Aprecierea nelegală ca fiind nedeductibile cheltuielile cu consumul de combustibil, la calculul profitului impozabil, raportat la motivarea că nu sunt destinate obținerii de venituri impozabile

DREPT FISCAL

Recurs. Aprecierea nelegală ca fiind nedeductibile cheltuielile cu consumul de combustibil, la calculul profitului impozabil, raportat la motivarea că nu sunt destinate obținerii de venituri impozabile

- art. 19 alin. 1 și art. 21 alin. 1 din Legea nr. 571/2003

- Ordinul MFP nr. 3389/2011

În baza art. 19 alin. 1 și 21 alin. 1 din Legea nr. 571/2003, profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și se adaugă cheltuielile nedeductibile. Sunt cheltuieli deductibile numai cele efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.

Pe de o parte, dacă societatea a realizat venituri și nu le-a înregistrat în contabilitate, astfel cum se susține prin recurs, organele de inspecție fiscală trebuiau să procedeze la estimarea venitului, a bazei impozabile, și nu la refuzul deductibilității cheltuielilor.

Pe de altă parte, alegând să estimeze baza de impunere, date fiind foile de parcurs incomplete, fără menționarea normei proprii de consum, organele de inspecție fiscală ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Ordinul MFP nr. 3389/2011, utilizând una din metodele acolo reglementate. Astfel, stabilirea bazei de impunere se va face prin estimarea atât a veniturilor, cât și a cheltuielilor aferente acestora.

Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 567 din 30 iunie 2021

Prin Sentința nr. (...)/CA/05.03.2020, Tribunalul (...) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta (R) SRL, prin lichidator judiciar (Lj) IPURL în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (...), prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...).

A anulat în parte Raportul de inspecție fiscală nr. F-(...) 5(...)/04.02.2016 și Decizia de impunere nr. F-(...) 6(...)/04.02.2016, cu privire la TVA stabilită suplimentar ce depășește suma de 64.032 lei, aferentă perioadei 01.01.2013 - 30.11.2015 și cu privire la impozitul pe profit stabilit suplimentar ce depășește suma de 42.688 lei, aferent perioadei 01.01.2013 - 31.12.2014.

A anulat în parte Dispoziția de măsuri nr. (...)/27.01.2016 ținând cont de constatările și dispozițiile anulate din Raportul de inspecție fiscală nr. F-(...) 5(...)/04.02.2016 și Decizia de impunere nr. F-(...) 6(...)/04.02.2016.

A obligat reclamanta la plata sumei de 200 lei onorariu expert către expert (...) și a sumei de 1500 lei către expert (...).

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (...) - Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...), solicitând admiterea recursului, casarea în parte a Sentinței nr. (...)/05.03.2020 pronunțată de Tribunalul (...) în dosar nr. (...)/2016, în ceea ce privește anularea în parte a actelor administrative atacate și pe cale de consecință, respingerea acțiunii formulate de reclamantă și menținerea actelor administrative atacate ca legale și temeinice.

În motivare, recurenta arată că potrivit prevederilor art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală “Deciziile emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii”.

În același sens, arată că potrivit art. 273 alin. (1) Cod procedură fiscală ”în soluționarea contestației, organul de soluționare competent se pronunță prin decizie”, acesta fiind actul administrativ care poate fi atacat la instanța de contencios administrativ, în conformitate cu prevederile art. 281 alin. 2 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În conformitate cu prevederile art. 193 alin. 1 Cod procedură civilă “sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa le cererea de chemare în judecată”.

Conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 „înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.”

Prin urmare, recurenta apreciază că potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, procedura prealabilă reprezintă o condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ, reclamanta fiind ținută la a solicita, anterior promovării unei acțiuni în instanță, autorității publice emitente a actului administrativ contestat sau autorității publice superioare, dacă există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia.

Din interpretarea prevederilor legale menționate mai sus rezultă că instanța nu poate fi sesizată în vederea exercitării controlului de legalitate asupra substanței măsurilor dispuse decât după finalizarea procedurii administrative prin emiterea unei decizii care să analizeze fondul juridic. Raportat la prevederile Cap. IV art. 281 Cod procedură fiscală, dreptul la acțiune ia naștere odată cu emiterea deciziei de soluționare a contestației.

În ceea ce privește dreptul reclamantei de a solicita instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ atacat, actul administrativ susceptibil a fi atacat în contencios este decizia de soluționare a contestației, însă aceasta s-a adresat direct instanței de judecată cu o acțiune în anularea actului administrativ.

