Inexistenţa posibilităţii autorităţii/instituţiei publice de a opta între formularea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect pretenţii şi emiterea unei decizii sau ordin de imputare pentru recuperarea unei creanţe rezultând dintr-un raport de s

 Inexistenţa posibilităţii autorităţii/instituţiei publice de a opta între formularea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect pretenţii şi emiterea unei decizii sau ordin de imputare pentru recuperarea unei creanţe rezultând dintr-un raport de serviciu, în condiţiile în care debitorul obligaţiei corelative nu mai are calitatea de funcţionar public la momentul recuperării.

(Domeniu: FUNCTIONAR PUBLIC)

Din analiza prevederilor Legii nr. 188/1999, rezultă, fără echivoc, că raportul de serviciu este cel care stă la baza răspunderii civile a funcţionarului public în condiţiile art. 84 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 188/1999 rep. Dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 188/1999 reglementează modalitatea de reparare a pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţia de la art. 84 alin. a lit. b) care nu constituie în esenţă altceva decât o aplicare particulară în materia raportului de funcţie publică, similar reglementării din materia raportului de muncă (art.256 din Legea nr. 53/2003, republicată), a principiilor instituţiei plăţii nedatorate, astfel cum erau reglementate ca drept comun de art. 992  şi urm. din Codul civil (1864), în vigoare la data faptelor.

Prin urmare, interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 109, 84 şi 85 din Legea nr. 188/1999, rep., conduce, fără echivoc, la concluzia inadmisibilităţii acţiunii în pretenţii întemeiată pe plata nedatorată, revenind autorităţii obligaţia de a recurge la mecanismul ordinului sau deciziei de imputare, în măsura în care aprecia că intimatul beneficiase, atunci când era încadrat ca funcţionar public, de sume acordate necuvenit şi nu acceptă restituirea lor benevolă.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A VIII-A  CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL, DECIZIA CIVILĂ NR. 28/07.01.2013)

Asupra  recursului din prezenta cauză, examinând  actele şi  lucrările  dosarului, constată  următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 409/09.05.2012, pronunţată de Tribunalul Teleorman – Secţia CMASCAF în dosarul nr. 1523/87/2012, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu, şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta P. O. Z., cu sediul în Zimnicea, str ……… , judeţul Teleorman, în contradictoriu cu pârâtul R. M. S. cu domiciliul în Zimnicea, str …………..,  judeţul Teleorman, ca fiind prescris dreptul material la acţiune.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin cererea formulată la data de 19.04.2012, şi înregistrată sub nr. 1523/87/2012, reclamanta P. O. Z. a chemat în judecată pe pârâtul R. M. S. şi a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1650 lei, reprezentând contravaloarea normei de hrană încasată de către pârât pentru perioada august 2008-martie 2009.

În susţinerea acţiunii, reclamanta a arătat că în perioada 1 iunie -15 iulie 2011, Curtea de Conturi a exercitat un control asupra contului de execuţie bugetară pe anul 2010, în cadrul Primăriei Oraşului Zimnicea.

Cu ocazia controlului s-a constatat că în perioada august 2008-martie 2009, angajaţii Primăriei Oraşului Zimnicea, personalul contractual şi funcţionarii publici au beneficiat de norma de hrană în cuantum de 10 lei /zi lucrată.

În acest sens a fost emis Raportul de audit financiar nr. 45(862)/18.07.2011 şi Decizia nr. 37/2011, prin care au fost stabilite o serie de măsuri privind recuperarea prejudiciului cauzat instituţiei.

Au fost întocmite angajamente de plată prin care salariaţii se obligă să restituie lunar , până la concurenţa prejudiciului, suma datorată.

Prin angajamentul de plată nr. 6347/14.03.2012, pârâtul a fost înştiinţat de suma datorată solicitându-i-se acordul privind plata acestuia.

Pârâta a refuzat să-şi însuşească angajamentul de plată.

În drept, şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 266, 268, 269, 256 din Codul Muncii şi art. 82 din Codul de procedură civilă.

La data de 03.05.2012, pârâtul a depus întâmpinare şi a solicitat instanţei respingerea acţiunii formulată de reclamant ca nefondată, arătând că în cazul personalului contractual prevederile cuprinse în codul muncii sunt completate cu cele ale Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă şi cu reglementările de drept comun civile administrative în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.

