Excepţie. Invocare din oficiu. Condiţii

-Codul de procedură civilă din 1865 – 129, art. 137 alin. (1)

Nulitatea actului încheiat în fraudarea legii are natura unei apărări de fond şi nu poate fi invocată din oficiu de instanţă în temeiul art. 137 alin. (1) C. pr. civ., (opinie majoritară).

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 366 din 6 martie 2013

Prin cererea înregistrat sub nr. 4722/325/2006 la Judecătoria Timişoara reclamanţii P.T.Z., P.T.C. şi P.T.D. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii B.I. şi B.M., în principal constatarea nulităţii absolute a actului – promisiune de vânzare – cumpărare încheiat la 28.07.1999 la Biroul de avocat L.N. şi a tuturor consecinţelor actului, iar în subsidiar, anularea convenţiei şi a consecinţelor acesteia.

Pe cale reconvenţională ulterior precizată, pârâţii au solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic notarial şi prin care să se dispună intabularea în CF 8[…]; în subsidiar, au solicitat obligarea pârâţilor reconvenţionali la încheierea actului autentic sub sancţiunea unor daune-interese de 1000 lei/zi întârziere.

Prin sentinţa civilă nr. 19675/14.10.2010 s-a luat act de renunţarea la judecata acţiunii principale formulată de reclamanţi şi s-a dispus disjungerea cererii reconvenţionale, cerere ce a fost înregistrată la Judecătoria Timişoara sub nr. 29207/325/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 13931/02.06.2011 cererea formulată de reclamanţii B.I. şi B.M. împotriva pârâţilor a fost admisă.

În consecinţă, instanţa a constatat că prin promisiunea bilaterală de vânzare cumpărare încheiată la 28.07.1999 antecesoarea pârâţilor, P.T.E., s-a obligat să vândă reclamanţilor imobilul situat în Timişoara […], prezenta hotărâre ţinând loc de contract autentic de vânzare-cumpărare; a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamanţilor ca bun comun în devălmăşie.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că, în motivare, reclamanţii au arătat că bunica pârâţilor, P.T.E. s-a obligat să le vândă imobilul arătat; deşi nu mai operează interdicţia de vânzare de 10 ani, moştenitorii promitentei vânzătoare (care a decedat) refuză să încheie contractul autentic, obligaţie asumata de antecesoarea lor prin promisiunea de vânzare încheiată la 28.07.1999.

În drept, s-a invocat art. 1073, art. 1075, art. 969-970 şi art. 680-700 C. civ.

În apărare, pârâţii au arătat ca promisiunea de vânzare cumpărare cuprinde o clauza de dezicere potrivit căreia moştenitorii au dreptul să se răzgândească şi să refuze transmiterea dreptului de proprietate, clauză pe care înţeleg să o invoce ca motiv care justifică respingerea cererii privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare.

Au mai arătat că antecontractul de vânzare-cumpărare este nul, întrucât se încalcă interdicţia de înstrăinare de 10 ani prevăzută de Legea nr. 112/1995 şi cuprinde şi o obligaţie de întreţinere care, pentru a fi valabilă, trebuie să îndeplinească cerinţa formei autentice.

Examinând actele şi lucrările de la dosar, instanţa a reţinut că la data de 28.07.1999 s-a încheiat promisiunea sinalagmatica de vânzare cumpărare  prin care bunica pârâţilor, P.T.E., s-a obligat să vândă reclamanţilor imobilul situat în Timişoara str. […]. Preţul a fost stabilit de comun acord printr-o suma de bani care se completează cu prestaţia de întreţinere a promitentei vânzătoare.

Promitenta vânzătoare a decedat în anul 2000, succesiunea acesteia fiind culeasă de pârâţi în calitate de moştenitori legali.

Obligaţia de a face a defunctei născută din promisiunea de vânzare-cumpărare este o datorie ce intră în pasivul succesoral şi care trece asupra moştenitorilor care au acceptat pur şi simplu moştenirea. Pârâţii sunt astfel obligaţi a transmite proprietatea asupra imobilului în litigiu, obligaţie asumată de antecesoarea lor şi aflată în patrimoniul succesoral la data deschiderii succesiunii, conform convenţiei menţionate.