În consecință, acțiunea prin care se solicită direct instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ atacat este inadmisibilă deoarece atât prevederile Codului de procedură fiscală cât și cele ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, reglementează o procedură administrativă prealabilă care este obligatorie, procedură pe care reclamanta a urmat-o, însă actul administrativ care poate fi contestat la instanța de contencios administrativ este decizia prin care se soluționează contestația pe cale administrativă.

Recurenta arată că raportat la prevederile Cap. IV art. 281 Cod procedură fiscală, dreptul la acțiune ia naștere odată cu emiterea deciziei de soluționare a contestației.

Precizează că deși instanța de fond reține faptul că contestația a fost soluționată cu depășirea termenului de 6 luni de la data depunerii acesteia, având în vedere prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și cele ale Legii nr. 504/2004, totuși termenul prevăzut de aceste acte normative privind soluționarea contestației prealabile este un termen de recomandare, întrucât volumul de acte administrative contestate este foarte mare. Prin urmare, invocă excepția inadmisibilității acțiunii.

Recurenta arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material – art. 488 alin. 1, pct. 8 noul Cod de procedură civilă.

Precizează faptul că instanța de fond a dat hotărârea atacată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, nu a luat în considerare obiecțiunile formulate la raportul de expertiză, însușindu-și concluziile eronate rezultate din Raportul de Expertiză, în ceea ce privește deductibilitatea cheltuielilor cu combustibilul înregistrat de reclamantă cât și deducerea eronată a TVA, aferentă consumului de combustibil peste norma legală de consum necesară derulării procesului de transport, cu toate că în repetate rânduri instanța a criticat concluziile înscrise în Raportul de Expertiză.

Astfel având în vedere cele de mai sus, respectiv faptul că instanța de fond a criticat concluziile expertului fiscal înscrise în Raportul de Expertiză, din sentința atacată nu reiese motivele pentru care în final a luat în considerare aceste concluzii în fundamentarea sentinței (consumul mediu de combustibil de 47,62 litri la 100 km).

Face precizarea că instanța de fond a efectuat un calcul eronat al cheltuielilor nedeductibile cu consumul de combustibil și hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel în cuprinsul sentinței, instanța de fond a efectuat calculul deductibilității cheltuielilor cu consumul de combustibil în sumă de 4.849.309 lei la modul general pe cei trei ani ținând seama de diferența între un consum de 47,62 l la 100 de km și norma de consum de 45 litri la 100 km, diferența cu care a recalculat costul total al combustibilului în sumă de 4.582.505, stabilind astfel o cheltuială nedeductibilă cu combustibilul în sumă de 266.804 lei.

Specifică faptul că acest calcul nu are relevanță și nu este în concordanță cu prevederile legale, prin faptul că acest calcul s-a efectuat ținând seama doar de consumul mediu de combustibil la 100 Km, dar fără a lua în considerare și valoarea veniturilor impozabile rezultate din acest consum de combustibil înregistrat raportat la km parcurși și cuprinși în foile de parcurs, în prezenta speță fiind aplicabile prevederile art. 21, alin. 1) din Legea 571/20013 privind Codul fiscal care precizează “Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare” așa cum s-a consemnat în Raportul de Inspecție fiscală.

Normele de drept material au fost eronat aplicate, întrucât instanța de fond s-a limitat doar la a stabili diferența de cheltuială între un presupus consum 47,62 litri la 100 de km și norma de consum de 45 litri la 100 km, dar nu a luat deloc în considerare faptul că reclamanta a înregistrat venituri impozabile din activitatea de transport mult mai mici și decât un consum de 45 de litri la 100 de km.

Astfel, pornind de la situația prezentată în sentința atacată (pag. 4) și ținând seama de datele furnizate de reclamantă centralizate în Anexa nr. 3 la Raportul de Inspecție Fiscală, rezultă următoarele:

Pentru anul 2013

Veniturile impozabile care ar rezulta la 625.451 km parcurși conform foilor de parcurs ar fi fost în sumă totală de 2.270.387 lei (625.451 KM 3.36 lei venitul mediu pe km fără TVA) față de 1.967.718 lei venituri din prestări servicii de transport înregistrate de reclamantă, rezultând astfel o diferență de venit impozabil neînregistrată de reclamantă în sumă de 302.669 lei.

Având în vedere că în Anexa nr. 3 organul de inspecție fiscala a calculat ponderea cheltuielilor cu combustibilul în tariful (venitul impozabil) practicat de reclamantă cu partenerii și raportat la un consum de 45 de litri la 100 de km rezultă că, pentru anul 2013 acesta a fost de 59,49 % (coloana nr. 10) care înmulțit cu venitul neînregistrat de 302.669 lei, rezultă cheltuieli nedeductibile pentru anul 2013 aferente acestor venituri neînregistrate în sumă de 180.057 lei (302.669*59.49%).