A arătat că potrivit legii 130/1996, art. 12 alin 1 şi art. 3 alin 3 din Contractul Colectiv de Munca unic la Nivel naţional, contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Acordarea drepturilor salariale nu este nelegală, nu există nici un text de lege care să o interzică.

Prevederile contestate de Camera de Conturi Teleorman şi cuprinse în contractul colectiv se circumscriu chiar noţiunii de ,,îmbunătăţire a condiţiilor de muncă,, părţile angajate în negociere au fost de acord că masa caldă era necesară pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.

Drepturile de hrană nu fac parte din categoria veniturilor de natură salarială supuse impozitării în temeiul art. 58 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal.

Potrivit art. 55 alin 4 din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal dreptul de hrană acordat de angajator angajaţilor în conformitate cu legislaţia în vigoare nu sunt venituri salariale şi nu sunt impozabile.

Norma de hrana prevăzută la art. 21 alin 4 din acordul colectiv de muncă este inclusă la capitolul ,,sănătatea şi securitatea în muncă; condiţiile de muncă; protecţia muncii şi protecţia socială”, clauza care face obiectul  negocierilor colective prevăzute de art. 37 şi art. 72 din Legea nr. 188/1999 şi titlul VIII din Legea nr. 53/2003.

La termenul de judecată din data de 09.05.2012, în procedura prevăzută de dispoziţiile art. 137 Cod procedură civilă, instanţa, din oficiu,  a invocat  excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului şi a soluţionat cauza pe această excepţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 268 alin 1 lit. c , cererile  în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune.

Reclamanta P. O. Z.  a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1650 lei, reprezentând contravaloarea normei de hrană încasată de către pârâtă pentru perioada august 2008-martie 2009.

Acţiunea ce face obiectul prezentei cauze a fost înregistrată  de către reclamantă la data de 19.04.2012, iar data naşterii dreptului la acţiune se calculează în raport de  luna în care au fost încasate drepturile salariale.

Pentru perioada august 2008-martie 2009, dreptul la acţiune s-a stins, trecând o perioadă mai mare de 3 ani, termen în care acesta poate fi exercitat.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, reclamanta P. O. Z. a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei civile recurate şi pe cale de consecinţă să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1650 de lei reprezentând contravaloare normă de hrana încasată nelegal în perioada august 2008-martie 2009.

Arată că şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, apreciind că sentinţa atacată este lipsită de temei legal şi pronunţată cu aplicarea greşită a legii, iar motivele pe care se sprijină sunt contradictorii.

În motivare relevă că  sentinţa civilă nr. 409/09.05.2012 este nelegală şi netemeinică din următoarele considerente:

-Termenul prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c, Codul Muncii, republicat cu modificările si completările ulterioare jncepe sa curgă de la data naşterii dreptului la acţiune.

-În situaţia dedusă judecăţii, dreptul la acţiune s-a născut la data emiterii Deciziei nr.37/2011de către Curtea de Conturi a României, Camera de Conturi Teleorman, respectiv 18.07.2011.

-Prejudiciul a fost descoperit odată cu acţiunea de control exercitată în perioada 1 iunie - 15 iulie 2011 asupra contului de execuţie bugetară pe anul 2010 în cadrul Primăriei oraş Zimnicea.

-Primăria oraş Zimnicea nu putea sa solicite recuperarea prejudiciului în termen de 3 ani de la data plaţii efective a acestor drepturi, deoarece nu instituţia recurentă a considerat nelegală plata acestora.

În drept, şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 299 Cod procedură civilă.

A solicitat judecarea cauzei şi în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin 2 Cod procedură civilă.

Intimatul pârât  R. M. S. a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurenta reclamantă P. O. Z., prin care a solicitat respingerea recursului ca netemeinic si nelegal si pe cale de consecinţă menţinerea în totalitate a sentinţei civile nr. 409/09.05.2012, pronunţată în dosarul civil 1523/87/2012.

În motivare arată că instanţa de fond în mod temeinic si legal a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune având în vedere faptul că termenul de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune a fost depăşit.

S-a avut in vedere faptul ca recurenta solicită recuperarea prejudiciului cauzat în perioada august 2008 - martie 2009.

