Aspecte legate de contribuţia la Fondul de asigurări de sănătate. Obligaţia de informare

•O.U.G nr. 150/2002  - art. 65 lit. e)

- art. 84 lit. c)

•Legea nr. 95/2006 rep.  – art. 222

- art. 208 alin. 1 lit. e)

- art. 219 alin. 1 lit. g)

- art. 257 alin. 2 lit. e)

- art. 271 lit. e)

•H.G. nr. 972/2006 – art. 4 alin. 3

•O.G. nr. 92/2003 – art. 83 alin. 4 şi alin. 41

•Deciziile Curţii Constituţionale nr. 615/2006 şi nr. 323/2010

Casa de asigurări de sănătate are obligaţia de a informa persoana asigurată, cel puţin o dată pe an, cu privire la drepturile şi obligaţiile sale, obligaţia de a îndeplini toate demersurile legale pentru optimizarea colectării contribuţiei şi obligaţia de a respecta procedura anterioară emiterii deciziei de impunere.

Stabilirea din oficiu a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat nu se poate face înainte de împlinirea unui termen de 15 zile de la înştiinţarea contribuabilului privind depăşirea termenului legal de depunere a declaraţiei fiscale, textul art. 83 alin. 4 şi 41 din O.G. nr. 92/2003 fiind elocvent în acest sens.

Prin Sentinţa civilă nr.2468/8 iunie 2010, Tribunalul Mureş, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr.5659/102/2011 a respins acţiunea formulată de reclamantul I. A. D. F. în contradictoriu cu pârâta CAS Mureş, având ca obiect anularea Deciziei nr.455/1.07.2011 şi a Deciziei de impunere nr.480/19.04.2011.

Instanţa de fond a reţinut că prin Decizia de impunere nr.480/19.04.2011 s-a stabilit în sarcina reclamantului suma de 10.672 lei cu titlu de contribuţie la Fondul de asigurări de sănătate şi dobândă, iar prin Decizia nr.455/1.09.2012 a fost respinsă contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere.

Motivul pentru care reclamantul a formulat contestaţie a fost acela că veniturile realizate din cedarea folosinţei bunurilor au fost obţinute din închirierea unui bun comun deţinut împreună cu soţia sa care are calitatea de asigurat, iar veniturile folosite în comun nu pot fi socotite ca venit doar al unuia dintre soţi, prin urmare baza de calcul este eronată.

În contestaţie a mai invocat faptul că în perioada 2007-2010 reclamantul nu a primit din partea CAS Mureş nici o informare cu privire la nivelul de contribuţie personală şi la modalitatea de plată, precum şi la termenele scadente, în conformitate cu art.222 din Legea nr.95/2006.

Instanţa de fond a apreciat că susţinerile reclamantului referitoare la faptul că este căsătorit şi bunul închiriat este comun cu soţia, ar trebuie reflectate, eventual, într-o declaraţie rectificativă, în caz contrar fiind corect stabilită baza de impunere.

În ceea ce priveşte dreptul de informare invocat de reclamant, instanţa de fond a apreciat că susţinerea este reală, dar la fel de întemeiată este şi constatarea că aceasta se putea îndeplini după ce reclamantul ar fi respectat obligaţia sa de a depune declaraţia cu veniturile la CAS Mureş.

Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu recurs de reclamantul I. A. D. F., acesta solicitând modificarea sentinţei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, al anulării Deciziei nr.455/2011 şi a Deciziei de impunere nr.480/2011.

În motivarea căii de atac reclamantul a reiterat faptul că a fost lipsit de dreptul la informare privind obligaţiile ce-i revin faţă de Fondul Naţional Unic de Asigurare, că dacă ar fi fost corect informat ar fi intrat în legalitate, precizând şi că ar fi trebuit să aibă un contract cu CAS Mureş, aşa cum prevede art.215 alin.3 din Legea nr.95/2006, în baza căruia să se impună plata asigurărilor de sănătate.