Pârâţii au susţinut că această convenţie este nulă, întrucât Legea nr. 112/1995 prevede interdicţia de înstrăinare timp de 10 ani.

În temeiul promisiunii de vânzare-cumpărare, a reţinut instanţa, proprietatea nu se transmite de la promitent la beneficiar ci se naşte doar obligaţia de a face o astfel de transmisiune în viitor. Dată fiind natura obligaţiei asumate, interdicţia de vânzare prevăzută de Legea nr. 112/1995 nu afectează valabilitatea convenţiei, întrucât prin încheierea ei nu a avut loc o înstrăinare, o transmitere a dreptului de proprietate.

Astfel, motivele de nulitate invocate de pârâţi sunt neîntemeiate.

Pârâţii se prevalează în apărare şi de clauza din antecontract prin care se prevede că moştenitorii promitentei vânzătoare se pot răzgândi în privinţa încheierii contractului de vânzare cumpărare.

Această clauză este o clauză îndoielnică, având în vedere că vine în contradicţie evidentă cu clauza din antecontract conform căreia, în situaţia în care moştenitorii vor refuza încheierea actului autentic, promitenţii cumpărători se vor putea adresa instanţei în vederea obţinerii hotărârii judecătoreşti care să suplinească consimţământul acestora.

Existând îndoială în ce priveşte clauza de dezicere, aceasta se interpretează în sensul care reiese din natura contractului conform art. 979 C. civ. şi în conformitate cu voinţa reala a părţilor (art. 977 C. civ.), iar voinţa internă a părţilor a fost aceea de a se transmite proprietatea şi nu de a se răzgândi cu privire la încheierea contractului autentic.

Apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei a fost admis de Tribunalul Timiş prin decizia civilă nr. 527/27.06.2012 pronunţată în dosarul nr. 29207/325/2010.

În consecinţă, sentinţa a fost schimbată în sensul respingerii acţiunii.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reţinut că, în motivare, reclamanţii au arătat că prima instanţă nu a luat în considerare clauza de dezicere, apreciind că  aceasta vine în contradicţie cu clauza care se referă la posibilitatea de a se apela la concursul justiţiei dacă nu se doreşte încheierea contractului în formă autentică.

Această interpretare este greşită, deoarece clauza de dezicere prevalează. Doar dacă nu se uzează de clauza de dezicere şi nici nu se doreşte încheierea contractului autentic se poate apela la concursul instanţei. Interpretarea după natura contractului şi după voinţa părţilor nu înlătură clauza de dezicere. Natura contractului nu interzice clauza de dezicere, ba mai mult aceasta este uzuală în promisiunile de vânzare-cumpărare  şi art. 977 C. civ. este invocat în mod greşit.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate de apelanţi dar şi prin prisma nulităţii absolute determinată de fraudarea legii prin simulaţie prin interpunere de persoane, tribunalul a reţinut că, prin pronunţarea sentinţei, prima instanţă a dat o interpretare greşită atât stării de fapt cât şi dispoziţiilor legale incidente în speţă.

Astfel, între părţi, respectiv între reclamanţii intimaţi şi antecesoarea pârâţilor apelanţi P.T.E. s-a încheiat în anul 1998 un act sub semnătură privată căruia i s-a dat dată certă la cabinetul de avocat R.C.  în data de  24.09.1998.

Prin acest act sub semnătura privată, reclamanţii intimaţi au dat antecesoarei apelanţilor suma de 4.200.000 lei, pentru ca aceasta să cumpere pentru reclamanţi apartamentul din litigiu în baza Legii nr. 112/1995; antecesoarea pârâţilor apelanţi a recunoscut reclamanţilor calitatea de adevăraţi proprietari, arătând în mod expres că „deşi apartamentul în cauză va fi intabulat pe numele cumpărătoarei aparente, realitatea este cea care rezulta din conţinutul prezentului înscris”.

