Legea nr. 221/2009. Persoană condamnată pentru o infracţiune ce reprezintă condamnare de drept cu caracter politic. Admisibilitate

Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. decizia nr. 1789 din 19 mai 2011

Prin acţiunea civilă înregistrată, reclamantul K.V. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin sentinţa pe care o va pronunţa să se constate caracterul politic al condamnărilor ce i-au fost aplicate prin Sentinţa penală nr. 89/1953, pârâtul să fie obligat la daune morale de 1.900.000 Euro.

Prin Sentinţa civilă nr. 451 din 03.03.2011 pronunţată de Tribunalul Maramureş s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul K.V. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Fi¬nanţelor Publice, şi în consecinţă:

S-a constatat caracterul politic al condamnării dispuse faţă de reclamant prin Sentinţa penală nr. 89/20.02.1953 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Oradea la o pedeapsă privativă de liberate  de 23 ani.

S-a respins cererea formulată de reclamant cu privire la daunele morale.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 89/20.02.1953 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Oradea, reclamantul K.V. a fost condamnat la 23 ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinei sociale prevăzută şi pedepsită de art. 209 partea III Cod penal. Tot prin aceiaşi sentinţă penală reclamantul a mai fost condamnat şi pentru săvârşirea altor infracţiuni (dezertare din armată prevăzută de art. 520 Cod penal, port şi deţinere de arme militare  prevăzută şi pedepsită de D. nr. 163/1950, delictul de furt calificat prevăzut şi pedepsit de art. 525 pct. 4 Cod penal). Cert este că, potrivit art. 101 Cod penal urma să execute pedeapsa cea mai grea de 23 de ani aplicată pentru săvârşirea crimei de uneltire contra ordinei sociale prevăzută şi pedepsită de art. 209 partea III Cod penal.

Reclamantul beneficiază de drepturile stabilite prin dispoziţiile Decretului nr. 118/1990.

În prezent există o categorie de persoane care s-au împotrivit făţiş, chiar prin acţiuni armate, regimului totalitar comunist, sau care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate ameninţări la adresa sistemului politic totalitar, şi care nu au beneficiat până acum de o minimă reparaţie morală constând în ştergerea consecinţelor penale ale condamnărilor lor.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, iar în alineatul 2 din acelaşi articol se enumeră care sunt de drept condamnările cu caracter politic.

Din textele de lege mai sus redate reiese că, prin Legea nr. 221/2009 se urmăreşte a se completa cadrul legislativ referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv şi să încerce să-şi exercite drepturile fundamentale.

În speţă infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul se regăseşte printre cele enumerate în art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009.

 În Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 a fost publicată Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin.1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06.03.1945-22 decembrie 1989 cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.

Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. 1 indice 1 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol. Curtea constantă că trimiterile la lit. a) a alin.(1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.”

Reţinându-se că potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie, că dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, termen ce în speţă a expirat la data de 31 decembrie 2010, fiindcă organele abilitate n-au pus de acord prevederile declarate ca  neconstituţionale.

Pe cale de consecinţă acţiunea reclamantului a fost admisă doar în parte, de a se constata caracterul politic al condamnării suferite prin Sentinţa penală amintită, iar în ce priveşte daunele morale solicitate această cerere a fost respinsă ca nefondată conform dispozitivului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul K.V. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin recursul declarat de reclamant s-a solicitat modificarea hotărârii în sensul admiterii în totalitate a cererii astfel cum a fost formulată iar în subsidiar casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În motivare s-a arătat că instanţa de fond nu a avut în vedere la pronunţarea hotărârii precizarea de acţiune prin care s-a indicat temeiul de drept al acesteia ca fiind prevederile art. 998 Cod civil, menţinându-se şi temeiul de drept indicat iniţial, respectiv art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Decizia nr. 1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională nu este aplicabilă în cauză raportat la momentul înregistrării acţiunii, a aprecia în alt mod însemnând crearea unui tratament juridic distinct persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a soluţionat cererea, deşi cererile au fost depuse în  acelaşi timp şi au  fost urmate aceleaşi proceduri.

Legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, de altfel prin Decizia nr. 1354/2010 Curtea Constituţională reţinând că principiul legalităţii şi interzicerii discriminării a fost reluat de CEDO în Protocolul nr. 12 la Convenţia adoptată în anul 2000.

Art. 148 din Constituţia României acordă prioritate reglementărilor comunitare faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.

S-a mai invocat faptul că deşi s-a depus la dosar o precizare de acţiune la data de 03.03.2011, aceasta nu a fost luată în considerare de către instanţă.

În drept au fost invocate prevederile art. 312 alin. 3 şi 5 C.pr.civ.

Prin recursul declarat de către pârât s-a solicitat modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii.

În motivare s-a arătat că în mod greşit s-a constatat caracterul politic al condamnării dispuse prin Sentinţa penală nr. 89/1953 pronunţată de Tribunalul Militar Oradea, condamnarea pentru infracţiunile de dezertare şi furt calificat neputând fi înţeleasă ca o încălcare ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale, în perioada de referinţă Constituţia prevăzând obligativitatea serviciului militar.

Referitor la daunele morale s-a arătat că în mod corect au fost respinse pretenţiile reclamantului în acest sens raportat la Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C.pr.civ.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat şi întâmpinare la recursul declarat de către reclamant solicitând respingerea acestuia.