Reclamantul-recurent a criticat faptul că nu a fost respectată dispoziţia art.119 Cod procedură fiscală, care prevede emiterea unei decizii separate pentru penalităţi şi numai în situaţia în care reclamantului i se comunica obligaţia de plată şi termenul scadent, acesta putea fi obligat la plata majorărilor de întârziere şi a penalităţilor.

Reclamantul-recurent a mai făcut precizarea că veniturile pe care le-a realizat din cedarea folosinţei bunurilor au fost obţinute din închirierea unui bun comun deţinut împreună cu soţia, astfel că veniturile obţinute în comun nu pot fi socotite ca venit doar al unuia dintre soţi, iar baza de calcul este eronată şi trebuie împărţită la doi, chiar dacă soţia a fost salariată şi nu datora aceste contribuţii.

Pârâta-intimată CAS Mureş a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului deoarece, aşa cum a reţinut instanţa de fond, contractul de închiriere pentru imobilul evidenţiat în CF nr.x Reghin este înscris pe numele ambilor soţi, a fost încheiat exclusiv de reclamant, ca proprietar, iar veniturile au fost declarate la ANAF numai pe numele proprietarului şi aceste acte sunt opozabile pârâtei.

Cu privire la dreptul de informare, intimata a subliniat faptul că reclamantul nu a declarat veniturile în vederea calculării obligaţiei faţă de Fond şi nu îşi poate invoca propria culpă, iar referitor la contractul de asigurare, intimata a făcut precizarea că actele normative incidente perioadei pentru care se datorează contribuţia nu condiţionează obligaţia de plată de existenţa unui contract de asigurare, obligaţia izvorând din lege.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate şi ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art.3041 Cod procedură civilă, instanţa a constatat că recursul reclamantului este fondat doar în ceea ce priveşte obligarea de plata accesoriilor.

Referitor la stabilirea bazei de impunere, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, faţă de actele aflate la dosar, că veniturile au fost declarate la ANAF numai pe numele reclamantului şi că, situaţia prezentată în contestaţie şi acţiune trebuie reflectată într-o declaraţie rectificativă. Faţă de modul în care reclamantul şi-a declarat veniturile şi faţă de actele care îi sunt opozabile pârâtei, baza de impunere a fost corect stabilită.

Nu se verifică nici susţinerea reclamantului legată de necesitatea încheierii unui contract de asigurare, lipsa încheierii contractului neputând înlătura o obligaţie prevăzută de lege.

Referitor la obligaţia caselor de asigurări de sănătate de informare a persoanelor asigurate (asupra drepturilor şi obligaţiilor acestora) – obligaţie invocată de reclamantul-recurent -, instanța reține următoarele aspecte:

• disp. art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002 a instituit, în sarcina C.N.A.S., obligaţia de a folosi mijloace adecvate de mediatizare pentru reprezentarea, informarea şi susţinerea intereselor asiguraţilor pe care îi reprezintă;

 • art. 222 din Legea nr. 95/2006 (publicată în M. Of. nr. 372/28 aprilie 2006), a statornicit, de asemenea, în mod expres, dreptul de informare aparţinând asiguraţilor şi, în mod corelativ, obligaţia caselor de asigurări de a asigura această informare:  fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuţie personală şi a modalităţii de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale;

 • aşadar, obligaţia de informare trebuie astfel îndeplinită, cel puţin o dată pe an, încât, în acord cu voinţa legiuitorului, să-i fie accesibilă fiecărui asigurat – în caz contrar, norma specială neputându-şi produce efectul pentru care a fost instituită; în speţă, recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei de informare, nici cu referire la obligaţia generală de achitare a contribuţiei datorate fondului, prevăzută de art. 208 alin. 1 lit. e, art. 219 alin. 1 lit. g din Legea nr. 95/2006 şi nici cu referire la obligaţia de depunere a declaraţiilor privind veniturile enumerate, în prezent, de art. 257 alin.2 lit. e din Legea nr. 95/2006 (inclusiv veniturile din cedarea folosinței bunurilor);

