Răspunderea primarului. Natura juridică

Aleşii locali, prin urmare şi primarul, răspund, după caz, contravenţional, administrativ, civil sau penal pentru faptele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin, în condiţiile legii.

Răspunderea patrimonială a primarului faţă de comunitatea locală care l-a ales şi care i-a acordat mandatul de reprezentare nu poate fi antrenată în temeiul normelor şi  principiilor răspunderii civile contractuale reglementate de art. 254 alin. 1 din Codul muncii, pentru că atribuţiile acestuia nu derivă din încheierea şi executarea unui contract de muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 4573/24 octombrie 2013, Tribunalul Harghita a admis acţiunea formulată de reclamantul Oraşul Vlăhiţa, în contradictoriu cu pârâta B. M. E. şi a obligat-o pe aceasta să plătească reclamantului sumele de 126.163 lei şi 17.918 lei, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii, reprezentând prejudiciul cauzat patrimoniului unităţii.

Prin aceeaşi hotărâre, Tribunalul a admis în parte cererile de chemare în garanţie formulate de pârâtă împotriva S.C. S. S.R.L. şi S.C. V. S.R.L. şi, în consecinţă, a obligat chemata în garanţie S.C. S. S.R.L. să plătească  pârâtei suma de 63.081,50 lei, iar pe chemata în garanţie S.C. V. S.R.L., a sumei de 8.959 lei, sume actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 7.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că, urmare a acţiunii de verificare privind auditul financiar al contului anual de execuţie bugetară pe anul 2011, efectuat de Camera de Conturi Harghita la Unitatea Administrativ Teritorială a Oraşului Vlăhiţa, reprezentată prin pârâtă, în calitate de primar, s-au reţinut prin Raportul de audit financiar nr. 957 din 06.07.2012, respectiv prin Procesul verbal de constatare nr. 957/3011/06.07.2012, abateri de la legalitate care au determinat cauzarea unui prejudiciu de 117.803 lei, rezultat din derularea contractului de lucrări nr. 3410/2007, încheiat între Consiliul Local Vlăhiţa şi S.C. S. S.R.L., la care s-au adăugat foloase nerealizate în sumă de 8.630 lei,  precum şi a unui prejudiciu de 16.832 lei, rezultat din executarea contractului de lucrări nr. 1421/2009, încheiat între Oraşul Vlăhiţa şi S.C. V. S.R.L., la care s-au adăugat foloase nerealizate în sumă de 1.086 lei, conform Circularei B.N.R. nr. 5/2012.

Ulterior, examinând deficienţele consemnate în Raportul de audit financiar nr. 957 din 06.07.2012, cu anexa Procesului verbal de constatare nr. 957/3011/06.07.2012, Curtea de Conturi a emis Decizia nr. 22/2012, prin care s-a dispus pe seama ordonatorului principal de credite al bugetului local – Unitatea Administrativ Teritorială a Oraşului Vlăhiţa, aplicarea unor măsuri pentru evaluarea exactă a prejudiciului estimat şi recuperarea acestuia în baza principiilor răspunderii patrimoniale şi/sau răspunderii civile, astfel că reclamantul a promovat acţiunea dedusă judecăţii.

Analizând probatoriul administrat în cauză, Tribunalul a reţinut că cele două contracte de lucrări au fost încheiate în temeiul O.U.G. nr. 34/2006, privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, primul având ca obiectiv „Realizarea canalizării menajere în zona Nagyfalu şi extinderea staţiei de epurare zona Delo, din localitatea Vlăhiţa”, iar cel de-al doilea - realizare „Bază sportivă  multifuncţională Model Tip 2, în Oraşul Vlăhiţa” şi că, pe parcursul derulării acestora, pârâta a aprobat în mod nelegal, pentru un număr de 9, respectiv 16 situaţii de lucrări, ajustarea preţului prin actualizare pe baza  indicilor de consum comunicaţi de Institutul Naţional de Statistică, deşi o atare operaţiune nu era prevăzută prin cele două contracte şi nu erau îndeplinite sub acest aspect condiţiile prevăzute art. 97 din H.G. nr. 925/2006, pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică din O.U.G. nr. 34/2006.

Prin urmare, raportat la situaţia anterior expusă, Tribunalul a reţinut că pârâta este culpabilă de prejudiciul cauzat reclamantei, astfel că trebuie să răspundă patrimonial faţă de aceasta, în condiţiile prevăzute de art. 254 din Codul muncii, în conformitate cu care salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi  principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

În ceea ce priveşte cererile de chemare în garanţie formulate de către pârâtă, instanţa le-a apreciat ca fiind admisibile în raport de prevederile art. 60 - 63 din Codul de procedură civilă, deoarece prejudiciul reţinut pe seama acesteia este rezultatul unor încălcări ale clauzelor obligatorii prevăzute în contractele de lucrări încheiate, precum şi a dispoziţiilor legale aplicabile, de către ambele părţi contractante, ceea ce conduce la existenţa unei culpe comune.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâta şi chematele în garanţie.

