Drepturile omului. Eroare judiciară. Despăgubiri.

Dosar nr. 1121/83/2008

SENTINŢA CIVILĂ Nr. 1666/D/05 Decembrie 2008

Drepturile omului. Eroare judiciară. Despăgubiri.

Prin acţiunea înregistrată la instanţă sub dosar cu nr.de mai sus, reclamantul B a

chemat în judecată pârâtul STATUL ROMÂN reprezentat de MINISTERUL ECONOMIEI

ŞI FINANŢELOR BUCUREŞTI prin DGFP SATU MARE, solicitând instanţei ca prin

hotărârea ce se va pronunţa în cauză să dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de

300.000 lei, reprezentând daune materiale şi morale, cu menţiunea că, lasă la aprecierea

instanţei cuantumul daunelor morale; obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 lei

reprezentând privare de libertate abuzivă şi nelegală, timp de 11 luni; obligarea pârâtului

la plata sumei de 200.000 lei pentru durata excesivă a procesului penal, depăşind cu mult

termenul rezonabil şi neechitatea întregului proces penal.

În motivare arată că a fost cercetat şi arestat preventiv pentru o presupusă

infracţiune de evaziune fiscală şi fals intelectual de Parchetul de pe lângă Judecătoria

Satu Mare, în perioada 19.10.1999 - 10.09.2000, infracţiuni pe care nu le-a comis şi

pentru care parchetul nu avea probe, fiind astfel privat de libertate în mod abuziv şi

nelegal.

În timpul arestării preventive a fost tratat într-un mod nedemn şi degradant, privind

condiţiile locului detenţiei şi prin modul în care a fost cercetat, procurorul chemându-l 

săptămânal o dată sau de două ori, solicitând să scrie o declaraţie, prin care să

recunoască fapta, a trecut la diverse ameninţări, pentru a smulge o declaraţie de la

reclamant.

Mai arată că i s-a încălcat în mod grosolan prezumţia de nevinovăţie fiind tratat într-

un mod impardonabil. În timpul arestării preventive nu i s-a asigurat apărător nici din

oficiu, ceea ce era obligatoriu. În timpul arestării preventive a fost supus unor suferinţe

psihice greu de imaginat, respectiv familia nu-l putea vizita, nu a avut acces la mijloace de

scris, au apărut probleme cu familia, cu sănătatea, a ajuns în pragul divorţului, a pierdut

apartamentul în care locuia, am pierdut un contract semnat şi parafat în valoare de

510.000 USD, (contract nr.8230/21.10.1998), cu SC M SA Calan, care nu s-a mai putut

derula din cauza că au început cercetările la SC E SRL a cărui administrator era.

După 11 luni de arest preventiv, nejustificat si nelegal, în care i-au fost încălcate

drepturi elementare, a intrat în greva foamei pentru a determina anchetatorul să îl trimită

în judecată, fapt ceea ce s-a şi întâmplat şi anume a fost trimis în judecată pe baza unui

similacru de rechizitoriu, făcut de mântuială şi fără să conţină probe echivoce care ar fi

justificat arestarea preventivă a reclamantului timp de 11 luni, iar de aici a început calvarul

cu instanţele de judecată.

Prin Sentinţa penală nr.(…) din 2002, pronunţată de Judecătoria Satu Mare, pe

baza întregului ansamblu probator din dosarul cauzei a fost achitat.

Menţionează că în cauză s-au efectuat două expertize contabile şi o completare la

expertiză de experţi diferiţi, care au stabilit fără echivoc faptul că infracţiunile pentru care

reclamantul a fost acuzat nu există, respectiv Statul Roman nu a fost prejudiciat cu niciun

leu, cel prejudiciat a fost el. Parchetul a declarat apel, iar prin decizia penală din (…)

2003, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, cauza a fost retrimisă spre o nouă judecare

instanţei de fond, pentru un viciu de procedură.

Prin sentinţa penală nr./ 2004, pronunţată de Judecătoria Satu Mare reclamantul a

fost condamnat la 4 ani de închisoare cu suspendare. Tot în acest dosar a fost achitat de

acuzaţia infracţiunii de fals intelectual.

Atât reclamantul, cât şi parchetul au formulat apel, admiţându-se ambele apeluri

prin decizia penală din 2004, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, cauza fiind trimisă din

nou spre rejudecare instanţei de fond, invocând din nou viciu de procedură.

Prin sentinţa penală nr./ 2005, pronunţată de Judecătoria Satu Mare reclamantul a

fost condamnat de 2 ori la pedeapsa de 2 ani si 6 luni cu suspendare, mod de

condamnare care i-au ridicat semne de întrebare, altminteri la corectitudinea întregului

proces penal, astfel că a declarat apel.

Prin decizia penală nr./ 2006, pronunţată de Tribunalul Satu Mare cauza a fost

trimisă spre o nouă judecare instanţei de fond, invocându-se iarăşi un viciu de procedură.

Prin sentinţa penală nr./ 2006, pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosarul,

reclamantul a fost achitat cu motivaţia că fapta nu există, scoţând în relief arestarea

nedreaptă, greva foamei, reţinând în mod corect faptul că organele de cercetare şi

urmărire penală nu au lămurit împrejurările comiterii faptei, a fost arestat fără probe, iar

din probele administrate în cauză, în cursul cercetării penale nu rezultă cu prisosinţă

fapta.

