Hotărâre care să ţină loc de act autentic.

Hotărâre care să ţină loc de act autentic. Prescripţia dreptului material la acţiune Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, pentru a produce efecte întreruptive, trebuie să fie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia extinctivă şi să fie neîndoielnică Predarea bunului ce formează obiectul antecontractului de vânzare – cumpărare ar fi reprezentat, într-adevăr,  un act de recunoaştere tacită. Eventuale acte de folosinţă ale promitentului-cumpărător  au un caracter echivoc şi nu indică, în sine, în mod neîndoielnic, o recunoaştere tacită a dreptului reclamantei din partea celor în favoarea cărora curge termenul de prescripţie, actele putând avea şi un caracter abuziv din perspectiva acestora din urmă.

Secţia civilă decizia nr. 213 /22.04.2015

Reclamanta R I a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii P A M şi P V, să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare cumpărare, referitor la apartamentul situat în Galaţi, str. Siderurgiştilor, bloc XXXX

În motivarea cererii, a arătat că reclamanta a trăit în concubinaj cu autorul P Ş iar acesta a scris datat şi semnat personal un act intitulat „contract de vânzare-cumpărare”, având ca obiect imobilul menţionat.

Prin sentinţa civilă nr. …/18.03.2013 Judecătoria Galaţi a admis excepţia lipsei de interes şi a respins cererea ca fiind lipsită de interes. Împotriva acestei hotărâri reclamanta a formulat recurs ce a fost admis prin decizia civilă nr. …/21.03.2014 a Tribunalului Galaţi instanţa dispunând casarea hotărârii şi trimiterea ei spre rejudecare.

Prin sentinţa civilă nr. XXXX/15.12.2014, pronunţată de Judecătoria Galaţi, instanţa a respins, ca nefondată, excepţia prescrierii dreptului la acţiune, a admis cererea formulată de reclamantă

şi a constatat perfectă vânzarea-cumpărarea având ca obiect apartamentul nr. 17, situat în Galaţi, str. Siderurgiştilor, bloc XXXXXXX, vânzare-cumpărare încheiată între reclamantă, în calitate de cumpărător şi pârâţii P A M şi P V în calitate de vânzători.

Cu privire la excepţia prescrierii dreptului la acţiune, instanţa a reţinut că, deşi actul de vânzare cumpărare a fost întocmit la data de XXX.03.1996, reclamanta a folosit până în prezent bunul, astfel încât termenul de prescripţie nu a început să curgă, folosirea bunului echivalând cu o cauză de întrerupere a prescripţiei – recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie. Faptul că reclamanta a folosit bunul reiese, în opinia instanţei,  atât din declaraţiile martorilor.

În opinia instanţei, nu prezintă relevanţă faptul că reclamanta nu a domiciliat efectiv la acea adresă întrucât ceea ce interesează este că aceasta a exercitat asupra apartamentului în discuţie acte de folosinţă care dacă nu ar fi fost exercitate acţiunea pârâţilor prin care au solicitat evacuarea acesteia ar fi fost lipsită de interes, ori după cum reiese din sentinţa civilă nr. XXXX/17.10.2011 a Judecătoriei Galaţi cererea de evacuare a fost admisă ca urmare a faptului că aceasta nu avea un titlu asupra imobilului. Inexistenţa titlului nu exclude de plano exercitarea posesiei, pentru că de esenţa acestei posesii este tocmai faptul că persoana care exercită în fapt posesia asupra imobilului nu deţine un titlu asupra lui sau acesta nu este valabil, dar chiar şi aşa, acesta se comportă ca un veritabil proprietar, exploatând bunul şi culegându-i fructele.

Împotriva sentinţei civile nr. XXXX/15.12.2014, pronunţate de Judecătoria Galaţi, au declarat recurs pârâţii. Au solicitat recurenţii admiterea recursului, schimbarea hotărârii contestate şi, în principal, respingerea acţiunii ca fiind prescrisă, iar, în subsidiar, respingerea acţiunii, ca nefondată. Totodată, recurenţii au solicitat cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenţii au arătat, cu referire la excepţia prescripţiei, faptul că în mod eronat a reţinut prima instanţă că reclamanta ar fi folosit bunul până în prezent.

