Pretenţii

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA ORADEA

SECŢIA CIVILĂ

Dosar nr. 3990/271/2013

SENTINŢA CIVILĂ Nr. 10464

Şedinţa publică de la 23.09.2013

Completul compus din:

PREŞEDINTE: ……….

GREFIER: …..

Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind pe reclamanta ……… şi pe pârâta S.C. ………. S.R.L., având ca obiect pretenţii.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică se prezintă în reprezentarea pârâtei, avocat ……….., în baza împuternicirii avocaţiale depusă la dosar şi martora …., lipsind reclamanta.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanţei că procedura de citare este legal îndeplinită, s-a amânat judecarea cauzei în vederea administrării probei testimoniale, după care:

Sub prestare de jurământ, instanţa procedează la audierea martorei …………., încuviinţată pârâtei, declaraţia acesteia fiind consemnată şi ataşată la dosar, după ce a luat cunoştinţă de conţinutul declaraţiei şi a semnat-o.

Reprezentantul pârâtei arată că nu are alte cereri de formulat sau probe de propus şi solicită cuvântul pe fond.

În baza art. 255 Cod procedură civilă, instanţa încuviinţează proba cu înscrisurile depuse la dosar, considerându-le concludente şi utile soluţionării cauzei, constată că nu mai sunt alte excepţii, cereri de formulat sau probe de administrat, considerând cauza lămurită declara închisă cercetarea procesului şi procedează la judecarea cauzei pe fond.

Reprezentantul pârâtei solicită respingerea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

Menţionează că, raportat la hotărârea pronunţată de Tribunalul Cluj, taxa nu este datorată dacă se face dovada că societatea nu deţine aparat radio sau TV.

Instanţa consideră cauza lămurită şi o reţine în pronunţare.

JUDECĂTORIA

DELIBERÂND

Constată că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub dosarul nr. 3990/271/2013 din 20.02.2013, scutită de taxa de timbru conform prevederilor art. 17 din Legea nr. 146/1997, reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune în contradictoriu cu pârâta S.C. …… S.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 726,01 lei reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în cuantum de 630 lei aferentă perioadei aprilie – noiembrie 2010, ianuarie 2010 – decembrie 2011, şi penalităţi de întârziere în cuantum de 96,01 lei, stabilite la data de 15.01.2013; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor ocazionate de acest proces.

În motivarea acţiunii s-a arătat, în esenţă, că pârâta nu a achitat la timp şi în întregime taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, pe care o datora potrivit legii.

În drept s-au invocat prevederile art. 112 din Vechiul Cod de Procedură Civilă, art. 40 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare; H.G. nr. 977/2003.

În baza art. 242 alin. 2 din Vechiul Cod de Procedură Civilă, s-a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.

Pârâta a depus întâmpinare la dosarul cauzei, prin care, pe cale de excepţie, a invocat excepţia netimbrării acţiunii, apreciind că taxa pe care o invocă reclamanta nu este un venit public. S-a apreciat că acest caracter îl au doar veniturile care se fac venit la bugetul de stat sau local, şi nicidecum veniturile unei societăţi comerciale de radio, chiar dacă este vorba despre postul public de radio. S-a apreciat că acesta funcţionează ca orice alt furnizor de servicii radio, iar veniturile pe care le realizează sunt venituri proprii, având acelaşi regim juridic cu orice alte venituri pe care le încasează un agent economic din domeniul audio-vizualului.

Pe fond, s-a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea, pe fond, a întâmpinării, s-a arătat că, prin această decizie au fost anulate în contencios administrativ dispoziţiile art. 3 alin. 2 din H.G. nr. 977/2003, stabilindu-se că, prin acestea se adaugă la Legea nr. 41/1994, această taxă fiind datorată numai de către destinatarii/beneficiarii serviciului public de radiodifuziune. S-a apreciat că, întrucât nu se poate institui prin lege o prezumţie nici măcar relativă că orice persoană juridică este beneficiarul serviciului radio, demersul reclamantei este un abuz de drept. S-a arătat astfel că reclamanta nici măcar nu a încercat să dovedească faptul că pârâta ar fi beneficiara serviciului public de radio, solicitându-i totuşi pârâtei o taxă de care aceasta nu beneficiază. S-a mai precizat că sediul societăţii pârâte este un spaţiu comercial unde nu există receptor radio, astfel încât, conform hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa supremă, pârâta nu are obligaţia să achite această taxă de radio. Faţă de aceste considerente, s-a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca nefondată.

Nu s-au invocat temeiuri juridice în susţinerea întâmpinării.

Cu privire la excepţia netimbrării acţiunii, invocată de către pârâtă, instanţa reţine următoarele:

Conform prevederilor art. 17 din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile şi acţiunile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaţilor, Preşedinţia României, Guvernul României, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public şi de Ministerul Finanţelor, indiferent de obiectul acestora, precum şi cele formulate de alte instituţii publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice.