Parchetul a declarat apel, iar prin decizia penală nr./ 2006 pronunţată de Tribunalul

Satu Mare, cu toate că avocatul apărării a atras atenţia instanţei de judecată, aceeaşi

instanţă care s-a mai pronunţat în dosar fiind incompatibilă, solicitând judecătoarelor să se

abţină, a mai fost condamnat la 4 ani închisoare, cu toate că fapta era deja prescrisă.

Reclamantul a declarat recurs, iar prin decizia penală nr. /2007 pronunţată de

Curtea de Apel Oradea, pronunţare care a fost amânată de 3 ori, ridicând din nou

serioase semne de întrebare asupra corectitudinii întregului similacru de proces penal,

instanţa a constatat faptul că atât fapta, cât şi răspunderea penală au fost prescrise.

Consideră cu tărie că Statul Român în tot timpul cercetării, iar mai apoi în tot

procesul nu i-a putut proba vinovăţia, lăsând ca răspunderea penală să se prescrie, îi este

dator, în special pentru suferinţele de ordin material, dar mai ales pentru cele psihice,

viaţa lui devenind un coşmar, iar în urma acestui similacru de proces a rămas ruinat din

toate punctele de vedere.

Menţionează că durata excesivă a procesului penal nu s-a datorat reclamantului, el

fiind prezent la toate termenele de judecată.

Pe tot parcursul procesului a avut mai mulţi avocaţi din 2005, a angajat un avocat

din Bucureşti căruia i-a plătit onorarii exorbitante, pentru apărare.

Presa locală şi centrală a relatat pe larg despre abuzurile şi fărădelegile comise

împotriva reclamantului, din care depune doar două articole pe care le consideră

relevante.

Consideră că este de menţionat şi faptul că instanţe de aceleaşi grad au dat soluţii

diferite, fiind de 2 ori achitat şi de 3 ori condamnat, până într-un final tragic răspunderea

penală s-a prescris.

Menţionează faptul că pentru a putea face faţă cheltuielilor ocazionate cu acest

proces, a fost nevoit să vândă apartamentul, proprietate personală de pe Aleea Gladiolei.

Tatăl său, om corect şi cinstit cu frică de Dumnezeu, s-a îmbolnăvit de supărare, tristeţe si

amărăciune, în 2001 şi a decedat în 2004, putând fi considerat o victimă colaterală, a

abuzurilor la care a fost supus fiul lui.

Consideră cu tărie că nici sumele pe care le-a solicitat nu-i pot reface viaţa şi timpul

preţios pe care l-a petrecut în celulă, iar mai apoi în instanţele de judecată, timp în care nu

s-a putut ocupa cu afacerile sale, dar mai mult a pierdut tot ce a strâns într-o viaţă din

muncă cinstită.

În probaţiune, anexează acţiunii toate documentele legate de cauză.

În drept, invocă art.504 si următoarele din Codul de procedura penală, art. 52 alin 3

din Constituţia României, art.5 şi art.6 din Convenţia pentru apărarea a drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, Decizia

nr.45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale, Decizia nr.107 din 1 iulie 1999 a Curţii

Constituţionale, jurisprudenţa comunitara si jurisprudenţa C.E.D.O.

În baza art.242, alin.2 Cod proc.civilă, solicită judecarea cauzei şi în lipsă.

Prin întâmpinarea formulată, STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL ECONOMIEI ŞI

FINANŢELOR - DIRECŢIA GENERALA A FINANŢELOR PUBLICE A JUDEŢULUI SATU

MARE  invocă excepţia nelegalităţii procedurii de citare.

În fapt, prin acţiunea civilă formulată, reclamantul solicită ca prin hotărârea ce se va

pronunţa în cauză să fie obligat Statul Roman la plata sumei de 300.000 lei reprezentând

daune materiale si morale, cu menţiunea că, cuantumul daunelor morale îl lasă la libera

apreciere a instanţei; să fie obligat Statul Român la plata sumei de 200 000 reprezentând

privare de libertate abuzivă şi nelegală, timp de 11 luni şi la plata sumei de 200.000 lei

pentru durata excesivă a procesului penal, depăşind cu mult termenul rezonabil, şi

neachitarea întregului proces penal.

Din acţiunea formulată de către reclamant, reiese faptul că acesta şi-a îndreptat

acţiunea atât împotriva Statului Roman "reprezentat de Ministerul Economiei si Finanţelor,

reprezentat în teritoriu de DGFPS Satu Mare", iar citaţia întocmită în prezentul dosar, a

fost emisă către "STATUL ROMAN DE MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANŢELOR

PRIN DIRECŢIA GENERALA A FINANŢELOR PUBLICE SATU MARE, din SATU MARE,

PIAŢA ROMANA, nr.1, judeţul SATU MARE".

În scopul respectării principiului asigurării dreptului la apărare si al

contradictorialităţii, art. 85 din Codul de procedura civila prevede ca "judecătorul nu poate

hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă

legea nu dispune altfel." În acelaşi sens, în baza art.107 din Codul de procedura civila

instanţa este obligata sa dispună amânarea judecaţii "ori de câte ori constată că partea

care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa

nulităţii. "

Astfel, conform dispoziţiilor art. 87 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedura civila, statul

se citează "în persoana capului autorităţii la contenciosul sediului central al administraţiei

respective sau, în lipsa de contencios, la sediul administraţiei", cu alte cuvinte, în acele

situaţii în care statul participă nemijlocit la raportul juridic litigios el va fi citat prin Ministerul

Economiei şi Finanţelor la sediul acestuia din Bucureşti, str. Apollodor, nr. 17, sector 5, cu

excepţia cazului în care o norma specială dispune altfel.

