Atragerea răspunderii materiale

Textul legal citat consacră în termeni imperativi, de strictă interpretare şi aplicare, o formă specială a răspunderii civile, care împrumută caracteristicile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie din dreptul comun, reglementată de prevederile Codului civil, din interpretarea cărora rezultă necesitatea dovedirii faptei ilicite comise, a condiţiilor prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei persoanei vizate, sub forma intenţiei sau a neglijenţei.

Faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 atrag răspunderea civilă delictuală specială a conducătorilor societăţii pentru plata pasivului acesteia, dacă au contribuit la starea de insolvenţă a societăţii, fiind vorba de o stare de fapt care se asociază acţiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor societăţii. Natura răspunderii va fi determinată de sursa obligaţiei încălcate sau neîndeplinite, astfel încât în unele cazuri va fi o răspundere civilă contractuală, iar în altele va fi o răspundere civilă delictuală.

În conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 82/1991, „răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele juridice revine administratorului”, iar potrivit prevederilor Codului civil, mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar şi de culpa comisă în executarea mandatului.

Este evident că într-o asemenea împrejurare devine operativ criteriul obiectiv care presupune compararea activităţii administratorului societăţii debitoare cu activitatea unei persoane diligente (bonus pater familias), care îşi subordonează măsurile luate exigenţelor impuse de regulile de convieţuire socială. Totodată, doctrina şi jurisprudenţa în domeniu sunt unanime în a aprecia că, dispoziţiile legale anterior menţionate nu instituie o prezumţie legală de vinovăţie în sarcina fostului administrator al societăţii falite, îndeplinirea condiţiilor antrenării răspunderii materiale a acestuia impunându-se a fi dovedită de titularul cererii, în aplicarea principiului actori incumbit probatio, potrivit căruia „cel ce face o propunere înaintea judecăţii, trebuie să o dovedească”. Aşadar, este vorba de o răspundere personală agravată, cu caracter excepţional, care presupune existenţa unor situaţii-premisă şi întrunirea unor condiţii speciale, grefate pe condiţiile obişnuite ale răspunderii civile şi nu de o extindere a procedurii falimentului asupra administratorului.

În speţă, lichidatorul judiciar a invocat săvârşirea de către pârât a faptelor constând în  neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea respectiv folosirea bunurilor sau creditelor persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane şi deturnarea sau ascunderea a parte din activul persoanei juridice ori mărirea în mod fictiv a pasivului acesteia.

Astfel, în condiţiile în care pârâtul, în calitate de fost administrator al debitoarei falite, a ignorat obligaţia legală de a ţine contabilitatea societăţii „în conformitate cu legea”, şi, mai mult decât atât nu au predat gestiunea patrimoniului societăţii către lichidatorul judiciar, apare evidentă culpa acestuia pentru săvârşirea faptei prev. de art. 138 lit. d din lege şi pentru apariţia stării de insolvenţă a debitoarei, precum şi legătura de cauzalitate dintre faptele menţionate anterior şi insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor debitoarei.

În speţă, din raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitoarei SC  P. SRL, depus la data de 6 decembrie 2013 la dosarul de fond, Curtea reţine faptul că administratorul societăţii din perioada ulterioară cesiunii de părţi sociale ce a avut loc la 8 iulie 2010, pârâtul în speţă, nu şi-a îndeplinit obligaţiile impuse de disp. art. 28 din Legea nr. 85/2006, neprocedând la predarea documentelor de evidenţă financiar-contabilă a debitoarei, deşi s-au transmis notificări în acest sens şi s-a luat legătura telefonic cu acesta.

Din informaţiile preluate de pe site-ul Ministerului Finanţelor Publice respectiv din obligaţiile declarative depuse către instituţiile statului, conform legislaţiei în vigoare, după exerciţiile financiare 2010, 2011, 2012, precum şi din documentele depuse în susţinerea cererii de creanţă formulate de AJPF Suceava, administratorul judiciar a constatat că principala cauză care a condus la ajungerea societăţii debitoare în stare de insolvenţă o reprezintă nerespectarea de către fostul administrator statutar a prevederilor legislative în vigoare în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată, fapt care a atras sancţionarea debitoarei cu amenzi considerabile şi implicit creşterea datoriilor acesteia.