Instanţa apreciază că Societatea Română de Radiodifuziune reprezintă o instituţie publică, în sensul prevăzut de art. 17 din Legea nr. 146/1997, în condiţiile în care aceasta furnizează un serviciu public, respectiv serviciul public de radiodifuziune, iar taxa pentru acest serviciu reprezintă un venit public. În aceste condiţii, instanţa apreciază că, potrivit prevederilor art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acţiunea formulată de reclamantă este scutită de taxa judiciară de timbru. De asemenea, în baza prevederilor art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, timbrul judiciar nu se aplică în cazurile în care nu se percepe taxa de timbru.

Pentru motivele mai sus arătate, instanţa, prin încheierea de şedinţă din 17 iunie 2013 (fila ………), a respins excepţia netimbrării acţiunii invocată de către pârâtă, ca fiind neîntemeiată. 

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt, din declaraţia martorei ……….. rezultă că aceasta este, de 6 ani de zile, vânzătoare la societatea pârâtă, care în fapt reprezintă un magazin de tip ABC. Martora a mai arătat că, de 11 ani, vizitează magazinul mai sus arătat, în calitate de cumpărătoare, arătând că societatea pârâtă nu a deţinut şi nu deţine un aparat de radio sau TV.

În aceste condiţii, instanţa apreciază că pârâta, prin probaţiunea pe care a propus-o în cauză, a reuşit să răstoarne prezumţia de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune, prezumţie instituită de art. 40 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 41/1994, republicată. Instanţa apreciază că textele legale mai sus arătate instituie o prezumţie relativă, şi nu absolută, care poate fi răsturnată, prin probe contrare, de către partea interesată, lucru pe care pârâta, prin probaţiunea propusă în prezenta cauză, l-a şi făcut. 

În susţinerea acţiunii pe care a formulat-o, reclamanta a invocat prevederile H.G. nr. 977/2003, privind serviciul public de radiodifuziune. Potrivit prevederilor art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 977/2003, astfel cum acesta a fost modificat prin art. I din H.G. nr. 1012/2009, persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepţia celor care şi-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale. Înainte de modificarea, prin art. I din H.G. nr. 1012/2009, a textului normativ mai sus arătat, instanţa reţine că forma acestui articol era următoarea: „Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligaţia sa plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.”

Aşa cum se poate observa, textul iniţial al art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 977/2003 a fost completat prin art. I din H.G. nr. 1012/2009, în sensul că s-a introdus o singură excepţie de la obligativitatea plăţii taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune, privind persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor şi care şi-au suspendat activitatea. Modificarea art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 977/2003, prin art. I din H.G. nr. 012/2009, a avut loc după ce, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal nr. 2102 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 691 din 14 octombrie 2009, prin care s-a examinat recursul declarat de Societatea Comercială ………… - S.R.L. Cluj-Napoca împotriva Sentinţei civile nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal s-a anulat art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 977/2003 şi art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 978/2003. Această singură excepţie, introdusă prin H.G. nr. 1012/2009, nu are însă în vedere în mod complet decizia nr. 2102/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal.

Potrivit considerentelor deciziei nr. 2102/2009 a instanţei supreme, mai sus arătate, s-au reţinut următoarele aspecte:

„În concluzie, având în vedere aceste considerente, precum şi faptul că, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituţie, hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, rezultă faptul că cele două hotărâri ale Guvernului, nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune şi, respectiv, nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, nu au aplicat în mod corect în art. 3 alin. (1) dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care, aşa cum s-a menţionat, face distincţie în ceea ce priveşte plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune între persoanele juridice beneficiare şi cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.

A interpreta în sens contrar, fără a se face această distincţie, înseamnă a impune plata acestor taxe, spre exemplu, şi persoanelor juridice cărora legiuitorul le recunoaşte dreptul de a-şi suspenda temporar activitatea sau de a declara că nu desfăşoară activitate la sediul social, or, acest lucru nu este posibil, aducându-se prejudicii acestor persoane juridice, acestea fiind vătămate practic în drepturile lor.”

Din considerentele mai sus expuse ale deciziei nr. 2102/2009, rezultă că excepţia de la obligativitatea plăţii taxelor pentru serviciile publice de radiodifuziune priveşte persoanele juridice care nu au calitatea de beneficiare ale acestor servicii, categorie în care sunt incluse, într-adevăr, persoanele juridice care şi-au suspendat activitatea, dar şi persoanele juridice care nu desfăşoară activitate la sediul social sau persoanele juridice care nu beneficiază faptic de aceste servicii, neavând aparate de radio la sediul social al acestora.

Potrivit prevederilor art. 23 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanţelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale judeţelor ori al municipiului Bucureşti, fiind scutite de plata taxelor de publicare.