Doar după ce Ministerul Economiei si Finanţelor va fi citat în cauza în

reprezentarea statului, acesta va trimite în teritoriu mandat de reprezentare în favoarea

unităţilor subordonate cu competenţe în acest sens.

În considerarea celor de mai sus, solicită admiterea excepţiei nelegalităţii procedurii

de citare invocată, iar în baza art.87 alin.1 pct.1 din Codul de procedura civila solicită

îndeplinirea procedurii de citare cu Statul Roman reprezentat prin Ministerul Economiei şi

Finanţelor la sediul acestuia din Bucureşti, str.Apollodor, nr.17, sector 5, care la rândul

său va trimite în teritoriu mandat de reprezentare.

Totodată, odată cu îndeplinirea procedurii de citare în conformitate cu prevederile

legale, în temeiul art.86 si 114 ind.1 din Codul de procedura civila solicită să se dispună şi

comunicarea către Statul Roman, reprezentat prin Ministerul Economiei si Finanţelor, a

acţiunii introductive, precum şi a copiilor de pe înscrisurile depuse în probaţiune de către

reclamant, în vederea pregătirii apărării.

În drept, invocă dispoziţiile legale la care a făcut referire în întâmpinare.

Prin precizarea de acţiunea, reclamantul arată motivele pentru care a înaintat

acţiunea şi pe care îşi fundamentează întreaga acţiune:

Solicită instanţei să observe că în tot cursul cercetării, respectiv urmăririi penale, iar

mai apoi pe tot parcursul procesului maraton de care a avut parte, i-au fost încălcate cele

mai elementare drepturi, precum: dreptul la libertate; dreptul la apărare; prezumţia de

nevinovăţie; dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil, art.5 - 6 din Convenţia

Europeana a Drepturilor Omului, respectiv Constituţia României, precum si legislaţia

comunitară şi europeană privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, dar mai

cu seama jurisprudenţa internă şi cea comunitară.

Mai arată că nu doreşte să detaileze din nou aceste drepturi încălcate în mod

grosolan şi flagrant, întrucât la o lecturare a documentelor depuse Ia dosar consideră că

rezultă cele afirmate de reclamant..

Menţionează că îşi rezervă dreptul, de a cere strămutarea pricinii la o instanţa de

acelaşi grad, potrivit dispoziţiilor art.38 alin.1, respectiv art.39 alin.2 Cod procedură civilă.

Prin precizare la acţiunea (fila 122 din dosar), reclamantul arată următoarele:

Referitor la primul capăt din acţiune solicită suma de 200.000 lei,

reprezentând daune morale, întrucât pe tot parcursul cercetării, urmăririi

penale, iar mai apoi a fazei de judecată (durata 9 ani), a fost ştirbită calitatea sa

de om de afaceri, a fost expus dispreţului public, în calitate de inculpat, a fost

atinsă grav onoarea şi demnitatea reclamantului, a fost afectat grav prestigiul şi întreaga

moralitate a persoanei sale, a suferit pe plan familial, a ajuns dintr-un om

sănătos o epavă, complet ruinat.

Tot aici, solicită daune materiale în valoare de 100.000 lei, întrucât toate aspectele

mai sus amintite au condus la prejudicii patrimoniale importante pentru el, prin pierderea

clienţilor, a afacerilor, a unor importante contracte (unul se găseşte la dosarul cauzei), a

pierdut imobilul proprietate personală, recurgând la împrumuturi, din cauza cheltuielilor

ocazionate de acest proces interminabil.

Prin urmare, solicită în total suma de 300.000 lei.

Invocă art.504 şi următoarele din Codul de procedură penală, art.998 şi următoarele

din Codul civil, practica juridică a instanţelor din ţară, respectiv a ÎCCJ, respectiv, Decizia

acesteia nr.4286 din 8 iunie 2004 ; Decizia ÎCCJ 1256 din 12 februarie 2004.

Referitor la al doilea capăt din acţiune solicită suma de 200.000 lei, 

reprezentând privare de libertate nelegală, timp de 11 luni.

Invocă art.504 alin 2 Cod proc.pen., şi, de asemenea, jurisprudenţa internă.

Referitor la capătul trei din acţiune solicită suma de 200.000 lei pentru

durata excesivă a procesului penal, care a depăşit cu mult termenul rezonabil,

precum şi hotărârile contradictorii ale aceloraşi instanţe.

Invocă art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Omului, ratificată de

România în 1994.

Pe lângă actele normative sus enumerate consideră mai important actelor enumerate

în acţiunea introductivă, precum: art. 52 alin.3 din Legea fundamentală a ţării, Constituţia,

art.6 din Convenţia Europeană, deciziile Curţii Constituţionale amintite, jurisprudenţa

comunitară şi jurisprudenţa CEDO, prioritatea legislaţiei internaţionale faţă de legislaţia

internă cu privire la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Prin întâmpinarea formulată STATUL ROMÂN, reprezentat prin MINISTERUL

ECONOMIEI SI FINANŢELOR, prin DIRECŢIA GENERALA A FINANŢELOR PUBLICE A

JUDEŢULUI SATU MARE solicită în principal respingerea acţiunii reclamantului ca

neîntemeiată şi în subsidiar, în cazul în care instanţa va considera că situaţia reclamantului

se încadrează în cerinţele impuse de art.504 din Codul de Procedură Penală solicită să se 

acorde reclamantului despăgubiri morale ţinând seama de prevederile art. 505 din Codul

de procedura penală.