S-a constatat de asemenea că pârâtul a manifestat un total dezinteres în recuperarea creanţelor societăţii, în condiţiile în care prin utilizarea sumelor astfel obţinute s-ar fi acoperit integral datoriile acumulate.

Curtea constată că pârâtul, în calitate de fost administrator al debitoarei falite în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii insolvenţei, a ignorat obligaţia legală de a ţine contabilitatea societăţii „în conformitate cu legea”, în sensul că nu a întocmit  şi nu a depus documentele contabile privind evidenţa primară, şi, mai mult decât atât nu a predat gestiunea patrimoniului societăţii, astfel încât apare evidentă culpa acestuia pentru săvârşirea faptei prev. de art. 138 lit. d) din lege şi pentru apariţia stării de insolvenţă a debitoarei, precum şi legătura de cauzalitate dintre faptele menţionate anterior şi insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor societăţii.

Faptul de a nu pune la dispoziţia lichidatorului actele şi documentele contabile analitice prezumă lipsa acestora, iar culpa fostului administrator statutar rezidă tocmai în aceea că, în mod voluntar, nu a deţinut un instrument indispensabil conducerii societăţii, ceea ce relevă lipsa de diligenţă în asigurarea funcţionării acesteia. Din această perspectivă, cu referire la întinderea răspunderii pârâtului apare imposibilă determinarea vreunei cauze străine care să fi condus la insolvenţa debitoarei.

Cu toate că administratorul statutar a luat la cunoştinţă de obligaţiile care îi incumbau, rezultă fără nici un echivoc faptul că nu a colaborat cu lichidatorul judiciar, pentru ca acesta din urmă să nu poată stabili cu exactitate situaţia financiară a debitorului în vederea verificării pasivului şi activului debitoarei, să nu poată identifica eventualele fapte culpabile efectuate şi vina în aducerea societăţii în stare de insolvenţă. 

Contrar susţinerilor apelantului, Curtea constată că este dată în speţă omisiunea de predare a documentelor contabile prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006.

Prin declaraţia dată la sediul administratorului judiciar la data de 6 decembrie 2013 (filele 68-70 dosar), pârâtul s-a obligat să îi predea acestuia documentele financiar contabile până la data de 16 decembrie 2013, inclusiv înscrisurile analitice privind componenţa sumei de 79130 lei evidenţiate în bilanţul aferent anului 2012 depus la Ministerul Finanţelor Publice.

 Potrivit Legii 31/1990 administratorul este răspunzător faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, contractul de societate şi statutul le impun. Aşadar, împrejurarea că ar fi solicitat unei societăţi specializate să ţină evidenţa contabilă cu privire la societatea debitoare (de altfel nedovedită, nefiind depusă la dosarul cauzei  convenţia de prestări servicii încheiată în acest sens) nu îl exonerează în nici un fel pe pârât de obligaţia de predare a documentelor contabile în integralitatea lor.

De altfel, pârâtul nici nu a invocat faptul că nu i-ar reveni o asemenea obligaţie decât în faţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea prezentei cereri de atragere a răspunderii materiale, nefolosind o asemenea apărare cu ocazia prezentării sale la sediul administratorului judiciar.

Fapta de a nu respecta dispoziţiile legii contabilităţii nu denotă o simplă neglijenţă sau o necunoaştere a legii, ci lasă să se înţeleagă o intenţie de fraudare a legii cu scopul de a se sustrage controlului, precum şi de a ascunde patrimoniul acesteia. În acest context, nedepunerea documentelor solicitate de către lichidator a vizat tocmai împiedicarea analizării în concret a activităţii desfăşurate de către debitoare care a avut ca efect ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

Predarea unor documente sintetice, ulterior închiderii procedurii de către judecătorul sindic, nu conturează buna credinţă a pârâtului. Respectivele documente se aflau la dosarul cauzei, fiind preluate de pe site-ul Ministerului Finanţelor Publice sau depuse de creditorul majoritar în dovedirea cererii sale de creanţă. Depunerea lor de către fostul administrator statutar este lipsită de relevanţă sub aspect probator, astfel încât în mod corect s-a dispus de către practicianul în insolvenţă restituirea documentelor.

