile acordate de legiuitor.

Nu se încalcă puterea de lucru judecat a acestor hotărâri, deoarece efectele hotărârilor judecătoreşti nu se pot întinde după momentul abrogării actelor normative care au stat la baza pronunţării lor, sens în care Curtea reţine considerentele deciziei nr. 1601/09.12.2010 a Curţii Constituţionale prin care s-a statuat în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 330/2009. 

Argumentul primei instanţe referitor la contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul instituţiei intimate nu poate fi reţinut.

Astfel, conform art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 privind contractele colective de muncă „contracte colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale”, iar „contractele colective de muncă ale salariaţilor instituţiilor bugetare se pot încheia la nivelul unităţilor, la nivelul administraţiei sau al serviciilor publice locale, pentru instituţiile din subordinea acestora, şi la nivel departamental, pentru instituţiile subordonate.”

Prin urmare, dispoziţia legală arătată prevede expres şi imperativ faptul că nu se pot stabili prin contractele colective de muncă drepturi peste cele determinate prin lege.

 A reţine susţinerea referitoare la valabilitatea acordului colectiv de muncă, ce încalcă o normă imperativă clară şi explicită, pe motivul că nu a fost anulat în instanţă, ar însemna a lipsi de eficienţă o normă imperativă a legii, ceea ce nu este admisibil într-un stat de drept, având în vedere principiul ierarhiei actelor normative.

În ceea ce priveşte sporul de dispozitiv acordat persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică, Curtea reţine că potrivit art. 9 alin. 4 din Legea nr. 284/2010 „indemnizaţia lunară pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică este unica formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei şi reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial, dacă nu se prevede altfel prin lege”. În acelaşi sens, art. 57 alin. 5 din Legea nr. 215/2001 stabileşte că „pe durata mandatului, primarul şi viceprimarul primesc o indemnizaţie lunară, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei de primar, respectiv de viceprimar, şi care reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial. Primarul şi viceprimarul nu beneficiază de sporul de vechime în muncă şi nici de alte sporuri prevăzute de lege”.

Prin urmare, din interpretarea acestor norme, Curtea constată că unica formă de remunerare a activităţii persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică alese este indemnizaţia prevăzută de lege, nefiind posibilă majorarea acesteia prin acordarea unor sporuri suplimentare, în afara unei dispoziţii legale speciale.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va  admite recursul declarat de recurenta pârâtă Curtea de Conturi a României, în nume propriu şi pentru Camera de Conturi a Judeţului B. împotriva sentinţei civile nr. 854/CA/03.03.2014 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va casa în parte şi, în rejudecare, va respinge în totalitate acţiunea formulată de reclamanta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ COMUNA D., menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

Domenii speta

Spete similare