Conform prevederilor art. 504 alin. 4 din Codul de procedura civila, este îndreptăţită

la acordare de despăgubiri şi persoana care a fost privată de libertate" după ce a

intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei". Este de observat că faţă de

inculpatul B s-a luat măsura arestării preventive cu mult înainte de a se împlini termenul

de prescripţie pentru infracţiunea de evaziune fiscală, aceasta intervenind abia în

judecarea recursului.

În subsidiar, în cazul în care instanţa va considera că situaţia reclamantului se

încadrează în cerinţele impuse de art.504 din Codul de Procedura Penala, arată

următoarele:

I.În ceea ce priveşte primul şi al treilea capăt de cerere al reclamantului, privind

solicitarea reclamantului de obligare a statului la plata sumei de 200.000 lei

reprezentând daune morale şi 100.000 lei reprezentând daune materiale suferite pe

"parcursul cercetării, urmăririi penale, iar mai apoi a fazei de judecată", şi a

sumei de 200.000 lei reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a duratei

excesive a procesului penal se observă că în baza art. 505 alin. 1 din Codul de

procedura penală "La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării

de libertate sau restrângerii de libertate suportate..." În baza acestei prevederi

legale, aceste capete de cerere ale reclamantului apar ca neîntemeiate, fapt pentru

care solicită respingerea acestora.

II.În ceea ce priveşte cel de-al 2-lea capăt de cerere al reclamantului, la

aprecierea întinderii reparaţiei, instanţa va avea în vedere prevederile art. 505 din

Codul de procedura penala, conform cărora:

"(1) La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate

sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra

persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

(2) Reparaţia constă în plata unei sume de bani sau, ţinându-se seama de

condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea

unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a

cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi

medicală.

(3) Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de

libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit

legii, şi timpul cât au fost private de libertate.

(4) Reparaţia este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor

Publice. "

Referitor la repararea prejudiciului moral suferit de către reclamant, instanţa va

avea în vedere la calcularea sumei acordate, mai multe criterii, printre care aminteşte:

consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor

morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost

percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială,

profesională şi socială, etc. toate acestea, apreciate în funcţie de perioada pe care

reclamantul a executat-o în stare de arest.

O eventuala acordare de către instanţa de judecata în favoarea reclamantului a

unor despăgubiri morale vădit mai mari comparativ cu situaţia sa reala, contravine

spiritului legii, şi anume de acela de a asigura o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri

în echitate. În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Secţia civilă

şi de proprietate intelectuală, care într-o cauză similară, prin decizia nr.3189/20.04.2005, a

statuat următoarele: "Despăgubirile în suma de 30.000 de USD acordate de instanţa de

apel, sunt suficiente pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamantului prin

reţinerea nelegală pe o perioada  de 353 zile.

Incidenţa art. 504 Cod procedură penală circumscrie despăgubirile morale la

prejudiciile de natură morală cauzate prin eroarea judiciară. În speţă, acest factor

prejudiciabil se limitează la durata arestării preventive de 353 zile - aşa cum a reţinut şi

instanţa de apel, deoarece, ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal - care în

speţă s-a finalizat cu o sentinţă de achitare pronunţată de instanţa de fond şi menţinută în

căile de atac - reprezintă o cauză licită - pentru care Statul nu poate fi ţinut să răspundă,

indiferent de consecinţele pe plan moral, fizic şi psihic pe care procesul le-ar fi putut avea

asupra reclamantului. Daunele morale acordate reclamantului conferă acestuia o

satisfacţie echitabilă. Ele nu pot fi deturnate de la scopul lor, prin majorare, aşa cum

solicită reclamantul în recursul sau, deoarece i-ar conferi acestuia un folos material

necuvenit, fără justificare cauzala  în eroarea penală şi consecinţele acesteia.

În acest sens (necesitatea statuării în echitate) s-a pronunţat şi Curtea Europeană

a Drepturilor Omului în diversele cauze (având obiect similar cu speţa de faţă) cu care a

fost sesizată de-a lungul timpului, dintre care aminteşte: cauza Pantea contra României,

cauza Barbu Anghelescu contra României, cauza Bursuc contra Romaniei,etc.

În lumina celor de mai sus, se vom pronunţa asupra cuantumului despăgubirilor

morale cuvenite reclamantului în urma administrării probelor la dosar. În cazul în care

instanţa va stabili ca sunt îndeplinite cerinţele legale, aceasta va putea dispune repararea

prejudiciului moral prin obligarea Statului Roman la plata de despăgubiri, ţinând seama de

criteriile mai sus indicate cât şi de prevederile art. 505 din Codul de procedura penala.

Faţă de cele de mai sus solicită, în principal respingerea acţiunii reclamantului ca

neîntemeiată, iar, în subsidiar, în cazul în care instanţa va considera că situaţia

reclamantului se încadrează în cerinţele impuse de art. 504 din codul de Procedura

Penala solicită să se acorde reclamantului despăgubiri morale ţinând seama de

prevederile art. 505 din Codul de procedura penala.

Parchetul a solicitat respingerea acţiunii întrucât în speţă nu sunt incidente niciunul

din cazurile limitativ prevăzute în art.504 C.pr.pen.

Cauza a suferit într-adevăr mai multe cicluri procesuale (3 casări cu trimitere spre

rejudecare la judecătorie).