Cu toate că, prin decizia nr. 2102/2009 a instanţei supreme, mai sus arătate, general obligatorie, s-a dispus anularea prevederilor art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 977/2003, Guvernul României, prin H.G. nr. 1012/2009, nu a procedat la abrogarea acestui text normativ şi la adoptarea unuia nou, ci, aşa cum se arată prin chiar art. I pct. 1 din H.G. nr. 1012/2009, a procedat la modificarea textului anulat de către instanţa supremă. În fapt, este vorba despre o completare a textului normativ anulat de către instanţa supremă, prin decizia nr. 2102/2009. În plus, deşi H.G. nr. 1012/2009 a fost adoptată la data de 9 septembrie 2009, aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 695 din 15 octombrie 2009, deci la o zi după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei nr. 2102/2009 pronunţate de I.C.C.J. Astfel, la data adoptării H.G. nr. 1012/2009 (09.09.2009), decizia nr. 2102/2009, nefiind publicată încă în Monitorul Oficial, nu avea putere juridică şi nu producea astfel efecte juridice. Potrivit prevederilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, mai sus redate, decizia Înaltei Curţi a dobândit putere juridică numai pentru viitor, începând cu data publicării acesteia în Monitorul Oficial, 14.10.2009. În consecinţă, la data adoptării H.G. nr. 1012/2009 (09.09.2009), art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 977/2003 nu era încă anulat în mod legal, oficial, însă era anulat la data publicării H.G. nr. 1012/2009 în Monitorul Oficial (15.10.2009). De aceea, s-ar putea pune problema dacă modificarea art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 977/2003, prin art. I pct. 1 din H.G. nr. 1012/2009 (intrată în vigoare la data publicării H.G. nr. 1012/2009 în Monitorul Oficial – 15.10.2009), mai are obiect, în condiţiile în care, prin efectul publicării la data de 14.10.2009 a deciziei nr. 2102/2009 a Înaltei Curţi, acest text normativ era deja anulat. Astfel, este discutabil dacă un text normativ anulat mai poate fi supus modificărilor, respectiv completărilor, şi dacă aceste completări urmează sau nu soarta juridică a textului iniţial, anulat de către instanţa supremă. Aceste aspecte pot fi însă analizate doar de către o instanţă de contencios administrativ, şi nu de către instanţa de drept comun. Problema care se pune în prezenta cauză este doar aceea a actului juridic care este incident în prezenta cauză. Astfel, se pune problema dacă instanţa va face aplicarea deciziei nr. 2102/2009 a Înaltei Curţi, prin care art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 977/2003 a fost anulat, sau va face aplicarea prevederilor H.G. nr. 1012/2009, adoptate anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei Înaltei Curţi, dar publicate în Monitorul Oficial ulterior publicării deciziei nr. 2102/2009 a instanţei supreme.

Raportat la considerentele mai sus expuse, instanţa apreciază că, în condiţiile în care modificarea art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 977/2003, aprobată prin H.G. nr. 1012/2009 din 09.09.2009, a intrat în vigoare după anularea acestui text prin decizia nr. 2102/2009 a I.C.C.J., în cauză este aplicabilă decizia nr. 2102/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acesta fiind actul care a produs cel dintâi efecte juridice, fiind cel dintâi publicat în Monitorul Oficial al României.

În acelaşi sens, instanţa reţine faptul că, potrivit prevederilor art. 3 alin. 2 din H.G. nr. 977/2003, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. Prin Sentinţa Civilă nr. 185 din 27 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, Curtea de Apel Cluj - Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal, a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 şi a art. 3 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003. Ulterior prin decizia nr. 607 din 3 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins recursurile declarate de Guvernul României şi Societatea Română de Radiodifuziune împotriva Sentinţei civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Prin urmare, instanţa apreciază că prevederile art. 3 alin. 1 şi 2 din H.G. nr. 977/2003 sunt anulate, raportat la hotărârile judecătoreşti mai sus arătate, pronunţate în materia contenciosului administrativ.

Faţă de considerentele mai sus expuse, instanţa apreciază că, incidente în cauză sunt prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, republicată, text legal prin care, aşa cum s-a reţinut de altfel şi prin considerentele deciziei nr. 2102/2002 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligaţia de achitare a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune revine doar beneficiarilor acestui serviciu.

În condiţiile în care societatea pârâtă a făcut dovada faptului că nu este beneficiară a serviciului public de radiodifuziune, instanţa consideră că acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei este neîntemeiată, urmând să o respingă, ca atare.

Raportat la faptul că acţiunea reclamantei urmează să fie respinsă de instanţă, reclamanta fiind astfel în culpă procesuală, instanţa, în baza prevederilor art. 453 alin. 1 din Codul de Procedură Civilă, o va obliga pe reclamantă să îi plătească pârâtei suma de 700 lei reprezentând cheltuieli de judecată, justificate cu onorariul avocaţial avansat către de societatea pârâtă în prezenta cauză. 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ş T E

Respinge, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de reclamanta …………. în contradictoriu cu pârâta S.C. ……..L., cu sediul în satul ………. Bihor.

Obligă reclamanta să îi plătească pârâtei suma de 700 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Cu apel în 30 de zile de la comunicarea prezentei hotărâri, apel care se va depune la Judecătoria Oradea.

Pronunţată în şedinţa publică din 23 septembrie 2013. 

PREŞEDINTE GREFIER

Domenii speta

Spete similare