Pentru realizarea scopului procedurii insolvenţei, consacrat de art. 2 din legea nr. 85/2006, respectiv acoperirea pasivului debitorului, Curtea constată că pârâtul era ţinut să predea registrul de casă, extrase de cont, facturi, avize de însoţire marfă, chitanţe emise pentru încasarea plăţilor etc, doar evidenţa analitică permiţând identificarea relaţiilor contractuale derulate de către debitoare şi implicit a persoanelor faţă de care debitoarea avea creanţe în sumă de 79130 lei la data încheierii exerciţiului financiar 2012.

În condiţiile în care a avut acces doar la documentele de contabilitate sintetică, administratorul judiciar s-a aflat în imposibilitate de exercitare a acţiunilor prevăzute de art. 78 şi urm. din Legea nr. 85/2006 şi implicit de recuperare – prin demersuri judiciare sau extrajudiciare – a creanţelor societăţii debitoare.

Din perspectiva insuficienţei probatoriului – imputabilă exclusiv pârâtului -, administrarea probei cu expertiză financiar-contabilă, solicitată prin memoriul de apel, este lipsită de utilitate, neexistând la dosarul cauzei documentaţia relevantă cu privire la operaţiunile desfăşurate de debitoare, în realizarea obiectului său de activitate.

Curtea apreciază că lipsa unei evidenţe contabile complete are drept consecinţe necunoaşterea creditorilor, debitorilor, a situaţiei societăţii în ansamblu, aspecte incompatibile cu diligenţa de care trebuie să dea dovadă administratorul pentru a asigura o gestiune corespunzătoare a societăţii.

Nu s-a justificat în nici un fel nepredarea către lichidatorul judiciar a sumei de 241 lei, care se afla la data încheierii exerciţiului financiar 2012 în casierie şi conturile bancare ale societăţii debitoare, conform indicatorilor  financiari evidenţiaţi în situaţia financiară aferentă anului 2012, şi nici lipsa diligenţelor pentru recuperarea creanţelor debitoarei faţă de partenerii săi contractuali, fapta circumscriindu-se dispoziţiilor art. 138 alin. 1 lit. e din Legea nr. 85/2006.

Întrucât administratorul societăţii nu a făcut dovada, prin intermediul documentelor justificative, a sursei şi modului de gestionare a creanţelor avute faţă de terţi, se poate reţine cu temei – după cum a procedat judecătorul sindic – că pârâtul a folosit aceste bunuri în interes personal, fiind ţinut să răspundă pentru prejudiciul astfel creat, faptă care se încadrează la prevederile art. 138 alin. 1 lit. a din Legea privind procedura insolvenţei.

Nu poate fi viabilă o societate în condiţiile unui dezinteres total al administratorului său statutar faţă de îndeplinirea condiţiilor minime de funcţionare a societăţii.

Curtea constată că este aşadar dovedit raportul de cauzalitate dintre faptele culpabile ale pârâtului, constând în nerespectarea obligaţiilor evidenţiate mai sus, ce îi reveneau în virtutea legii, şi prejudiciul creat creditoarelor prin deschiderea procedurii insolvenţei.

Existenţa certă a acestor prejudicii a fost stabilită de judecătorul sindic, prin constatarea faptului că debitoarea a ajuns în încetare de plăţi.

Instanţa va reţine că pârâtul a avut calitatea de administrator al societăţii debitoare, atât în fapt cât şi în drept, la momentul apariţiei insolvenţei ca situaţie de fapt şi ulterior, până la data deschiderii procedurii, astfel că efectele continuării activităţii cu ignorarea rezultatelor economice negative au fost în mod corect stabilite în sarcina sa.

În consecinţă, cum criticile formulate sunt neîntemeiate, în baza art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 8 lin. 2 şi art. 138 alin. 1 lit. a, d şi e din Legea nr. 85/2006, instanţa va respinge apelul pârâtului ca nefondat, păstrând în totalitate sentinţa apelată.

Domenii speta

Spete similare