În ultimul ciclu procesual B a fost achitat în baza art.11 pct.2 lit. a rap. la art.10 lit.a

C.pr.pen. de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art.13 teza 1

L.87/1994 cu aplic, art.13 C.pen. şi evaziune fiscală prev. de art.13 teza II L.87/1994 cu

aplic, art.41 alin.2 C.pen. şi art.13 C.pen., respingând totodată şi pretenţiile civile

formulate în cauză.

Tribunalul Satu Mare a admis apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu

Mare şi prin decizia penală nr./ 2006 a schimbat încadrarea juridică din fals intelectual

prev. de art.40 L.82/1991 rap. la art.289 C.pen. cu aplic, art.41 alin.2 C.pen şi evaziune

fiscală prev. de art.11 şi 13 din L.87/1994 cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen în infracţiunea

complexă de evaziune fiscală prev. de art.13 din L.87/1994 cu aplic.art.41 alin.2 C.pen.

Totodată, pentru săvârşirea infracţiunii arătate mai sus, l-a condamnat la 4 ani

închisoare, dispunând în baza art.861 C.pen. suspendarea sub supraveghere a pedepsei,

fiind obligat, de asemenea şi la plata despăgubirilor civile în sumă de 609.68 RON către

D.G.F.P. Satu Mare în reprezentarea ANAF.

Împotriva acestei decizii B a declarat recurs. În faţa Curţii de Apel Oradea, B a

cerut continuarea procesului penal în condiţiile art.13 C.pr.pen., însă instanţa, în urma

rejudecării, nu a constatat existenţa vreunuia din cazurile prev.de art.10 lit.a-e C.pr.pen.

(cazuri care împiedică exercitarea acţiunii penale), astfel că prin decizia penală a admis

recursul declarat, a casat sentinţa Judecătoriei Satu Mare şi decizia penală a Tribunalului

Satu Mare şi în baza art.11 pct.2 lit.b C.pr.pen. rap. la art.10 lit.g.C.pr.pen. a încetat

procesul penal faţă de inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală

menţinând dispoziţiile hotărârii recurate sub aspectul laturii civile, respectiv, obligarea lui

la despăgubirile civile solicitate, respectiv la achitarea prejudiciul cauzat de acesta,

apreciindu-se că aceasta a fost corect soluţionată.

Rezultă din cele arătate că nu se află în prezenţa achitării definitive şi nici a unei

privări de libertate nelegale (care ar fi trebuit stabilite în condiţiile art.504 alin.3 C.pr.pen.),

iar încetarea procesului penal a avut loc în temeiul art.10 lit.g C.pr.pen. şi nu a art.10 lit.j

C.pr.pen aşa cum cere art.504 alin.3 C.pr.pen.

De altfel, în cursul soluţionării recursului penal, reclamantul a uzat de dreptul său

prev.de art.13 C.pr.pen. de a cere continuarea procesului penal în caz de prescripţie,

însă instanţa a apreciat că în cauză nu există situaţii care să împiedice exercitarea

acţiunii penale (prev.de art.10 lit.a-e C.pr.pen.), care ar fi condus la o soluţie de achitare

definitivă, astfel că a încetat procesul penal în temeiul art.10 lit.g C.pr.pen. menţinând şi

obligarea acestuia la recuperarea prejudiciului cauzat.

Precizează, de asemenea, că reclamantul a fost arestat preventiv în perioada

19.X.1999 - 10.IX.2000, prin urmare cu mult înainte de împlinirea termenului de

prescripţie.

Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul reţine următoarele:

I.Privarea de libertate a reclamantului.

Cronologia actelor judiciare:

În dosarul de urmărire penală nr.y /P/1999  au fost emise următoarele acte:

În  baza procesului verbal  din 19.10.1999 s-a dispus începerea urmăririi penale a

reclamantului, care în calitate de administrator la SC E SRL CAREI, în mod fictiv şi-a

majorat cheltuielile pe bază de documente fictive şi nu a înregistrat în evidenţe venituri de

peste 4,5 miliarde lei, sustrăgându-se de la plata datoriilor faţă de bugetul de stat. S-a

reţinut săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, evaziune fiscală prev.şi ped.de art.40, 11,

13, 289 din Lg.nr.82/1991; Lg.nr.87/1994.

Cu aceeaşi dată s-a luat declaraţia reclamantului (fila 7 din dosarul de urmărire

penală) în calitate de învinuit..

În 19.10.1999 s-a emis ordonanţa de reţinere de către IPJ Satu Mare, (fila 14)

reclamantul fiind învinuit de săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, evaziune fiscală,

prev.de art.11, 13, 4 din Lg.nr.82/1991, Lg.nr.87/1994, infracţiunile fiind pedepsite cu

închisoare de la 6 luni la 8 ani. Reţinerea s-a dispus pe timp de 24 ore, începând cu data

de 19.10.1999, ora 15,30.

În data de 20.10.1999 s-a întocmit referatul nr.6417 cu propunere de punere în

mişcare a acţiunii penale faţă de învinuitul B pentru aceleaşi infracţiuni.

Prin ordonanţa din 20.10.1999, în baza actelor de urmărire penală, s-a dispus

punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de reclamant (fila 414) .

