Legea nr. 318/2003 (abrogată prin Legea nr. 13/2007) a energiei electrice. Condiţii de aplicabilitate.

Legea nr. 318/2003 (abrogată prin Legea nr. 13/2007) a energiei electrice. Condiţii de aplicabilitate.

Legea nr. 318/2003 abrogată prin Legea nr. 13/2007

Nu sunt incidente dispoziţiile legii speciale ci ale dreptului comun, dacă litigiul se derulează între doi consumatori de energie electrică şi nu între un consumator şi un operator, în sensul Legii sus-menţionate.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, decizia civilă  nr. 455 din 9 mai 2007

Prin decizia civilă nr. 22 din 8 februarie 2007 pronunţată în dosarul nr. 12224/59/2005, Tribunalul Caraş-Severin a respins apelul declarat de reclamanţii C.V. şi S.C. „A.G.” S.A.  Reşiţa împotriva sentinţei civile nr. 1255 din 28 februarie 2005 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr. 5116/2004.

Prin această decizie, tribunalul a confirmat şi menţinut soluţia instanţei de fond, care a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă promovată de reclamanţi împotriva pârâtei Direcţia Silvică a Judeţului Caraş-Severin, prin care solicitaseră ca pârâta să fie obligată să-şi devieze amplasamentului liniei electrice de joasă tensiune de 20KV, care străbate terenul – proprietatea reclamanţilor, evidenţiat în CF 432 Văliug, nr. top. 565/1, prin mutarea acestei linii în afara perimetrului construibil al proprietăţii reclamanţilor, cu obligarea la plata unor daune cominatorii, iar în caz de refuz, reclamanţii să fie autorizaţi de instanţă să efectueze aceste lucrări de deviere, pe cheltuiala pârâtei.

Pentru a decide respingerea acestei acţiuni, judecătoria a reţinut că, potrivit extrasului CF Văliug, proprietarii terenului de 8.190 mp. sunt reclamantul C.V. şi soţia acestuia, C.E.M., cu titlu de cumpărare.

Potrivit contractului de închiriere din data de 15.12.2003, cei doi proprietari au închiriat o suprafaţă de 1.903 mp de teren din această proprietate către societatea comercială reclamantă – S.C. „A.G.” S.A.  Reşiţa, pe durata a 49 de ani, cu o chirie de 9.500 EURO/an, cu scopul ca firma comercială să construiască o pensiune turistică rurală, cofinanţată prin Programul SAPARD. 

Judecătoria a mai constatat de altfel că, potrivit notificării nr. 46/15.06.2004, agenţia SAPARD din cadrul Ministerului Pădurilor şi Dezvoltării Rurale a informat firma reclamantă că s-a semnat contractul de finanţare.

Totodată, reclamanţii au depus la dosar un plan urbanistic de detaliu, întocmit în anul 2004 precum şi o fişă tehnică prin care S.C. „E.” S.A.  impunea ca o condiţie a emiterii acordului unic, devierea liniei electrice aeriene cu racord Văliug – Păstrăvărie, urmând ca ulterior, după obţinerea autorizaţiei de construire, să se obţină un nou aviz de amplasament.

S-a mai reţinut de către prima instanţă că reclamanţii, prin acţiunea lor, au solicitat obligarea pârâtei, care este proprietara liniei electrice de 20 KV Păstrăvărie, să devieze această linie ce trece pe terenul proprietatea reclamanţilor de 8.190 mp, chiar prin perimetrul de 1.903 mp închiriat societăţii S.C. „A.G.” S.A. , unde urmează să se construiască pensiunea, ce are deja finanţare asigurată din fonduri SAPARD.

De asemenea, ca răspuns la întâmpinarea pârâtei, reclamanţii au susţinut că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 318/2003 întrucât pârâta nu are calitatea de operator de transport, ci este un terţ, respectiv client, la fel ca şi reclamanţii.

Aceste argumente au fost respinse de instanţa de fond, care a reţinut că normele dreptului civil comun definesc obligaţia ca fiind un raport juridic în virtutea căreia o persoană este ţinută către o altă persoană, fie la o prestaţie pozitivă – de a da sau de a face – , fie la o abstenţiune – de a nu face ceva.  În conţinutul raportului juridic obligaţional există dreptul de creanţă al creditorului obligaţiei şi totodată, obligaţia corespunzătoare a debitorului obligaţiei corelative.

Obligaţia de a face din prezenta speţă trebuie să aibă un izvor, ca de exemplu contractul, quasi-contractul, delictul sau quasidelictul ori legea.  Cum primele patru categorii nu sunt prezente, singurul izvor al obligaţiei corelative ar fi legea, care în cauză este Legea nr. 318/2003, lege care reglementează cadrul de desfăşurare al activităţilor în sectorul energiei electrice.