De asemenea, relevă că în Monitorul Oficial nr. 401/15.06.2012, a fost publicată Legea nr. 84/2012 privind unele masuri referitoare la veniturile de natura salariala ale personalului plătit din fonduri publice, lege sub incidenţa căreia se află şi partea intimată, având în vedere că  art. 1 din lege prevede că: „Prezenta lege se aplică personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului ale cărui venituri de natură salariala au fost stabilite până la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, în baza: a) contractelor sau acordurilor colective de muncă încheiate, înregistrate la Ministerul Muncii, Familiei si Protecţiei Sociale sau, după caz, la inspectoratele teritoriale de muncă si necontestate la instanţele judecătoreşti competente(...)”, iar art. 2 alin.1 din acelaşi act normativ stabileşte că „Se aprobă exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salariala stabilite în condiţiile art. 1 pe care personalul din sectorul bugetar trebuie să le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de angajatori drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii”.

În drept, şi-a întemeiat întâmpinarea  pe dispoziţiile art. 299 Cod procedură civilă.

A solicitat judecarea cauzei şi în lipsă, conform art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.

În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă, părţile neformulând propuneri concrete în acest sens.

Curtea de Apel Bucureşti s-a constatat legal sesizată şi competentă material să soluţioneze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 şi art. 299 Cod de procedură civilă, precum şi ale art. 20 din Legea nr.554/2004..

Examinând în continuare, sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din acelaşi act normativ, dar şi în raport de motivul de ordine publică invocat din oficiu, conform art.306 alin.2 Cod procedură civilă , precum şi sub toate aspectele de drept şi de fapt ale cauzei, potrivit art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, Curtea constată că prin cererea de chemare în judecată asupra căreia s-a pronunţat instanţa de fond, recurenta P. O. Z. a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligat intimatul pârât R. M. S. la plata sumei de 1650 lei, reprezentând contravaloarea normei de hrană încasată de către pârât pentru perioada august 2008-martie 2009, perioadă în care intimatul pârât a deţinut funcţia de referent (state viramente drepturi băneşti, filele 16- 33 dosar instanţa de fond).

Or, în conformitate cu dispoziţiile art.84 lit. b) din Legea nr. 188/1999, rep., „răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează: … b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit”, iar art. 85 din acelaşi act normativ prevede că „(1) Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 84 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile. (2) Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ. (3) Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei”.

Din analiza acestor prevederi, rezultă, fără echivoc, că raportul de serviciu este cel care stă la baza răspunderii civile a funcţionarului public în condiţiile art. 84 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 188/1999 rep. Or, câtă vreme partea recurent – reclamantă acceptă incidenţa în cadrul acţiunii sale a art. 84 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 188/1999 rep., întrucât a introdus acţiunea la instanţa de contencios administrativ, atunci trebuie să accepte şi aplicabilitatea imediată a dispoziţiilor art. 85 din aceeaşi lege, deoarece acest din urmă text reglementează modalitatea de reparare a pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţia de la art. 84 alin. a lit. b) care nu constituie în esenţă altceva decât o aplicare particulară în materia raportului de funcţie publică, similar reglementării din materia raportului de muncă (art.256 din Legea nr. 53/2003, republicată), a principiilor instituţiei plăţii nedatorate, astfel cum erau reglementate ca drept comun de art. 992  şi urm. din Codul civil (1864), în vigoare la data faptelor.

Prin urmare, interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 109, 84 şi 85 din Legea nr. 188/1999, rep., conduce, fără echivoc, la concluzia inadmisibilităţii acţiunii în pretenţii întemeiată pe plata nedatorată, căci revenea autorităţii obligaţia de a recurge la mecanismul ordinului sau deciziei de imputare, în măsura în care aprecia că intimatul beneficiase, atunci când era încadrat ca funcţionar public, de sume acordate necuvenit şi nu acceptă restituirea lor benevolă.

 În consecinţă, faţă de prevederile art.312 alin.1, 2 şi 3, pentru motivul de ordine publică, invocat din oficiu, în condiţiile art.306 alin.2 Cod procedură civilă, luând în considerare şi faptul că excepţia inadmisibilităţii are caracter prioritar în raport cu excepţia prescrierii dreptului la acţiune, potrivit ordinii instituite de dispoziţiile art.137 alin.1 Cod procedură civilă, se va admite recursul declarat de către recurenta-reclamantă P. O. Z., se va modifica sentinţa civilă recurată în sensul că se va admite excepţia inadmisibilităţii şi se va respinge acţiunea ca inadmisibilă.

 În ceea ce priveşte criticile formulate de partea recurentă, Curtea urmează a le înlătura, întrucât considerentele care au condus la aprecierea cererii introductive ca fiind inadmisibilă fac inutilă cercetarea criticilor invocate.

Domenii speta

Spete similare