Au subliniat recurenţii că defunctul P Ş a decedat la data de 28.03.1998, iar reclamanta nu a locuit niciodată în imobil şi nu a avut niciodată posesia acestuia.

Recursul este fondat:

Prin decizia civilă nr. 268/2014, pronunţată de Tribunalul Galaţi, actul încheiat cu defunctul P Ş la data de XXX.03.1996 a fost calificat ca reprezentând o promisiune bilaterală de vânzare - cumpărare cu privire la imobilul situat în Galaţi, strada Siderurgiştilor , bl. XXXXXX.

Dat fiind faptul că, în cuprinsul actului calificat drept promisiune de vânzare – cumpărare, nu a fost menţionată o dată până la care părţile trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile, termenul de prescripţie indicat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, pentru acţiunea privind îndeplinirea obligaţiei asumate de vânzător prin antecontract, a început să curgă, conform art. 7 din acelaşi decret, la data încheierii antecontractului, respectiv la data de XXX.03.1996.

Potrivit art. 16 alin. 1 lit. a, b şi c din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent sau printr-un act începător de executare.

Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, pentru a produce efecte întreruptive, trebuie să fie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia extinctivă şi să fie neîndoielnică. Este adevărat că, întrucât textul nu distinge, rezultă că prezintă efect întreruptiv nu numai recunoaşterea expresă, ci şi recunoaşterea tacită, însă numai în măsura în care aceasta din urmă este dedusă din împrejurări neechivoce.

Trebuie remarcat că recunoaşterea expresă sau tacită a dreptului a cărui acţiune se prescrie trebuie să provină de la cel în folosul căruia curge prescripţia, în speţă, de la defunctul P Ş sau de la moştenitorii defunctului, recurenţii din prezenta cauză, în calitate de continuatori ai defunctului în ceea ce priveşte obligaţiile asumate de acesta.

Sarcina probei, în sensul art. 1169 C.civ., cu referire la recunoaşterea dreptului, invocată de intimata – reclamantă, îi aparţinea acesteia din urmă.

Din probele administrate, nu rezultă, însă,  existenţa unei recunoaşteri exprese a dreptului intimatei – reclamante  indicat în contractul încheiat la data de XXX.03.1996,  din partea defunctului P Ş sau din partea moştenitorilor acestuia. De altfel, intimata – reclamantă  nu a invocat existenţa unei asemenea recunoaşteri exprese.

În ceea ce priveşte o eventuală recunoaştere tacită a dreptului intimatei – reclamante, tribunalul apreciază că nici aceasta nu a fost probată în cauză.

Ceea ce invocă intimata – reclamantă sunt fapte proprii - acte de folosinţă exercitate asupra imobilului -, iar nu fapte sau acte ale defunctului P Ş, respectiv ale moştenitorilor acestuia, iar caracterul neechivoc al acestora nu a fost probat.

Predarea bunului ce formează obiectul antecontractului de vânzare – cumpărare ar fi reprezentat, într-adevăr,  un act de recunoaştere tacită din partea defunctului sau din partea intimaţilor, însă nici o astfel de predare neechivocă  nu a fot probată în cauză.

Martorele au arătat că au cunoştinţă despre relaţia de concubinaj pe care reclamanta o avea cu defunctul P Ş. Martora J O a subliniat că a fost în imobilul situat deasupra IREG în mai multe ocazii şi a constatat că reclamanta locuia cu defunctul.