În acest context, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 34 alin. 4 din lege, operatorul de transport desfăşoară anumite categorii de activităţi, iar pârâta Direcţia Silvică are această calitate de operator deoarece potrivit art. 3 pct. 23, operatorul de distribuţie este persoana juridică titulară a unei licenţe de distribuţie care deţine, exploatează, întreţine, modernizează şi dezvoltă reţeaua electrică.  Faptul că pârâta are sau nu licenţă nu interesează în cauză, în opinia judecătoriei, deoarece exercitarea activităţii fără licenţă este sancţionată de art. 13 din Legea nr. 318/2003.

În aceeaşi ordine de idei, judecătoria a mai reţinut că, potrivit art. 34 alin. 4 şi 7 din Legea nr. 318/2003, cheltuielile pentru modificarea instalaţiilor de transport, necesare pentru racordarea unor noi utilizatori sunt suportate integral de către cel care a generat modificarea, în speţă de către reclamanţi.

Instanţa de fond a mai opinat că în ipoteza în care s-ar accepta susţinerile reclamanţilor, potrivit cărora în speţă nu ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr.  318/2003, ar însemna că obligaţia de a face nu are nici un izvor, iar acţiunea reclamanţilor este neîntemeiată, între părţi neluând naştere un raport juridic obligaţional.  În acest condiţii, judecătoria a apreciat că  nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1077 C. civ., potrivit cu care instanţa să poată autoriza creditorul să ducă la îndeplinire obligaţia în contul debitorului.

În acest context, respingând capătul de cerere principal privind obligaţia de a face, judecătoria respins şi restul capetelor de cerere.

Pentru a respinge apelul, Tribunalul a reţinut că susţinerile reclamanţilor, potrivit cu care în speţă nu ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 318/2003 a energiei electrice, pe considerentul că pârâta nu are calitatea de operator de transport, nu pot fi luate în considerare deoarece legea care reglementează cadrul de desfăşurare a activităţilor în sectorul energiei electrice şi care guvernează şi cadrul procesual prezent este Legea nr. 318/2003.

În acest context, potrivit art. 34 alin. 4 şi 7 din Legea nr. 318/2003, cheltuielile pentru modificarea instalaţiilor de transport a energiei electrice, necesare pentru racordarea unor noi utilizatori sunt suportate integral de cel ce a generat modificarea. 

În opinia tribunalului, faţă de acest text de lege, reclamanţii sunt cei care trebuie să suporte cheltuielile necesare devierii amplasamentului liniei aeriene de joasă tensiune ce alimentează Păstrăvăria pârâtei, şi care trece peste terenul construibil aflat în proprietatea reclamanţilor, prin montarea ei în afara zonei construibile.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanţii.

Aceştia au susţinut că tribunalul a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 318/2003 şi în particular art. 34 din acest normativ, despre care reclamanţii au afirmat încă de la debutul procedurilor litigioase că este inaplicabil în cauză întrucât pârâta nu are calitatea de operator de transport sau de sistem, ci este un client – consumator, la fel ca şi reclamanţii sau oricare alt consumator de energie electrică. Prin urmare, pârâta deţine o simplă linie aeriană, ca şi orice alt consumator, care alimentează cu energie un obiectiv economic propriu, nefiind o linie magistrală de transport de energie electrică, în sensul legii.

În această ordine de idei, recurenţii au susţinut că raportul juridic obligaţional născut este de drept comun, fără legătură cu legea specială şi se referă la tulburarea proprietăţii unui consumator de energie electrică – reclamanţii, de către un alt consumator de energie electrică – pârâta intimată, care şi-a plantat un stâlp care susţine reţeaua pe proprietatea reclamanţilor, împiedicând pe aceştia să –şi exercite prerogativele dreptului de proprietate, respectiv de a construi o pensiune ce are asigurată cofinanţare din fonduri nerambursabile SAPARD.

Curtea, analizând recursul declarat de reclamanţi, prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate de aceştia, cu aplicarea dispoziţiilor art. 299 şi urm. C. pr. civ. raportat la art. 312 C. pr. civ., a constatat că acesta este întemeiat, în cauză fiind incidente motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., determinate de greşita interpretare şi  aplicare a Legii nr. 31/2003, devenită Legea nr. 13/2007, în detrimentul dispoziţiilor comune reglementate de Codul civil.

În acest sens, Curtea a constatat că primele două instanţe au concluzionat eronat în privinţa aplicabilităţii în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 318/2003, devenită Legea nr. 13/2007 prin aceea că au reţinut greşit calitatea de operator de transport sau de sistem a pârâtei Direcţia Silvică Reşiţa.

În acest context, Curtea a constatat că Legea nr. 318/2003, precum şi Legea nr. 13/2007, care a abrogat şi înlocuit precedentul act normativ la data de 23.02.2007 defineşte foarte clar operatorul de transport şi de sistem, la art. 3 24. “ operator de transport şi de sistem - persoana juridică, titulară de licenţă pentru transportul energiei electrice şi servicii de sistem”.  Totodată, art. 34 din Legea nr. 318/2003, reluat de Legea nr. 13/2007 rezervă un capitol special operatorilor de transport şi de sistem,  descriind tipurile de activităţi pe care le desfăşoară această categorie aparte de agenţi economici, din sectorul energiei electrice precum şi drepturile şi obligaţiile ce revin acest agenţi economici.

