Revendicare imobil pe calea dreptului comun, după apariţia Legii nr. 10/2001

Revendicare imobil pe calea dreptului comun, după apariţia Legii nr. 10/2001

Curtea constată că prin decizia civilă nr.1865/21.11.2006  dată în dosarul nr.17247/3/2006 , Tribunalul Bucureşti a respins apelurile declarate de  pârâtele AM şi LE împotriva sentinţei civile nr. 3229/2004 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti. Prin această sentinţă s-a admis acţiunea în revendicare promovată de moştenitorul fostului proprietar împotriva subdobânditorilor.

Pentru a pronunţa această decizie , Tribunalul Bucureşti a reţinut următoarele : 

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Sector 1 Bucureşti, reclamanta G.E. a chemat în judecată pe pârâţii A.M. şi N.F., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligate pârâtele să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentele situate în B.

În speţa dedusă judecăţii, tribunalul constată că acţiunea introductivă de instanţă nu are nici o legătură cu Legea nr.10/2001, fiind o acţiune în revendicare, prin comparare de titluri, între două persoane fizice, neavând ca obiect revendicarea imobilului de la statul român, prin vreuna din unităţile deţinătoare pentru a fi incidenţă procedura administartivă, prevăzută de Legea nr.10/2001.

In speţa dedusă judecăţii, obiectul litigiului este o acţiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 împotriva unor persoane care nu au calitatea să retrocedeze administrativ bunul, astfel încât în mod evident nu se poate pune problema inadmisibilităţii acţiunii formulate, fiind fără relevanţă în ce măsură reclamanţii apelanţi au urmat sau nu procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat.

Aşadar, tribunalul apreciază că acţiunea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece nici un text de lege nu interzice formularea unei asemenea acţiuni (acţiune în revendicare împotriva persoanei fizice deţinătoare a imobilului), iar respingerea acţiunii pentru acest motiv ar însemna, în mod evident, o încălcare a dreptului la acces în justiţie a reclamantului.

Prin contractele de vânzare-cumpărare cu plata in rate nr. 678/29340/04.11.1996

şi nr. 679/29339/04.11.1996 PMB in calitate de vânzătoare, prin mandatara SC H SA a vândut numitei N.F. şi numitului B.I., respectiv numitei S.M. in calitate de cumpărători, locuinţa situata in B. ap.6, respectiv ap. fără număr, sector 1.

In speţa dedusa judecaţii, imobilul a intrat in proprietatea statului in baza Decretului 92/1950, poziţia 6633 de la autorii reclamantei

Prin urmare, trecerea imobilului in proprietatea statului in condiţiile Decretului 92/1950 nefiind subsumata cerinţelor unei exproprieri in sensul art.481 C.civ. nu reprezintă un mod valabil de dobindire a proprietăţii, neputind constitui un titlu al statului (in sensul art.645 C.civ.), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului.

In lipsa acordului sau a de a transmite proprietatea, proprietarul este si ramine un simplu terţ fata de titlul statului, puţind opune titlul sau acestuia spre comparaţie si spre a se stabili cui aparţine dreptul.

Or, in speţa dedusa judecaţii, titlul autorului reclamantului este anterior, cu data mai veche (1919) fata de cel al statului si ca oricum titlul statului nu este valid (vezi consideraţiile anterioare), astfel incit rezulta ca reclamantul este cea care isi justifica valabil dreptul de proprietate in raport cu statul si implicit cu piritii.

In consecinţa, in raport de toate considerentele expuse in cele ce preced, tribunalul considera ca în mod corect instanţa de fond a apreciat că titlul reclamantului este preferabil in raport de titlul piritelor care este ulterior, şi nu provine de la adevăratul proprietar, astfel incit in temeiul art. 480 C.civ. a admis capătul de cerere privind revendicarea.

În cazul analizat, titlul subdobânditorului de bună-credinţă provine de la stat. Dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raport cu titlul adevăratului proprietar pentru că, prin ipoteză, trecerea bunului în posesiunea statului a fost abuzivă. Rezultă că în urma comparării titlurilor proprietarului deposedat abuziv şi subdobanditorul de bună-credinţă, acţiunea primului va trebui admisă, dacă cel din urmă nu poate invoca în favoarea sa uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a proprietăţii.