Prin urmare, antecesoarea pârâţilor apelanţi a recunoscut că este proprietara aparentă a imobilului în litigiu şi că adevăraţii proprietari sunt reclamanţii intimaţi  pentru care ea a cumpărat acest imobil în baza Legii  nr. 112/1995.

În acest context este evident că între părţi s-a încheiat o simulaţie prin interpunere de persoane în scopul de a frauda dispoziţiile imperative ale Legii nr. 112/1995 care prevedeau că pot cumpăra imobile numai chiriaşii acestora care la data intrării în vigoare aveau contract de închiriere valabil.

Prin simulaţie părţile produc voit, în deplină cunoştinţă de cauză, o neconcordanţă între voinţa declarată şi voinţa reală, acordul lor de voinţă realizat în scopul naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic fiind însoţit şi de un alt acord de voinţa, declarat dar nereal, în scopul ascunderii faţă de terţi a existenţei acordului de voinţa secret, real.

Simulaţia ca operaţiune juridică are anumite limite în sensul că pentru a produce efecte juridice trebuie să fie conforma cu legea şi în acord cu bunele moravuri. Astfel, simulaţia este lovita de nulitate absoluta atunci când prin ea se urmăreşte fraudarea legii.

Fraudarea legii (fraus omnia corumpit) reprezintă operaţiunea prin care, la întocmirea unui act juridic în scopul eludării unor norme legale imperative, sunt uzitate alte norme legale, prin deturnarea acestora din urma de la scopul în care au fost edictate de legiuitor. Fraudarea legii se naşte dintr-o conduită a părţilor care în mod artificial urmăresc să supună raportul lor juridic unei legi care nu le este aplicabilă în condiţii normale.

Or, în speţa de fată este evident că părţile prin încheierea acestor acte juridice au urmărit să eludeze dispoziţiile imperative ale Legii nr. 112/1995 care nu permiteau reclamanţilor intimaţi să cumpere imobilul din litigiu.

În concluzie, actele încheiate de părţi şi contractul de vânzare-cumpărare încheiat de antecesoarea pârâţilor apelanţi cu SC Administrarea Domeniului Public sunt lovite de nulitate absolută, fiind astfel ineficace din punct de vedere juridic.

De asemenea, chiar dacă s-ar admite că aceste acte juridice civile sunt valabile şi nu au fost încheiate în vederea fraudării legii, tribunalul a apreciat că motivul de apel invocat de apelanţi privind clauza de dezicere este fondat.

În mod greşit prima instanţa a reţinut ca această clauză de dezicere stipulată în promisiunea bilaterala de vânzare-cumpărare este îndoielnică, întrucât ar veni în contradicţie cu clauza din antecontract privind posibilitatea instanţei de a pronunţa o hotărâre care sa tină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare. Dimpotrivă, Tribunalul a apreciat că această clauză este neechivocă şi nu vine în contradicţie cu această clauză. Din cuprinsul promisiunii rezultă faptul că părţile au prevăzut că, în ipoteza în care la data expirării interdicţiei contractul în forma autentică nu se poate încheia la notar din voinţa promitenţilor sau a moştenitorilor, prezentul act va putea fi valorificat în instanţă în vederea obţinerii acestei hotărâri judecătoreşti care să suplinească actul autentic.

Prin urmare, această clauză trebuie să fie interpretată în sensul că dacă din diferite motive contractul în formă autentică nu se poate realiza la notar, oricare dintre părţi se va putea adresa instanţei de judecată ca să suplinească actul autentic. Dar acest lucru nu vine în contradicţie cu clauza de dezicere stipulată în promisiunea de vânzare-cumpărare.

Împotriva deciziei au declarat recurs în termen reclamanţii, care au criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului.

În motivare au invocat greşita interpretare a clauzei de dezicere cu consecinţa reţinerii caracterului neechivoc al acesteia, câtă vreme părţile din promisiune au stabilit că actul este opozabil moştenitorilor şi că, în situaţia în care, din voinţa părţilor sau a moştenitorilor nu se va încheia actul autentic, promisiunea poate fi valorificată în instanţă în vederea obţinerii unei hotărâri care să suplinească actul autentic, voinţa reală a părţilor fiind aceea de a încheia acest act.