• Curtea a constatat că obligaţia de informare instituită în sarcina Casei naţionale de asigurări de sănătate şi a caselor de asigurări de sănătate, prin O.U.G. nr. 150/2002, respectiv Legea nr. 95/2006, a fost reglementată prin norme de-sine-stătătoare (art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002, art. 222 din Legea nr. 95/2006), fiind corelativă dreptului fiecărui asigurat de a fi informat; aşa fiind, normele speciale evocate conţin prevederi ce ţin, prin natura, destinaţia  şi efectul lor, de sfera drepturilor personale, neînscriindu-se, deci, în categoria informaţiilor publice, astfel cum este marcată de prevederile Legii nr. 554/2001;

• concluzia se impune, pe de o parte, prin prisma caracterului personal al veniturilor realizate de asiguraţi, astfel că scopul normelor menţionate diferă de cel pentru care a fost edictată Legea nr. 544/2001 – accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public; în acest sens, Curtea are în vedere şi disp. art. 2 lit. b din Legea nr. 544/2001, conform căreia prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei; or, dreptul fiecărui asigurat de a fi informat asupra drepturilor şi obligaţiilor sale (prevăzut de art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002, art. 222 din Legea nr. 95/2006), este un drept subiectiv, creat expres de legiuitor cu referire directă şi preeminentă la persoana asigurată, iar numai în mod subsecvent la activitatea instituţiei publice, privită din perspectiva îndeplinirii acestei obligaţii al cărei destinatar este asiguratul; de altfel, Curtea Constituţională a confirmat faptul că veniturile salariale personale - pentru care asiguraţii datorează contribuţia la constituirea F.N.U.A.S.S., trebuind, deci, informaţi asupra acestei obligaţii - nu fac parte din categoria informaţiilor publice, având caracter confidenţial (prevăzut de art. 163 din Codul muncii – anterior fiind cuprins în art. 158 din Codul muncii); prin Deciziile nr. 615/2006 şi nr. 323/2010, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 2 lit. b, art. 12 alin. 1 lit. d şi art. 14 alin. 1, corob. cu art. 2 lit. c din Legea nr. 544/2001, reţinând că salariul concret al unei persoane, stabilit în cadrul limitelor minime şi maxime prevăzute în actele normative, ţinând seama de importanta muncii depuse, de contribuţia adusă la realizarea sarcinilor şi de situaţia sa personală, nu mai prezintă interes public, intrând în sfera interesului privat al persoanei (caracter public având bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice, în care sunt prevăzute cheltuielile cu personalul, după cum publice sunt şi actele normative prin care s-au stabilit salariile personalului instituţiilor din sectorul bugetar); aşadar, din perspectiva evocată, art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002, art. 222 din Legea nr. 95/2006 constituie norme speciale faţă de reglementarea generală a dreptului la informaţii publice cuprinsă în Legea nr. 544/2001;