O eventuala respingere a acţiuni de revendicare împotriva cumpărătorului in baza Legii 112/1995 pe considerentul ca in cauza s-ar aplica dispoziţiile art.46 alin. 2 din Legea 10/ 2001 nu poate fi acceptata întrucât acest text de lege se poate aplica cel mult in materia nulităţii, deci in cazul in care reclamantul formulează ca unic capăt de cerere constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, nu si in materia revendicării.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs  în termen, pârâtele A.M. şi L.E. , recursuri care au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, după care  judecarea cauzei a fost strămutată la Curtea de Apel  Piteşti şi apoi , la Curtea de Apel Braşov , unde s-a înregistrat sub nr. 17247/3/2006.

Pârâtele au formulat au formulat recurs separat , însă motivele de recurs sunt identice şi tind la modificarea deciziei pronunţate în apel, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Se arată că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu încălcarea dispoziţiilor legii speciale de reparaţie, anume Legea nr.10/2001. Se reinterează susţinerea privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare  fondată pe dispoziţiile art.480 şi 481 Cod civ. după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.

Recurentele consideră că reclamanta putea obţine reparaţia numai după parcurgerea procedurii administrative obligatorii , instituită prin Legea nr.10/2001, pentru că odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ rămân fără aplicare dispoziţiile dreptului comun invocat de reclamantă.

Se arată astfel, că reclamanta a stat în pasivitate atât sub imperiul legii generale cât şi după apariţia legii speciale, adică Legea nr.10/2001, introducând  direct la instanţă (11.12.2003 ), acţiunea în revendicare imobiliară.

În acest  context trebuie apreciat titlul statului de la care recurentele au dobândit dreptul de proprietate în condiţiile Legii nr.112/1995 ca fiind consolidat retroactiv „ope legis” , dată fiind lipsa de acţiune a persoanei îndreptăţite, înainte de apariţia legilor speciale.

Dacă nu se va aprecia ca inadmisibilă acţiunea reclamantei , instanţa trebuie să analizeze titlurile ambelor părţi şi să constate că titlul recurentelor este mai bine caracterizat deoarece , la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru pârâte, statul avea aparenţa că este proprietar al bunului , iar după apariţia Legii nr.10/2001 , acesta a fost consolidat „ope legis”.

Titlul statului nu a fost pus la îndoială prin nici o acţiune în justiţie , deci nu există nici o hotărâre judecătorească pronunţată în ceea cu privire la imobilele ce fac obiectul prezentei acţiuni.

Nu a fost adresată nici o notificare chiriaşilor , iar buna credinţă a recurentelor este perfectă deoarece la data  vânzării apartamentelor acestea aveau situaţia juridică impusă de Legea nr.112/1995.

Se solicită ca instanţa să evalueze înscrisurile pe care reclamanta G.E. le produce în faţa instanţei pentru a face dovada calităţii de moştenitoare a fostului proprietar naţionalizat R. , dovadă din care rezultă că aceasta o moşteneşte pe T.M  în calitate de nepoată de soră , în condiţiile în care TE nu a avut niciodată o soră care să o moştenească pe RM. în calitate de fiică.  Singurii moştenitori ai acesteia au fost fiii săi RG şi sora sa TE , care a decedat fără descendenţi.

În consecinţă , ambele recurente solicită admiterea recursului lor , întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod proc.civ. şi respingerea acţiunii în revendicare arătând că titlul lor de proprietate este mai bine caracterizat.

Intimata G.E. a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursurilor, susţinând că recurentele au reiterat apărările din cadrul apelului.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală activă şi respectiv calitatea reclamantei de moştenitoare a fostei proprietare a celor 2 apartamente revendicate , solicită a se avea în vedere certificatul de moştenitor nr.1413/1992 şi suplimentul acestuia nr.1484/1992.

Analizând recursurile formulate , instanţa constată că acestea sunt întemeiate, ducând la modificarea deciziei atacate.

Problema admisibilităţii acţiunii în revendicare după apariţia Legii nr.10/2001 a fost lămurită prin Decizia nr.33/2008 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie , astfel că instanţa va respinge excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi va analiza recursurile formulate pentru considerentele ce ţin de soluţionarea în fond a cauzei.

Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr.10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluţionată potrivit dreptului comun cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuia să fie soluţionată numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludată. Câtă vreme, pentru imobilele preluate abuziv  în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite , nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi să se aplice regulile specifice acţiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art.480 Cod civ.

Potrivit art.2 alin.(2), persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării , pe care o exercită după primirea  deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor acestei legi. Aceasta înseamnă că persoanele menţionate pot să exercite acţiunea în revendicare pentru că şi-au păstrat calitatea de proprietari, dar nu oricând, ci după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire şi conform prevederilor legii speciale.