Curtea a constatat că pârâta – intimată Direcţia Silvică nu este şi nu poate fi catalogată ca operator de transport ori de sistem, domeniul de activitate al acesteia fiind complet diferit faţă de cel al unui agent economic specializat în domeniul energiei electrice, aşa cum sunt operatorii de transport şi de sistem, potrivit descrierii legale.

În consecinţă, Curtea  a constatat că pârâta – intimată nu poate fi catalogată altfel decât ca şi un consumator de energie electrică, asemeni reclamanţilor, definiţia acestora regăsindu-se în art. 3 pct. 12 din lege, care menţionează: “consumator de energie electrică = persoana fizică sau juridică ce cumpără energie electrică pentru consumul propriu şi, eventual, pentru un subconsumator racordat la instalaţiile sale”.

Cum amândouă părţile litigante intră în categoria simplilor consumatori de energie electrică, disputa lor legată de amplasarea stâlpilor de alimentare intră în jurisdicţia de drept comun reglementată de Codul civil, respectiv art. 480 şi 1073 – 1077.

Articolul 480 din Cod civil defineşte proprietatea privată şi menţionează elementele constitutive ale acestui drept – posesia, folosinţa şi dispoziţia, iar art. 1073 – 1090 C. civ. stabilesc regulile în privinţa efectelor obligaţiilor.

În speţă, este necontestat faptul că un stâlp de joasă tensiune de 20 kv, ce alimentează un obiectiv economic al pârâtei a fost amplasat pe terenul reclamanţilor, în mod abuziv întrucât nu a existat niciodată un acord în acest sens din partea ultimilor. 

Existenţa acestui stâlp pe terenul reclamanţilor afectează dreptul de proprietatea al acestora, în sensul că aceştia nu pot dispune de dreptul lor potrivit interesului economic şi social conferit lor de art. 480 C. civ., în sensul că nu pot realiza o investiţie pentru care au asigurată finanţarea, în condiţiile în care singura menire a acestui stâlp este să suporte linia de joasă tensiune ce alimentează obiectivul economic al pârâtei – Păstrăvăria şi care poate fi instalat chiar pe terenul pârâtei ori pe domeniul public, fără afectarea proprietăţii reclamanţilor, care la rândul lor trebuie să se racordeze în mod identic pentru alimentarea cu energie electrică a propriului obiectiv ce va fi construit.

În acest context, Curtea  a constatat că, potrivit art. 1073 şi urm. C. civ. precum şi art. 1077 C. civ., reclamanţii au calitatea creditorului unei obligaţii, iar pârâta este debitoarea obligaţiei corelative de a-şi muta propriul stâlp de alimentare cu energie electrică pe propriul teren, fiind ţinută astfel de obligaţia de a nu afecta dreptul de proprietate al reclamanţilor, în condiţiile în care nu există stabilită niciun fel de servitute în beneficiul pârâtei, nici pe cale convenţională şi nici pe cale legală.  În continuare, în cazul în care pârâta, ca debitor al acestei obligaţii, refuză să o ducă la îndeplinire, art.1077 C.civ. autorizează pe reclamanţi să realizeze mutarea stâlpului, pe cheltuiala debitorului.

În sfârşit, legat de aceste considerente, Curtea  a constatat că dispoziţiile art. 34 alin. 7 din Legea nr. 318/2003 – abrogată, dar reluate de Legea nr. 13/2007 nu pot acţiona izolat, independent de celelalte dispoziţii cuprinse în textul art. 34, articol ce trebuie interpretat şi analizat sistematic şi raportat la calitatea destinatarului acestei norme, respectiv operatorul de transport şi de sistem, ceea ce pârâta – intimată nu este, iar stâlpul în cauză nu reprezintă o instalaţie de transport în sensul legii speciale, respectiv o instalaţie de transport care să fie exploatată de către operatorul de transport şi de sistem.

Prin urmare, în raport de considerentele enunţate, Curtea, a modificat  ambele hotărâri şi a obligat pârâta să devieze pe cheltuială proprie amplasamentul liniei electrice, în caz de refuz autorizând reclamanţii să execute aceste lucrări pe cheltuiala pârâtei.

A respins cererea de acordare a de daune cominatorii, atât pentru faptul că acestea nu au fost precizate de către reclamanţi, în sensul că nu s-a indicat cuantumul acestei penalităţi, cât şi pentru faptul că reclamanţilor li s-a admis şi varianta alternativă, instituită de dispoziţiile art. 1077 C. civ., aceea de a fi autorizaţi  să execute această lucrare, pe cheltuiala pârâtei, în caz de refuz al îndeplinirii obligaţiei principale de către aceasta din urmă.

Domenii speta

Spete similare