Recurs. Menţinerea sentinţei instanţei de fond. Aplicarea art. 40 al.3 din Legea nr.41/1994 coroborate cu disp. art. 1169 Cod civil în sensul dovedirii de către recurenta-reclamantă că intimata-pârâtă beneficiază de serviciul public de radiodifuziune

Potrivit art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.

De asemenea, conform art. 3 alin. 2 din HG 977/2003, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.

În mod corect instanţa de fond a reţinut că persoanele juridice sunt obligate să achite taxa radio numai în măsura în care sunt beneficiare ale acestui serviciu şi că nicăieri în cuprinsul Legii 41/1994 nu se regăseşte o definiţie a noţiunii de „beneficiar”, astfel încât sensul acestei noţiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv „cel care beneficiază de ceva”.

Prin Decizia nr. 297/2004 a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective.

Mai mult, Tribunalul are în vedere şi faptul că prevederile art. 3 alin. 2 ale H. G nr. 977/2003 emisă în aplicare legii 41/1994 au fost anulate prin sentinţa nr. 185/27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Cluj, definitivă prin decizia 607/2011 a ICCJ, publicată în Monitorul Oficial nr. 318/09.05.2011, Partea I, decizie cu caracter general obligatoriu conform art. 23 din legea 554/2004. Considerentul care a stat la baza deciziei de anulare a dispoziţiilor art. 3 alin 2 ale H. G nr. 977/2003 a fost tocmai că acest articol, instituind obligaţia de a achita taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune în sarcina tuturor persoanelor juridice, adăuga în mod nepermis la dispoziţiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994,  negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiţia deţinerii de receptoare radio şi TV, interpretare dată de Guvern denaturând însuşi sensul noţiunii de "taxă" aşa cum e ea definită în Legea finanţelor publice, ca fiind suma plătită de o persoană fizică/juridică pentru serviciile prestate acesteia de către un serviciu public .

Prin urmare, din moment ce art. 3 alin 2 din H.G. nr. 977/2003, care instituia prezumţia de beneficiar a serviciilor de radiodifuziune în sarcina tuturor persoanelor juridice, a fost anulat cu motivarea că adaugă în mod nepermis la art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994, stabilindu-se astfel că H.G. nr. 977/2003 nu a aplicat în mod corect prevederile art. 40 din legea 41/1994, instanţa reţine că nu i se poate da tocmai art. 40 din legea 41/1994 interpretarea dorită de reclamanta - recurentă, respectiv că textul de lege instituie o prezumţie legală în sensul că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale serviciilor furnizate de aceasta.

Aşadar, pentru a putea pretinde taxa de la pârâtă, reclamanta - recurentă trebuia să dovedească faptul că aceasta beneficiază de serviciul public de radiodifuziune, fără a achita contravaloarea acestui serviciu, întrucât nu există nicio prezumţie legală absolută, aşa cum susţine recurenta şi care ar dispensa-o pe aceasta de sarcina probei. Legiuitorul nu poate prezuma calitatea de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune pentru toate persoanele juridice, ci poate institui numai obligaţia oricărei persoane juridice de a achita o sumă de bani pentru serviciul de care beneficiază. Or, în cauză, pârâta a probat că nu deţine nici un receptor de radiodifuziune la sediul societăţii, în acest sens fiind declarația sa şi a celor trei vânzătoare care îşi desfășoară activitatea la sediul societăţii.

 A accepta că taxa este datorată de orice persoană juridică, indiferent dacă aceasta beneficiază sau nu de serviciul public de radiodifuziune, echivalează cu o îmbogăţire fără just temei pentru prestatorul de servicii de radiodifuziune, care poate percepe o taxă de la persoane juridice în favoarea cărora nu prestează nici un serviciu.

Domenii speta

Spete similare