• pe de altă parte, concluzia se impune din disp. art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002, art. 222 din Legea nr. 95/2006, prin raportare la prevederile cuprinse în Legea nr. 554/2001, mai exact la obligaţia prealabilă a persoanei care solicită informaţiile publice de a formula o cerere, statornicită ca o condiţie sine-qua-non pentru a declanşa îndeplinirea obligaţiei de informare; atunci când legiuitorul a dorit să condiţioneze accesul la informaţii de îndeplinirea anumitor formalităţi, le-a prevăzut, în mod expres, bunăoară, în disp. art. 3 din Legea nr. 544/2001; or, o astfel de procedură, de sesizare a caselor de asigurări de sănătate, în scopul concretizării dreptului asiguratului la informare, nu a fost reglementată nici în art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002 şi nici în art. 222 din Legea nr. 95/2006; de altfel, voinţa legiuitorului de a nu condiţiona dreptul la informare al persoanei asigurate de o anume procedură, aşezată în sarcina acesteia, este confirmată şi de disp. art. 4 alin.3 din H.G. nr. 972/2006 pentru aprobarea Statutului C.N.A.S., normă specială care reglementează, o dată în plus, dreptul la informare al persoanei asigurate, stabilind că fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, nivelului de contribuţie personală şi modalităţii de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale; aşadar, nici acest text normativ nu prevede vreo obligaţie a persoanei asigurate de a îndeplini o procedură prealabilă, prin formularea şi depunerea cererii, în scopul de a fi informată, norma specială fiind cu atât mai elocventă cu cât conţine şi dreptul persoanei asigurate de a fi informată asupra nivelului de contribuţie personală şi modalităţii de plată, cel puţin o dată pe an, detaliere care vine să fundamenteze, din nou, concluzia potrivit căreia art. 222 nu a fost inclus în Legea nr. 95/2006 ca un element întemeiat pe Legea nr. 544/2001, cu caracterul strict de informaţie publică – cu procedura aferentă -, ci a fost destinat realizării informării asiguraţilor, cu privire la drepturi şi obligaţii personale ale acestora; concluzia este susţinută şi de cuprinderea, în textul de lege a sintagmei fiecare asigurat are dreptul de a fi informat…;

• în fine, interpretarea dreptului la informare, conţinut de art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002 şi de art. 222 din Legea nr. 95/2006, în sensul arătat – ca nepresupunând îndeplinirea unei proceduri prealabile, de către asigurat, pentru accesul la informaţiile privind drepturile şi obligaţiile sale -, este confirmat de intimata C.A.S. Mureş care nu a invocat neformularea şi nedepunerea, de către asiguraţi, cu prioritate, a cererii – privite ca o condiţie pentru îndeplinirea obligaţiei de informare; pe de altă parte, interpretarea dreptului la informare în sensul arătat, rezultă cu claritate şi din art. 10 pct. 16 al Regulamentului de organizare şi funcţionare a C.A.S. Mureş, text potrivit căruia printre atribuţiile acestei case de asigurări de sănătate este inclusă şi folosirea mijloacelor adecvate de mediatizare pentru reprezentarea, informarea şi susţinerea intereselor asiguraţilor (fără nicio formalitate prealabilă), respectiv din art. 29 al Regulamentului, intitulat Activităţile Compartimentului Relaţii cu Asiguraţii, care nu prevede depunerea unei cereri pentru obţinerea informaţiilor, în temeiul art. 222 din Legea nr. 95/2006 – deşi, cu privire la alte situaţii, s-a menţionat atribuţia acestui Compartiment de primire, înregistrare şi operare pe portal a cererilor persoanelor asigurate; în plus, menţiunea expresă folosirea mijloacelor adecvate de mediatizare pentru… informarea… asiguraţilor (cuprinsă în disp. art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002 şi în art. 29 al Regulamentului) atestă pe deplin faptul că demersul privind informarea persoanelor asigurate asupra drepturilor şi obligaţiilor lor nu depinde, nicidecum, de depunerea unei cereri de către acestea;

Referitor la obligaţia recurentei de colectare a contribuţiilor la F.N.U.A.S.S., respectiv la respectarea unor dispoziţii legale imperative, instanța reţine următoarele aspecte:

• art. 84 lit. a din O.U.G. nr. 150/2002 a stabilit obligaţia C.N.A.S. de a urmări colectarea şi folosirea cu eficienţă a fondului;

 • art. 65 lit. e din O.U.G. nr. 150/2002, art. 271 lit. e din Legea nr. 95/2006 au prevăzut obligaţia caselor de asigurări de a utiliza toate demersurile legale pentru a optimiza colectarea contribuţiilor şi recuperarea creanţelor restante la contribuţii pentru fond;