În  Decizia nr.33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite ,  s-a arătat că nu este de primit punctul de vedere conform căruia persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 sau care nu au declanşat în termen legal o atare procedură ori care , deşi au urmat-o , nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art.480 Cod civ.

Totuşi, acest punct de vedere nu poate ignora principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi cea generală , specialia generalibus derogant , şi care , pentru a fi aplicat , nu trebuie  reiterat în fiecare lege specială.

Câtă vreme  pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite , nu se poate susţine că legea specială , derogatorie de la dreptul comun, s-ar  putea aplica în concurs cu acesta.

Acesta este punctul de vedere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie exprimat într-o speţă asemănătoare , având ca obiect revendicarea unui imobil naţionalizat după apariţia Legii nr.10/2001, fără a exista din partea reclamantului demersuri prealabile (Decizia nr.5715/19.05.2009).

Se constată că în speţă , reclamanta nu a formulat nicio acţiune prealabilă prin care să atace titlul statului sau să atace titlul subdobânditorilor, deşi după 1990 putea beneficia de încă două legi speciale pentru a-şi atinge scopul , respectiv  Legea nr.112/1995 şi Legea nr.213/1998.

Compararea titlurilor de proprietate ale unor subiecţi diferiţi asupra aceluiaşi imobil , poate fi efectuată numai între titluri deopotrivă actuale şi deopotrivă valabile.

Certificatul de moştenitor invocat de reclamantă nu constituie titlu de proprietate , ci confirmă doar calitatea de moştenitor a reclamantei după TE , iar aceasta la rândul ei justifică doar calitatea de moştenitoare după soţii R – proprietarii apartamentelor în cauză.  Chiar dacă recurenţii susţin că este interpretabilă justificarea calităţii de moştenitoare a reclamantei după TE ca nepoată de soră , în condiţiile în care TE nu a avut nici o soră , instanţa nu poate înlătura efectele acestor certificate de moştenitor dacă părţile interesate nu au invocat şi nulitatea lor.

În situaţia în care titlul statului nu a fost atacat , contractele de vânzare-cumpărare nu au fost anulate , vânzarea statului este consolidată.

Dat fiind că acţiunea în revendicare este cea promovată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar , în cazul în care pârâtul opune  un titlul a cărui nevalabilitate nu s-a constatat , acţiunea în revendicare se apreciază ca fiind neîntemeiată , în acest caz pârâţii neavând doar calitatea de posesor , ci chiar pe cea de proprietar.

Aşa cum s-a reţinut şi de instanţa europeană , prin admiterea acţiunii în revendicare , chiar presupunând că instanţele ar repara o nedreptate , nu trebuie să creeze alte prejudicii , adică noi neajunsuri disproporţionate ,  deci să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al terţului dobânditor , afectându-se astfel securitatea raporturilor juridice  prin încălcarea dispoziţiilor art.1 paragraful 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană care are prioritate în aplicare.

Aceasta este şi situaţia în speţă, deciziile CEDO invocate de intimata reclamantă ( Kats şi Faimblat c/a României şi Gingis c/a României) neputându-se aplica în cauză deoarece situaţia reclamantului din prezenta cauză este diferită de cea a reclamanţilor acolo prezentaţi , care justificau existenţa „unui bun” în sensul Convenţiei în patrimoniul lor , sau existenţa „speranţei legitime”.

Atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie , trebuie să se verifice pe fond , dacă şi pârâtul din acţiunea în revendicare , nu are la rândul său , un bun în sensul Convenţiei , o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul ; o speranţă legitimă în acelaşi sens dedusă din dispoziţiile legii speciale , emisă cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect – dacă acţiunea în revendicare împotriva  terţului dobânditor de bună credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului cu valoarea actuală de circulaţie a imobilului.

Aceasta este optica instanţei supreme exprimată în Decizia nr.33/2008 şi o face ca în prezenta cauză să fie validată securitatea raporturilor juridice deja create în baza contractelor  de vânzare-cumpărare care nu au fost atacate.

Pentru toate aceste considerente , în baza art. 304 pct. 9  instanţa a admis recursurile şi raportat la art.312 alin.1 Cod proc. civ. va modificat decizia în sensul admiterii recursurilor, a modificării în tot a deciziei nr. 1865/ 21.11.2006 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă,  în sensul că:

A admis apelurile declarate de apelantele pârâte împotriva sentinţei civile nr. 3229/2004 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta GE în contradictoriu cu pârâţii AM şi NF, ulterior decedată, succedată de LE, având ca obiect revendicare, ca neîntemeiată.

Decizia nr. 1515/R/9 decembrie 2009

Domenii speta

Spete similare