Pe de o parte, tribunalul reţine că, dată fiind relaţia de concubinaj dintre intimata – reclamantă şi defunctul P Ş, convieţuirea cu acesta nu poate fi interpretată drept o recunoaştere a dreptului rezultat din antecontract din partea defunctului, în sensul art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1958,  faptul convieţuirii având caracter echivoc din această perspectivă. Astfel, acordul defunctului ca intimata – reclamantă să locuiască în apartament putea fi şi probabil a fost acordat în considerarea relaţiei avute cu reclamanta, iar nu pentru a recunoaşte un drept al acesteia rezultat din antecontract. Mai mult, niciuna dintre martore nu a confirmat dacă reclamanta a locuit în imobil şi ulterior datei de XXX.03.1996, în perioada relevantă în speţă.

Pe de altă parte, constată că martorele au confirmat doar o convieţuire a reclamantei cu defunctul P Ş, iar nu folosinţa imobilului după decesul acestuia sau o recunoaştere a defunctului,  în sensul art. 16 alin. 1 lit. a din decretul nr. 167/1958.

În ceea ce priveşte adresa emisă de Asociaţia de Proprietari nr. XXX, invocată de intimata – reclamantă, tribunalul reţine că documentul, deşi poartă ştampila asociaţiei şi este semnat de preşedinte, nu are număr de înregistrare şi nici nu poartă o dată certă.

Precizările preşedintelui asociaţiei cu privire la persoanele care figurau în apartamentul nr. XXX din blocul XXXXX  ulterior anului 1998, inclusiv intimata – reclamantă,  în împrejurările descrise mai sus,  nu pot fi calificate decât ca declaraţii extrajudiciare ale numitei U G, preşedinte al asociaţiei. Or, conform art. 169 C.proc.civ., toate probele trebuie administrate în mod nemijlocit în faţa instanţei, iar eventualele informaţii deţinute de diferite persoane pot fi aduse la cunoştinţa instanţei sub forma unor declaraţii de martori. Adresa nu este confirmată prin eventuale fişe locative sau liste de întreţinere privind imobilul.

De altfel, chiar dacă ar fi apreciată drept un înscris emanând de la Asociaţia de Proprietari nr. XXX, adresa menţionată este contrazisă prin adrese ulterioare semnate de acelaşi preşedinte U G şi purtând ştampila asociaţiei prin care se menţionează că, pentru apartamentul în cauză, figurează ca titular/ca proprietar P Ş, deşi nu există vreo dovadă că persoana în cauză este decedată, că apartamentul a fost frecventat de mai multe persoane (chiriaşi) şi că persoanele care au locuit în apartament nu au colaborat cu Asociaţia fiind acumulate datorii mari la întreţinere.

Totodată, în ceea ce priveşte chitanţele prezentate de intimata – reclamantă, tribunalul reţine că acestea au fost emise în anul 2008, respectiv în anul 2009, ulterior împlinirii termenului de prescripţie şi ulterior momentului în care, potrivit declaraţiilor martorilor P I şi C C, recurenţii luaseră în posesie imobilul efectuând lucrări de curăţenie. Mai mult, aşa cum am arătat anterior, fiind acte care atestă o plată făcută de intimata – reclamantă, iar nu acte ale celor în folosul cărora curge prescripţie, acestea nu pot fi calificate drept acte de recunoaştere în sensul art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1958.

Demersurile realizate anterior în instanţă în vederea recunoaşterii dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză nu pot întrerupe termenul de prescripţie conform dispoziţiilor art. 16 alin. 1 lit. b din Decretul nr. 167/1958, dat fiind faptul că toate acţiunile intimatei – reclamante au fost respinse, respectiv anulate, iar, potrivit art. 16 alin. 2 din acelaşi act normativ, prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

În concluzie, niciuna dintre probele analizate anterior nu indică acte de folosinţă permanentă, cu titlu de proprietar, ale intimatei – reclamante asupra imobilului în cauză în cursul termenului de prescripţie. Pe de altă parte, aşa cum am arătat anterior, eventuale acte de folosinţă ale intimatei – reclamante au un caracter echivoc şi nu indică, în sine, în mod neîndoielnic, o recunoaştere tacită a dreptului reclamantei din partea celor în favoarea cărora curge termenul de prescripţie, actele putând avea şi un caracter abuziv din perspectiva acestora din urmă.

Domenii speta

Spete similare