În motivare s-a arătat în esenţă că în condiţiile în care art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, decizia fiind de imediată aplicabilitate conform prevederilor Legii nr. 47/1992.

În ceea ce priveşte modificarea temeiului de drept al acţiunii prin indicarea art. 998-999 Cod civil, o asemenea cerere este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 294 C.pr.civ. cererea introductivă fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, iar nu pe cele ale dreptului comun.

Analizând recursurile declarate de către reclamantul K.V. şi de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei civile nr. 451/2011 a Tribunalului Maramureş, Curtea reţine următoarele:

Referitor la recursul reclamantului care priveşte neacordarea daunelor morale, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, întrucât suportul acestora îl constituie  dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr.  221/2009, aşa cum acestea au fost modificate prin OUG nr. 62/2010, ori aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/21.10.2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010,împlinindu-se şi termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţia României şi art.31 din Legea nr.47/1992 în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că dispoziţia legală ce constituie fundamentul juridic al acţiunii şi-a încetat efectele  juridice.

Nu se pune problema retroactivităţii legii civile în sensul art. 15 alin. 2 din Constituţie, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a  fost admisă în cursul soluţionării procesului şi nu după ce hotărârea judecătorească a rămas  irevocabilă. Excepţia de neconstituţionalitate a  unei legi sau a unei ordonanţe ori a unei dispoziţii din acestea poate fi ridicată, potrivit dispoziţiilor  art. 29 alin. 1 şi 2  din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, de oricare dintre părţi, de  procuror sau de instanţă din oficiu, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, cu condiţia ca dispoziţiile respective să aibă legătură cu soluţionarea cauzei. Întrucât excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată şi în căile de atac, admiterea ei  lasă fără suport legal nu doar  acţiunea civilă în justiţie, ci şi hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziţia declarată neconstituţională. În speţă, o astfel de excepţie nu a fost ridicată, însă a fost admisă într-un alt dosar, ceea ce a făcut inadmisibilă sesizarea Curţii Constituţionale în prezenta cauză, raportat la  dispoziţiile  art. 29 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, decizia Curţii nr. 1358/21.10.2010 fiind, însă, definitivă şi obligatorie, conform art. 31 alin. 1  din acelaşi act normativ.

Nu se poate pune nici problema săvârşirii unui abuz sau a unei discriminări prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, raportat la considerentele anterioare, atâta timp cât dispoziţia referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc ci ca urmare a exercitării controlului de constituţionalitate, acest lucru fiind reţinut şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului(Cauza Slavov  şi alţii contra Bulgariei). În această hotărâre se apreciază că eventualele efecte negative pentru una sau alta dintre părţile proceselor aflate pe rol, sunt rezultatul funcţionării normale a mecanismelor pentru controlul constituţionalităţii în statul de drept, neputându-se pune problema încălcării art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie şi în consecinţă nici a art.14 din Convenţie, simpla posibilitate recunoscută prin lege de a obţine despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut neavând semnificaţia unei speranţe legitime, atâta timp cât deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. Inexistenţa vreunei încălcari a dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranţă legitimă la plata daunelor morale a fost reţinută de Curtea Constituţională în decizia nr. 1358/21.10.2010, motivarea fiind aceea că a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ.

Problema interpretării normelor interne raportat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se mai pune în cauză, în condiţiile declarării ca neconstituţionale a prevederilor art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009. Acest text de lege nemaiexistând nu mai poate fi înlăturat sau interpretat conform Convenţiei, obligaţia instanţelor interne constând în aceea că trebuie să dea eficienţă prevederilor Convenţiei, dar acest lucru este posibil doar atunci când este vorba despre o normă de drept intern în vigoare.

Aşadar, în ceea ce priveşte  daunele morale, sentinţa tribunalului este legală şi temeinică, urmând a fi menţinută.

Referitor la precizarea de acţiune care nu a fost analizată de către instanţa de fond se constată că aceasta a fost depusă la dosar după închiderea dezbaterilor asupra cauzei, în mod corect instanţa nepronunţându-se asupra sa. În cazul în care ar fi luat-o în considerare s-ar fi încălcat principiul contradictorialităţii care guvernează procesul civil, hotărârea pronunţată în aceste condiţii fiind nelegală.

În ceea ce priveşte recursul pârâtului, acesta este de asemenea nefondat.

Prin sentinţa atacată s-a reţinut că reclamantul a fost condamnat prin sentinţa penală nr.89/1953 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea la 23 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinei sociale prevăzută de art.209 C.pen.

Aşa cum s-a arătat şi de către tribunal această infracţiune este menţionată la art.1 pct.2 din Legea nr.221/2009 ca fiind de drept condamnare cu caracter politic, instanţa de judecată neavând competenţa de a cenzura în aceste condiţii caracterul politic al condamnării.

Prin urmare, raportat la prevederile art.312 alin.1 C.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondate recursurile declarat de reclamantul K.V. şi de către pârâtul STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş împotriva Sentinţei civile nr. 451 din 3 martie 2011 a Tribunalului Maramureş, pe care o va menţine ca legală. (Judecător Anamaria Câmpean)

Domenii speta

Spete similare