Prin invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1, 8 şi 9 din Codul de procedură civilă, pârâta a solicitat, în principal, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar, modificarea acesteia în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată sau parţial prescrisă şi admiterea în tot a cererilor de chemare în garanţie.

Prin intermediul memoriului de recurs s-a susţinut că instanţa de fond a soluţionat litigiul în complet nelegal constituit, pe de o parte, întrucât reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 998 – 999 din Codul civil, care instituie răspunderea civilă delictuală, iar pe de altă parte, pentru că funcţia de primar, ocupată de către pârâtă, nu este supusă reglementărilor din Codul muncii, fiind o funcţie de demnitate publică îndeplinită pe bază de mandat obţinut în condiţiile Legii nr. 393/2004, contractul său de muncă fiind suspendat pe această perioadă, conform art. 28 alin. 1 din legea menţionată.

Relativ la cererea subsidiară, pârâta a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, iar hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind exclusă în mod cu totul eronat posibilitatea ajustării preţului celor două contracte în condiţiile de excepţie prevăzute de art. 97 alin. 4 din H.G. nr. 925/2006, câtă vreme întârzierea în plata lucrărilor executate de chematele în garanţie a fost determinată de circumstanţe imprevizibile şi independente de voinţa părţilor contractante, respectiv alocarea tardivă a fondurilor de către Guvern şi creşterea costurilor de producţie - materiale şi forţă de muncă.

S-a mai susţinut că în cazul a patru facturi dintre cele aferente Contractului nr. 3410/2007 a intervenit prescripţia extinctivă, deoarece până la înregistrarea acţiunii au trecut mai mult de 3 ani de la data la care s-a efectuat plata acestora şi că în mod eronat s-a stabilit întregul prejudiciu în sarcina pârâtei, prima instanţă omiţând a face sub acest aspect aplicarea prevederilor art. 255 din Codul muncii, deoarece culpa îi aparţine, deopotrivă, şi persoanei responsabile cu exercitarea controlului financiar preventiv, în speţă referentului contabil desemnat în acest sens prin Dispoziţia de primar nr. 143/2003, care a avizat efectuarea tuturor plăţilor.

În ceea ce priveşte cererile de chemare în garanţie, s-a susţinut că acestea au fost în mod greşit admise doar în parte, deoarece, în sensul răspunderii materiale reglementate de art. 254 alin. 1 din Codul muncii, obligaţia de restituire priveşte foloasele materiale primite necuvenit, or, acestea au fost încasate exclusiv de către chematele în garanţie, aflându-ne în prezenţa instituţiei plăţii nedatorate reglementate de art. 992 - 997 din Codul civil vechi, respectiv art. 1341 - 1344 din Codul civil nou.

La rândul lor, chematele în garanţie au solicitat, prin dezvoltarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1, 7, 8 şi 9 din Codul de procedură civilă, modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii integrale a pretenţiilor pârâtei îndreptate împotriva lor, susţinând că nu sunt îndeplinite sub acest aspect condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 60 din Codul de procedură civilă, neexistând în sarcina lor vreo obligaţie legală sau convenţională de garanţie faţă de pârâta din cauză, în care sens acestea sunt şi lipsite de calitate procesuală pasivă.

De asemenea, chemata în garanţie S.C. V. S.R.L. a susţinut că prima instanţă nu a arătat în concret care sunt motivele de fapt care au determinat admiterea pretenţiilor pârâtei, iar chemata în garanţie S.C. S. S.R.L. a susţinut integral apărările invocate de către pârâtă sub aspectul nelegalei compuneri a completului care a soluţionat cauza în primă instanţă şi a excepţiei prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune, precum şi apărările invocate de aceasta pe fondul litigiului, sub aspectul nereţinerii incidenţei prevederilor art. 97 alin. 4 din H.G. nr. 925/2006.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamantul a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă şi admiterea recursului declarat de chematele de chematele în garanţie, sub aspectul inadmisibilităţii acţiunii îndreptate împotriva acestora.

În considerentele întâmpinării s-a arătat că, deşi primarul nu are statutul unui angajat, situaţia sa juridică fiind reglementată de Legea nr. 393/2004 şi Legea nr. 215/2001, este unanim acceptat faptul că ne aflăm în prezenţa unui raport de muncă atipic, ceea ce atrage competenţa instanţei specializate în soluţionarea conflictelor de muncă.

Pe fondul cauzei, reclamantul a susţinut că hotărârea atacată este legală, prima instanţă apreciind în mod corect că pârâta a încălcat prevederile legale referitoare la ajustarea preţului celor două contracte de achiziţie publică, prevăzute de art. 97 din H.G. nr. 926/2006, făcându-se, astfel, responsabilă de prejudiciul invocat prin acţiune.

Recursurile au fost înregistrate iniţial pe rolul Secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Târgu Mureş, iar prin încheierea din 4 februarie 2014 s-a dispus transpunerea cauzei la Secţia I civilă, observându-se că hotărârea atacată a fost pronunţată de un complet specializat pentru soluţionarea conflictelor de muncă.