În data de 20.10.1999 în baza ordonanţei procurorului (fila 415) s-a dispus

arestarea reclamantului pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual, evaziune

fiscală, prev.de art.40 din Lg.nr.82/1991, art.10, 11, 13 din Lg.nr.87/1994 cu aplic.art.41

alin.2 şi art.33 lit.a Cod penal, reţinând incidenţa disp.art.148 lit.h Cod procedură penală,

întrucât pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani, iar lăsarea în libertate

prezintă pericol social. Arestarea a fost dispusă pe timp de 30 zile, cu începere de la

20.10.1999 până la 18.11.1999 (fila 33 mandat de arestare). Arestarea a fost prelungită

din 30 în 30 de zile, conform încheierilor emise de Judecătoria Satu Mare, astfel: (…), iar

prin încheierea din 08.09.2000 Judecătoria Satu Mare a respins sesizarea din oficiu a

Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare privind prelungirea arestului preventiv cu

încă 30 de zile, durata arestului preventiv fiind de 331 de zile.

La fila 405 din dosarul de urmărire penală se află procesul verbal de prezentare a

materialului de urmărire penală cu data de 08.02.2000.

Rechizitoriul a fost întocmit în data de 09.05.2000, prin care s-a dispus trimiterea în

judecată a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual, prev.şi ped.de

art.40 din Lg.nr.82/1991, art.289 Cod penal, art.41 alin.2 Cod penal, evaziune fiscală,

prev.şi ped.de art.11 şi 13 din Lg.nr.87/1994, art.41 alin.2 Cod penal, cu aplic.art.33 lit.a

Cod penal.

II. Desfăşurarea procesului penal:

Acţiunea penală a fost înregistrată în dosarul nr. (…)/2000 al Judecătoriei Satu

Mare, în care a fost pronunţată sentinţa penală în baza căreia s-a dispus achitarea

inculpatului de sub învinuirea săvârşirii infracţiunilor de fals intelectual, prev.de art.40 din

Lg.nr.82/1991 raportat la art.289 Cod penal, art.41 alin.2 Cod penal şi evaziune fiscală,

prev.şi ped.de art.11 şi 13 din Lg.nr.87/1994 raportat la art.41 alin.2 Cod penal, având ca

temei de drept art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.a Cod procedură penală.

(…)

Temeiurile de drept invocate de către reclamant sunt art.504 Cod procedură

penală, jurisprudenţa CEDO, art.5 şi art.6 CEDO, deciziile Curţii Constituţionale

nr.45/1998;107/1999; art 52 al 3 din Constituţie.

Reţinând starea de fapt mai sus expusă, tribunalul consideră că nu sunt incidente

disp.art.504 alin.1-4 Cod procedură penală, constatarea prescripţiei răspunderii penale 

avut loc in timpul procesului penal, cu mult timp după arestarea preventivă a

reclamantului, motiv pentru care nu va analiza cererea reclamantului din perspectiva

textului de lege mai sus invocat.

Problema de drept din prezenta cauză priveşte aplicarea directă a disp.art.5 – art.6

din Convenţia CEDO în ordinea juridică naţională, raportat la faptul că România prin

Legea nr.30/20.06.1994 a ratificat Convenţia CEDO, iar de la această dată, conform

art.11 alin.2 din Constituţie, Convenţia face parte din dreptul intern.

În preambulul Convenţiei CEDO, statele semnatare s-au obligat să asigure

recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a drepturilor enunţate în Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la

data de 10.12.1948 şi că unul dintre mijloacele pentru a realiza o uniune mai strânsă între

membrii este apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În spiritul acestor scopuri declarate, reţinând şi principiul priorităţii sancţiunii

naţionale a Convenţiei, precum şi a drepturilor constituţionale, prev.de art.52 alin.3 privind

dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art.21 alin.3 privind dreptul părţilor la

un proces echitabil, art.23 – libertatea individuală din Constituţia revizuită, drepturi ce sunt

concordante cu cele cuprinse în Convenţia CEDO, tribunalul va analiza raportul juridic

dedus judecăţii din perspectiva celor de mai sus,ţinând cont şi  de jurisprudenţa CEDO în

materie.

Cu privire la încălcarea disp.art.5 din Convenţie, tribunalul reţine că:

Potrivit art.5 pct.1 din Convenţie „Orice persoană are dreptul la libertate şi la

siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi

potrivit căilor legale:….c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa

autorităţii judiciare competente atunci când există motive verosimile de a bănui că a

săvârşit o infracţiune sau când existe motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l

împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia…; 3. Orice

persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit.c din prezentul

articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit

prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen

rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei

garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere….. 4. Orice persoană

lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa

unui tribunal pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii, deţinerii

sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală. 5. Orice persoană care este

victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are

dreptul la reparaţii.”.

Acest articol are ca scop să protejeze o persoană contra unei privări arbitrare.

Textul Convenţiei instituie prezumţia de libertate în privinţa oricărei persoane,

limitată de două exigenţe: de a nu depăşi termenul  strict necesar privării şi de a elibera

persoana interesată  cât mai repede  în momentul în care privaţiunea se dovedeşte a fi

nejustificată.

Rezultă că privarea de libertate trebuie să aibă la baza probe, să se întemeieze pe

unul din motivele prevăzute de art 5 din Convenţie şi să corespundă circumstanţelor

speţei.

La data reţinerii şi arestării pentru primele 30 de zile 20.10.1999-18.11.1999, în

privinţa reclamantului au existat bănuieli legitime care a justificat această măsură, aspect

ce rezultă din probele administrate în cauză în dosarul de urmărire penală. Astfel în raport

de expertiza contabilă întocmită de exp.contabil Criste Aurora prin care s-au arătat

nereguli în activitatea contabilă a firmei SC E SRL Carei, al cărui administrator a fost

reclamantul, referitoare la activitatea comercială a firmei cu un număr de 4 societăţi

comerciale din Bucureşti, precum şi cu firme din  Baia Mare.