• or, în speţă, sumele provenind din cedarea folosinţei bunurilor, au fost încasate de reclamantul-recurent în anii 2007-2010, cum rezultă, de altfel, din Decizia de impunere nr. 480/19.04.2011 (f. 3, dos. Tribunalului Mureş); intimata nu a făcut dovada utilizării tuturor demersurilor legale pentru optimizarea colectării contribuţiei, respectiv pentru colectarea cu eficienţă a acestei contribuţii; C.A.S. Mureş s-a limitat să aştepte peste 3 ani, sub protecţia termenului de prescripţie stabilit pentru obligaţiile fiscale (de art. 91 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003 – act normativ la care face trimitere art. 216 din Legea nr. 95/2006), până să întreprindă primul şi singurul demers ce a dus la emiterea deciziilor de impunere, respectiv solicitarea făcută către A.N.A.F. (D.G.F.P. Mureş) de a i se comunica date despre contribuabili; modalitatea în care intimata a intrat în posesia datelor referitoare la încasarea sumelor din cedarea folosinţei bunurilor rezultă din Protocolul încheiat între C.N.A.S. şi A.N.A.F. (înregistrat la C.N.A.S. sub nr. P5282/26 octombrie 2007, iar la A.N.A.F. sub nr. 95896/30 octombrie 2007) şi Actul adiţional nr. 1 (înregistrat la C.N.A.S. sub nr. P1797/13 aprilie 2009, iar la A.N.A.F. sub nr. 801320/9 octombrie 2009), privind furnizarea datelor referitoare la asiguraţii din categoriile de persoane care realizează venituri din profesii libere şi activităţi comerciale, din drepturi de proprietate intelectuală, din dividende, dobânzi şi din cedarea folosinţei bunurilor, din agricultură şi silvicultură, precum şi date privind plata contribuţiilor datorate de angajator şi angajat la F.N.U.A.S.S. pentru persoanele fizice care au calitatea de angajat; C.A.S. a precizat, de altfel, în Decizia de impunere nr. 480/19.04.2011, că datele despre veniturile din realizate de recurent au fost furnizate de A.N.A.F.; în aceste condiţii, intimata nu a dovedit că a fost împiedicată să realizeze toate demersurile legale pentru optimizarea colectării contribuţiei de la F.N.U.A.S.S., mai exact nu a adus nicio probă în sensul împiedicării de a solicita – în baza Protocolului – comunicarea, în anii 2008, 2009, 2010, 2011, a veniturilor impozabile realizate de persoanele fizice în anii 2005, 2006 (printre care şi recurentul); concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 1 alin. 1 din Protocol obiectul acestuia îl constituie furnizarea de date, inclusiv cu privire la persoanele care realizează venituri din dividende, potrivit art. 4 alin. 1 actualizarea veniturilor persoanelor enumerate la art. 1 alin. 1 se face trimestrial, iar potrivit art. III din Actul adiţional nr. 1 la Protocol, actualizarea bazei de date  se face de două ori pe an, în lunile mai şi octombrie; aşadar, în locul demersului legal aflat la îndemâna intimatei pentru a asigura colectarea la bugetul asigurărilor sociale a sumei datorate cu titlu de contribuţie F.N.U.A.S.S., începând cu anul 2008 (primele venituri fiind obţinute de intimat în anul 2007), intimata a preferat să rămână în pasivitate, aşteptând 3 ani până când a emis decizia, calculând dobânzi; stabilirea termenului de prescripţie de 5 ani, prin art. 91 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003, nu anihilează obligaţia cuprinsă în art. 65 lit. e din O.U.G. nr. 150/2002, art. 271 lit. e din Legea nr. 95/2006, dovadă fiind tocmai încheierea Protocolului între A.N.A.F. şi C.A.S., ca demers legal pentru optimizarea colectării contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale – emiterea deciziei de impunere ca urmare a informaţiilor primite de C.A.S. de la A.N.A.F., pe bază de protocol, fiind prevăzută şi în Ordinul Preşedintelui C.N.A.S. nr. 617/2007 (art. 35 teza finală); mai mult, în contextul analizat, Curtea reţine că, deşi baza de date referitoare la veniturile persoanelor enumerate în art. 1 alin. 1 din Protocol (venituri din profesii libere şi activităţi comerciale, din drepturi de proprietate intelectuală, din dividende, dobânzi şi din cedarea folosinţei bunurilor, din agricultură şi silvicultură) a fost actualizată trimestrial, iar, apoi, semestrial, în toată perioada 2004-2010, intimata C.A.S. Mureş a nesocotit, practic, stipulaţiile Protocolului, neutilizând baza de date pusă la dispoziţie de A.N.A.F., pentru veniturile realizate în anul 2007, decât în anul 2010;