Examinând recursurile deduse judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304 indice 1 şi 306 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 254 alin. 1 din Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi  principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Pârâta a ocupat în perioada din litigiu funcţia de primar al Oraşului Vlăhiţa, iar potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. 1 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, pe timpul exercitării mandatului de primar, viceprimar, preşedinte sau vicepreşedinte al consiliului judeţean, se suspendă contractul de muncă sau actul de numire a acestora în cadrul unei instituţii ori autorităţi publice, respectiv la regii autonome sau la societăţi comerciale cu capital integral ori majoritar de stat sau ale unităţilor administrativ-teritoriale.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 25 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, aleşii locali sunt primarul, consilierii locali, preşedintele consiliului judeţean şi consilierii judeţeni, iar în asigurarea liberului exerciţiu al mandatului lor, aceştia îndeplinesc o funcţie de autoritate publică, beneficiind de dispoziţiile legii penale cu privire la persoanele care îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

Totodată, prevederile art. 128 din Legea nr. 215/2001 şi ale art. 55 din Legea nr. 393/2004 dispun în sensul că aleşii locali, prin urmare şi primarul, răspund, după caz, contravenţional, administrativ, civil sau penal pentru faptele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin, în condiţiile legii.

Din perspectiva reglementărilor legale anterior evocate, Curtea a constatat că răspunderea patrimonială a primarului faţă de comunitatea locală care l-a ales şi care i-a acordat mandatul de reprezentare nu poate fi antrenată în temeiul normelor şi  principiilor răspunderii civile contractuale reglementate de art. 254 alin. 1 din Codul muncii, pentru că atribuţiile acestuia nu derivă din încheierea şi executarea unui contract de muncă.

De altfel, nici chiar reclamantul nu şi-a întemeiat acţiunea pe aceste dispoziţii legale, ci pe prevederile art. 998 – 999 din Codul civil (de la 1865), care reglementează răspunderea civilă delictuală, de natură a atrage competenţa materială a instanţei civile de drept comun.

Sub acest ultim aspect, însă, instanţa de control judiciar are în vedere împrejurarea că la baza presupusei răspunderi patrimoniale a primarului-pârât din prezenta cauză se află actele de control întocmite de Curtea de Conturi în virtutea atribuţiilor conferite de Legea nr. 94/1992, cu privire la respectarea de către acesta a dispoziţiilor legale care reglementează procedura executării a două contracte de achiziţie publică, acte ce intră sub incidenţa unor dispoziţiilor legale speciale, respectiv O.U.G. nr. 34/2006 şi H.G. nr. 925/2006.

Or, din perspectiva prevederilor art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, contractele încheiate de autorităţile publice şi care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice şi achiziţiile publice sunt asimilate actelor administrative, iar potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 1 lit. f) din aceeaşi lege, contenciosul administrativ este activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Prin urmare, în raport de prevederile legale evocate, Curtea a constatat că acţiunea promovată de reclamantul Oraşul Vlăhiţa împotriva pârâtei B. M. – fost primar, având ca obiect angajarea răspunderii materiale a acesteia pentru repararea unui pretins prejudiciu  cauzat patrimoniului unităţii administrativ-teritoriale prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor legale derivând din executarea contractelor de achiziţie publică încheiate cu societăţile comerciale chemate în garanţie, trebuia să fie soluţionată în primă instanţă de Tribunalul Harghita în complet specializat pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal, conform prevederilor art. 2 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură civilă şi ale art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (dat fiind faptul că această instanţă nu are în alcătuirea sa o secţie de contencios administrativ şi fiscal), iar nu de către un complet specializat pentru soluţionarea cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, cum greşit s-a stabilit prin încheierea de şedinţă din 6 februarie 2013 (fila 629 dosar fond).

Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 278 alin. 2 din Codul muncii, prevederile acestui act normativ se aplică, cu titlu de drept comun, şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective, însă în speţă ne aflăm tocmai în această din urmă ipoteză de excepţie, deoarece, astfel cum s-a arătat mai devreme, prin acţiunea dedusă judecăţii se urmăreşte angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei - fost primar, prin invocarea îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor legale care îi reveneau pe parcursul derulării unor contracte de achiziţie publică – acte administrative prin esenţă, în sensul Legii nr. 554/2004, ceea ce exclude competenţa instanţei civile de dreptul muncii.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Curtea a constatat că hotărârea atacată prin recursurile supuse examinării este afectată de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă, în sensul că instanţa care a pronunţat-o nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale şi a fost încălcată competenţa de ordine publică a instanţei de contencios administrativ.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1, 3 şi 6 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis recursurile deduse judecăţii şi a casat integral sentinţa civilă atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea soluţionării acesteia de către un complet specializat pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal, soluţie în raport de care nu se mai impune verificarea celor critici de nelegalitate invocate.

Domenii speta

Spete similare