Procesul verbal din 28.05.1999 încheiat de Garda Financiară Satu Mare (filele 66-

75 din dosarul de urmărire penală) cu ocazia controlului efectuat la firma reclamantului,

obiectul controlului fiind verificarea realităţii şi a legalităţii desfăşurării de către SC E SRL

Carei a unor activităţi comerciale cu o serie de alte societăţi constatând nereguli în

activitatea contabilă descrisă mai sus. Aceste constatări efectuate de autorităţi însoţit de

acte contabile reprezintă motive plauzibile de a se bănui în sensul art.5 alin.1 din

Convenţie că reclamantul săvârşise infracţiunile.

Sub acest aspect nu a fost încălcat art.5 alin.1 din Convenţie.

Potrivit art.143 Cod procedură penală (forma republicată în 1997), „Măsura reţinerii

poate fi luată de organul de cercetare penală faţă de învinuit dacă sunt probe sau indicii

temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală….Sunt indicii temeinice atunci

când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se

efectuează urmărirea penală a săvârşit o faptă.”

Potrivit art.146 alin.1 Cod procedură penală „Procurorul, din oficiu sau la sesizarea

organului de cercetare penală, când sunt întrunite condiţiile prevăzute în art.143 şi există

în mod corespunzător vreunul din cazurile prev.în art.148, dacă consideră că în interesul

urmăriri penale este necesară privarea de libertate a învinuitului, dispune prin ordonanţă

motivată arestarea acestuia, arătând temeiurile care justifică luarea măsurii şi fixând

durata arestării care nu poate depăşi 5 zile”.

Potrivit legislaţiei interne, arestarea putea fi dispusă de către procuror.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta a stabilit că

procurorul nu este magistrat în sensul art.5 alin.3 din Convenţie, astfel magistratul trebuie

să fie independent în raport de executiv şi părţi. În sensul art.5 alin.3 din Convenţie,

independenţa faţă de executiv este inclusă printre garanţiile pe care le presupune

noţiunea de „magistrat” (cauza Pantea c/a România).

În cauza Vasilescu c/a România, Curtea a statuat, că în România procurorii

acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi mai întâi

procurorului general, apoi ministerului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în

raport cu puterea executivă. Sub acest aspect a avut loc o încălcare a disp.art.5 alin.3 din

Convenţie.

În cauze similare, Curtea s-a pronunţat în mod constant că arestarea decisă de un

procuror lipsit de independenţă constituie o violare a art.5 alin.3. În acest sens s-a

pronunţat şi în cauzele Belchev c/a Bulgaria, Hamanon c/a Bulgaria, Kuibishev c/a

Bulgaria.

Violarea art.5 alin.3 a avut loc şi sub aspectul modului de prelungire a duratei

arestării preventive din 30 în 30 de zile de către instanţe în perioada 19.11.1999-

11.08.2000. Sub acest aspect, în dreptul intern sunt incidente dispt.148-149 Cod

procedură civilă (forma republicată în 1997). Potrivit art.148 măsura arestării inculpatului

poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prev.în art.143 şi numai în vreunul din

următoarele cazuri: „…..h.) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol

pentru ordinea publică…”.

Potrivit art.149 alin.1 Cod procedură penală, „Durata arestării inculpatului nu poate

depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii…”. Alin.3

„arestarea inculpatului în cursul judecăţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei,

afară de cazul când instanţa dispune revocarea ei”.

Prin ordonanţa procurorului s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru

săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual, evaziune fiscală, prev.de art.40 din Lg.82/1991,

art.10, 11, 13 din Lg.nr.87/1994 cu aplic.art.41 alin.2, art.33 lit.a Cod penal, pe o perioadă

de 30 de zile începând din 20.10.1999 – 18.11.1999, temeiul arestării preventive fiind

disp.art.148 lit.h Cod procedură penală, respectiv pedeapsa prevăzută de lege este mai

mare de 2 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol social.

Sub acest aspect, Curtea a statuat că practica obişnuită a procurorilor români era

de a nu menţiona motivele concrete ale măsurii arestării. Astfel, în cauza Tase c/a

României (29.761/2002, 10.06.2008), Curtea a arătat că pentru orice perioadă de

detenţie, indiferent  cât de scurtă este, trebuie justificată în mod convingător. De

asemenea, invocarea pericolului public care să justifice menţinerea unei persoane în stare

de arest nu trebuie să se refere la o ordine publică abstractă, ci trebuie justificată în

termeni concreţi (cauza Dumond-Malinerg c/a Franţei – 31.05.2005).

De asemenea, în cauza Romanov c/a Federaţia Rusă (24.07.2008), Curtea a

reţinut că riscul de a se sustrage urmăririi nu se poate măsura prin raportare la severitatea

pedepsei pentru infracţiunea în cauză, fiind necesar să fie apreciată în raport de alţi factori

care să justifice existenţa unor motive pertinente în luarea măsurii privării de libertate.

Din conţinutul încheierilor de prelungire a duratei arestării preventive rezultă că

aceasta s-a efectuat în mod automat, folosind acelaşi formular, reţinând în mod constant

ca şi motiv pentru justificarea prelungirii  că „cercetarea penală nu s-a terminat”.