• conform art. 83 alin. 4 din O.G. nr. 92/2003 – în forma aplicabilă la data emiterii Deciziei de impunere nr. 858/2010 –, nedepunerea declaraţiei fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat. Stabilirea din oficiu a obligaţiilor fiscale nu se poate face înainte de împlinirea unui termen de 15 zile de la înştiinţarea contribuabilului privind depăşirea termenului legal de depunere a declaraţiei fiscale; or, recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii acestei obligaţii imperativ stabilite de legiuitor în favoarea contribuabilului, anterior emiterii Deciziei atacate – voinţa legiuitorului fiind, ulterior, confirmată prin introducerea alin. 41, cu următorul conţinut: Contribuabilul poate depune declaraţia fiscală pentru obligaţiile fiscale ce au format obiectul deciziei de impunere prin care au fost stabilite din oficiu obligaţiile fiscale, în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei. Decizia de impunere se desfiinţează de organul fiscal la data depunerii declaraţiei fiscale.

Curtea a subliniat faptul că niciunul dintre argumentele anterior expuse nu este menit să ducă la ignorarea obligaţiei expres stabilite prin disp. art. 53 alin. 2 din O.U.G. nr. 150/2002, art. 215 alin. 3 din Legea nr. 95/2006, vizând depunerea declaraţiilor privind obligaţiile faţă de fond. Curtea a avut, însă, în vedere, faptul că, referitor la demersul depunerii declaraţiei şi, ulterior, la colectarea contribuţiei la F.N.U.A.S.S., caselor de asigurări de sănătate le revin obligaţii concret stabilite de legiuitor. În aceste condiţii, instanţa nu poate da eficienţă doar obligaţiilor stabilite în sarcina uneia dintre părţile raportului juridic. În consecinţă, astfel cum rezultă din textele de lege punctual evocate şi din probele analizate, Curtea a reţinut, pe de o parte, că recurentul nu şi-a îndeplinit obligaţia de depunere a declaraţiei la casa de asigurări de sănătate, în vederea stabilirii contribuţiei la F.N.U.A.S.S., pentru venitul din cedarea folosinţei bunurilor, obţinut în anii 2007-2010, dar, în acelaşi timp, casa de asigurări de sănătate nu şi-a îndeplinit obligaţia de a informa persoana asigurată, cel puţin o dată pe an, cu privire la drepturile şi obligaţiile sale (printre care şi depunerea declaraţiei pentru veniturile din dividende), obligaţia de a îndeplini toate demersurile legale pentru optimizarea colectării contribuţiei şi obligaţia de a respecta procedura anterioară emiterii deciziei de impunere.

În contextul relevat, nu se poate susţine pe deplin temei că, în speţă, culpa pentru plata cu întârziere a contribuţiei, aparţine în exclusivitate reclamantului-recurent. Aşa fiind, includerea în Decizia de impunere nr. 480/19 aprilie 2011 a dobânzilor de întârziere în sumă de 2982 lei, ca reflectare a culpei exclusive a reclamantului-recurent, nu este susţinută de normele speciale pe care Curtea şi-a întemeiat raţionamentul.

Domenii speta

Spete similare