Au invocat că aceeaşi concluzie referitoare la voinţa reală a părţilor rezultă şi din ordinea în care clauzele au fost inserate în contract.

Au criticat decizia sub aspectul reţinerii fraudării legii cu consecinţa reţinerii nulităţii promisiunii, câtă vreme în cauză nu s-a formulat o cerere reconvenţională având acest obiect.

Au invocat greşita interpretare dată dispoziţiilor art. 969, 983 C .civ.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 C. pr. civ.

Examinând decizia prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 306 alin. (2) C. pr. civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C. pr. civ., văzând şi normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut următoarele:

Corespunde realităţii că, în manifestării libertăţii de voinţă, părţile pot include în convenţia încheiată o clauză de dezicere, aceasta reprezentând prevederea contractuală asumată de părţi care dă dreptul la desfiinţarea unilaterală a unui contract valabil încheiat şi constituindu-se, astfel, într-o excepţie de la principiul irevocabilităţii contractului prin voinţa unei părţi prevăzut de art. 969 alin. (2) Codul civil din 1864 (aplicabil şi în cauză).

Fiind rezultat al convenţiei părţilor şi inclusă – în speţa de faţă – într-o promisiune de vânzare – cumpărare, clauza de dezicere nu se sustrage regulilor de interpretare a actelor juridice, ea neavând o existenţă de sine-stătătoare ci coexistând cu celelalte clauze ce reprezintă manifestarea de voinţă a părţilor.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 977 C. civ. interpretarea actelor juridice se face după intenţia comună părţilor şi nu după sensul literal al termenilor, iar art. 982 C. civ prevede că toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din întregul act.

Totodată, clauzele îndoielnice se interpretează în sensul care reiese din natura convenţiei (art. 972 C. civ.) şi în înţelesul în care produce un efect (art. 978 C. civ.), efectul fiind cel urmărit de părţi la încheierea convenţiei, în speţă cel de obligare la transmiterea proprietăţii.

Corespunde realităţii că părţile promisiunii au convenit că, în cazul în care „promitenta sau moştenitorii săi se răzgândesc în privinţa încheierii contractului autentic de vânzare – cumpărare vor fi obligaţi să restituie acceptanţilor” cheltuielile efectuate [alin. (9) din promisiune).

Se observă, însă, că aceleaşi părţi au convenit în cuprinsul aceluiaşi act că „ în cazul decesului oricăreia dintre părţi înainte de perfectarea contractului autentic, prezenta promisiune este opozabilă moştenitorilor. De asemenea, la expirarea interdicţiei de înstrăinare prezentul act poate fi valorificat în instanţă în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti care să suplinească actul autentic, în cazul în care din voinţa promitenţilor sau a moştenitorilor lor, acesta nu se va putea încheia” [alin. (7) din promisiune].

La fel, promitenta vânzătoare s-a obligat ca la data la care vânzarea va fi posibilă, respectiv după expirarea interdicţiei legale, să vândă apartamentul promitenţilor – cumpărători [alin. (4) din promisiune].

Rezultă, astfel că, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, clauza referitoare la efectele răzgândirii promitentei vânzătoare sau a moştenitorilor acesteia este una îndoielnică în sensul art. 978, 979 C. civ.

Câtă vreme, conform celor mai sus reţinute, voinţa reală a părţilor a fost încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică la data expirării interdicţiei prevăzute de Legea nr. 112/1995 ( şi, pe cale de consecinţă, transmiterea dreptului de proprietate), în mod greşit a calificat instanţa de apel clauza referitoare la răzgândire ca fiind una de dezicere.

Astfel, câtă vreme promitenţii au convenit că actul poate fi valorificat în instanţă în vederea obţinerii unei hotărâri care să suplinească actul autentic în cazul în care din voinţa părţilor sau a moştenitorilor nu se va putea încheia, sus-menţionata clauză are, eventual, efectul unei constrângeri a promitentei (moştenitorilor ei) în sensul de a-i determina să perfecteze actul în formă autentică.