În cauza Mansur c.Turciei (08.06.1995)Curtea a statuat că detenţia prelungită nu a

fost justificată fiindcă instanţa naţională a autorizat menţinerea ei utilizând formulări

identice, deseori fără a indica motivele, astfel judecătorul naţional nu şi-a respectat

obligsţia de a efectua un control independent şi critic.

În cauza Tase mai sus invocată, Curtea s-a pronunţat în sensul că prelungirile

automate ale detenţiei, folosirea aceloraşi formule, contravin garanţiilor prev.de art.5

alin.3, concluzionând că lipsesc motive concrete în justificarea detenţiei.

Invocarea de către instanţe de fond ca motiv a prelungirii arestării preventive că

cercetarea penală nu s-a terminat este o simplă afirmaţie, instanţele au utilizat o formulă

stereotipă, fără să indice în concret ce probe erau necesare a fi administrate în

continuare, care să justifice prelungirea (cauza Paszkowski c/a Poloniei – 20.10.2004,

cauza Tekin şi Baltarc c/a Turciei – 7.02.2006).

Pentru considerentele mai sus expuse, tribunalul consideră că a avut loc o

încălcare a disp.art.5 alin.3 din Convenţie. Faptul că nu s–a dispus continuarea procesului

penal în baza art.13 Cod.pr.pen.nu înlătură efectele încălcării dispoziţiilor art 5 din

Convenţie.mai sus invocate. De asemenea, nu influenţează încălcările constate ale

Convenţiei împrejurarea că reclamantul nu  a declarat recurs împotriva fiecărei prelungiri a

măsurii arestării preventive, deoarece nu exista o  practica judiciară din perioada de

referinţă  care să accepte sub formă de critici încălcări ale Convenţiei în sensul celor de

mai sus expuse.

Cu privire la încălcarea disp.art.6 alin.1 din Convenţie, tribunalul arată următoarele:

Potrivit art.6 alin.1 din Convenţie „Orice persoană are dreptul la judecarea (…) într-

un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra

temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”.

Împotriva reclamantului acţiunea penală a fost pusă în mişcare la data de

20.10.1999. procesul penal desfăşurat în faţa instanţelor de judecată, în diferite grade, s-a

încheiat în anul 2007, când Curtea de Apel Oradea, prin decizia penală nr./2007 a dispus

încetarea procesului penal constatând prescripţia specială a răspunderii penale cu privire

la săvârşirea infracţiunilor cu care a fost acuzat reclamantul.

Chiar dacă este vorba de o infracţiune economică care presupune o anumită

complexitate şi ridică probleme speciale, durata procesului penal de 8 ani este

nerezonabilă (cauza Tudorache c/a României – 29.09.2005, Stroianova şi Nedelcu c/a

României – 4.08.2005).

Finalizarea procesului penal prin intervenirea prescripţiei speciale a răspunderii

penale nu poate fi imputată reclamantului, având în vedere că, cauza penală a fost trimisă

în rejudecare de 3 ori, pentru motive neimputabile reclamantului, motive ce au fost

prezentate cu ocazia descrierii stării de fapt (pct.2 din prezenta hotărâre), trimiterea

cauzei spre rejudecare s-a datorat comportamentului instanţelor de fond.

În opinia Curţii de la Strasbourg „repetarea acestor casări denotă o deficienţă a

sistemului judiciar”, sens în care a statuat Curtea în cauza Cârstea şi Grecu c/a României

– 23.05.2006).

Complexitatea cauzei raportată la circumstanţele concrete prezentate mai sus, nu

justifică o astfel de durată excesivă a procesului penal, raţiuni pentru care tribunalul

consideră că durata procesului penal de care a avut parte reclamantul implicând şi cele 3

rejudecări, nu răspunde exigenţelor „termenului rezonabil”. Ca urmare, a avut loc o

încălcare a disp.art.6 pct.1 din Convenţie.

În concluzie, reţinând că a avut loc o încălcare a dispoziţiilor art.5 paragraful 3 din

Convenţie, tribunalul va constata, că sunt întrunite elementele răspunderii civile prevăzute

de art 52 al 3 din Constituţie în baza principiului restitutio in integrum, şi a unei reparaţii

echitabile desprinse din jurisprudenţa Curţii, va constata că  reclamantul a suferit un

prejudiciu moral în cuantum de 200.000 lei RON.

La stabilirea prejudiciului, tribunalul a avut în vedere următoarele criterii: durata

arestării, consecinţele asupra vieţii de familie a reclamantului determinate de  durata

excesivă a procesului penal, aspecte ce au fost relatate de martorii audiaţi în cauză,

precum şi faptul că în perioada de referinţă reclamantul a avut o societate comercială

prosperă, care a ajuns în faliment (acte de la filele 137-140 din dosar).

Tribunalul va respinge acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material, care s-

a referit mai mult la activitatea firmei reclamantului,  prejudiciu ce  nu se poate stabili

distinct, el făcând obiectul unei aprecieri globale şi al cumulului cu despăgubirile morale .

De asemenea, constatând încălcarea disp.art.6 alin.1 din Convenţie, tribunalul va

acorda despăgubiri reclamantului în cuantum de 14000 lei RON pentru nerespectarea

termenului rezonabil.

Cu privire la dreptul la apărare şi prezumţia de nevinovăţie, din probele dosarului

nu rezultă încălcări ale acestor drepturi.

1

Domenii speta

Spete similare