În ceea ce priveşte considerentele deciziei vizând nulitatea absolută a actelor încheiate între părţi şi a contractului de vânzare – cumpărare încheiat de antecesoarea pârâţilor în baza Legii nr. 112/1995, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Conform celor mai sus arătate, prin cererea înregistrată sub nr. 4722/325/2006 la Judecătoria Timişoara, pârâţii din prezenta cauză au solicitat constatarea nulităţii absolute a promisiunii de vânzare cumpărare şi a tuturor consecinţelor actului invocând fraudarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995; ulterior, au renunţat la judecată, instanţa luând act de renunţare prin sentinţa civilă nr. 16375/14.10.2010.

În acelaşi dosar, pe calea întâmpinării înregistrată la 09.10.2006 şi a completării la acţiune, pârâţii au invocat nulitatea actului sub semnătură privată din 24.09.1998 şi a consecinţelor acestui act.

După disjungerea cererii reconvenţionale şi constituirea prezentului dosar, pârâţii (reclamanţi în dosarul iniţial) nu au mai reiterat aceste susţineri.

Chiar în lipsa investirii cu o cerere în constatarea nulităţii care să fie formulată în dosarul de faţă, prima instanţă a examinat cererile formulate în dosarul anterior şi le-a respins ca neîntemeiate.

Pe calea apelului, pârâţii nu au formulat critici punctuale împotriva sentinţei sub acest aspect ci au arătat că există „şi o interdicţie de înstrăinare legală încălcată”, iar admiterea apelului se impune” deoarece legea interzice vânzarea acestui imobil”(f 3, 6 dos apel), tribunalul nereţinând, în consecinţă, că apelanţii ar fi formulat o atare critică.

În aceste condiţii, după ce la termenul de judecată din 08.02.2012 instanţa a acordat cuvântul pe fond şi a rămas în pronunţare (apelanţii susţinând incidenţa clauzei de dezicere), cauza a fost repusă pe rol pentru discutarea simulaţiei prin interpunere de persoane, la termenul de judecată din 20.06.2012 instanţa punând în discuţia părţilor excepţia invocată, iar în considerente Tribunalul a reţinut că sunt nule actele sus-menţionate întrucât s-a încheiat o simulaţie prin interpunere de persoane în scopul de a frauda dispoziţiile Legii nr. 112/1995.

Este adevărat că nulitatea poate fi invocată şi pe cale de excepţie, însă sesizarea instanţei cu o atare cerere trebuie să respecte dispoziţiile procedurale edictate în acest sens.

Or, invocarea nulităţii actului pentru fraudarea legii nu are natura unei excepţii procesuale, câtă vreme o atare susţinere pune în discuţie nu exerciţiul dreptului la acţiune ci chiar fondul pretenţiei formulate de partea adversă, astfel că ea se constituie într-o apărare de fond.

O atare susţinere putea fi opusă în cauză de pârâţi reclamanţilor pe calea unei eventuale cereri reconvenţionale formulată în condiţiile art. 119 C. pr. civ. şi supusă exigenţelor dispoziţiilor Legii nr. 146/1997, câtă vreme pârâţii au renunţat la cererea în nulitate formulată în dosarul din care cererea de faţă a fost disjunsă.

Pe de altă parte, pentru considerentele mai sus arătate, nici instanţa de apel nu putea invoca simulaţia ca mijloc de fraudare a legii (cu consecinţa nulităţii actelor încheiate de promitenţi) câtă vreme, potrivit celor mai sus arătate, nu a fost investită în condiţiile art. 287 C. pr. civ. cu o atare cerere, iar din oficiu acest aspect nu putea fi invocat decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. ultim C. pr. civ., ale art. 294 alin. (1) şi ale art. 295 alin. (1) C. pr. civ. referitoare la limitele caracterului devolutiv al apelului şi la motivele ce pot fi invocate de instanţă din oficiu.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2), (3), C. pr. civ., raportat la art. 304 pct. 8, 9 C. pr. civ., instanţa a admis recursul declarat de reclamanţi, cu consecinţa respingerii apelului pârâţilor şi a menţinerii hotărârii primei instanţe.

Domenii speta

Spete similare