Pentru anul 2014

Veniturile impozabile care ar rezulta la 727.059 km parcurși conform foilor de parcurs ar fi fost în sumă totală de 3.046.377 lei (727.059 KM*4,19 lei venitul mediu pe km fără TVA) față de 2.376.861 lei venituri din prestări servicii de transport înregistrate de reclamantă rezultând astfel o diferență de venit impozabil neînregistrată de reclamantă în sumă de 669.516 lei.

Având în vedere că în Anexa nr. 3, (regăsită la dosarul cauzei), organul de inspecție fiscală a calculat ponderea cheltuielilor cu combustibilul în tariful (venitul impozabil) practicat de reclamantă cu partenerii și raportat la un consum de 45 de litri la 100 de km, rezultă că pentru anul 2013 acesta a fost de 53,03 % care înmulțit cu venitul neînregistrat de 669.516 lei, rezultă cheltuieli nedeductibile pentru anul 2014 aferente acestor venituri neînregistrate în sumă de 355.044 lei(669.516 lei *53.03%).

Pentru anul 2015

Veniturile impozabile care ar rezulta la 410.449 km parcurși conform foilor de parcurs ar fi fost în sumă totală de 3.770.559 lei (849.225 KM*4,44 lei venitul mediu pe km fără TVA) față de 2.760.745 lei venituri din prestări servicii de transport înregistrate de reclamantă, rezultând astfel o diferență de venit impozabil neînregistrată în sumă de 1.009.814 lei.

Având în vedere că în Anexa nr. 3 (regăsită la dosarul cauzei), organul de inspecție fiscală a calculat ponderea cheltuielilor cu combustibilul în tariful (venitul impozabil) practicat de reclamantă cu partenerii și raportat la un consum de 45 de litri la 100 de km, rezultă că pentru anul 2015 acesta a fost de 45% (coloana nr. 10) care înmulțit cu venitul neînregistrat de 1.009.814 lei rezultă cheltuieli nedeductibile pentru anul 2015 aferente acestor venituri neînregistrate de reclamantă în sumă de 454.416 lei (1.009.814 lei *45%).

Recurenta precizează că centralizând aceste cheltuieli nedeductibile rezultă o sumă de 989.517 lei reprezentând consumul de combustibil înregistrat în evidența contabilă care sunt aferente veniturilor neînregistrate în evidența contabilă a reclamantei, respectiv cheltuieli nedeductibile, fapt ce demonstrează că sumele stabilite de organele de inspecție fiscală pentru perioada 2013-2015 în suma de 934.563 lei ca și cheltuieli nedeductibile precum și debitul suplimentar TVA aferent acestor cheltuieli nedeductibile nu sunt excesive și au fost determinate atât în baza datelor furnizate de societate (anexele atașate, inclusiv notă explicativă regăsită la dosarul cauzei) cât și a datelor din evidența contabilă pentru anul 2013-2015.

Reclamanta a furnizat organului de inspecție fiscală pentru perioada 2011-2015, pe timpul inspecției fiscale, conform anexelor regăsite la prezenta cerere de recurs, anexe semnate și stampilate de reprezentantul societății următoarele informații: - tariful stabilit de reclamantă cu partenerii la km respectiv preț/km, - prețul la combustibil respectiv preț/l și consumul de carburant în litri la 100 km.

Precizează că instanța de fond a luat în considerare concluzia expertului fiscal care susține faptul că “aferent perioadei în discuție rezultă un consum mediu de 47,62 litri la 100 km“, dar fără a avea vreo justificare legală atât asupra dreptului de deducere la TVA cât și a deductibilității cheltuielilor raportat la justificarea acestui drept în scopul operațiunilor taxabile înregistrate, respectiv veniturilor impozabile.

Față de situația privind calculul privind deductibilitatea cheltuielilor cu combustibilul pe perioada 2013-2015 de la pag. 10 din Raportul de expertiză arată faptul că expertul fiscal doar a înscris în tabel valoarea veniturilor înregistrate dar nu a ținut cont la acest calcul “prin regula de 3 simplă” la stabilirea dreptului de deducere TVA de veniturile înregistrate de reclamantă întrucât orice persoană are drept de deducere la TVA aferentă achizițiilor dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, respectiv prin prisma realizării de venituri impozabile așa cum este reglementat la art. 145 alin. (2) din Codul Fiscal.

Recurenta menționează că în anexa 3 la Raportul de Inspecție Fiscală, organul de inspecție fiscală a efectuat un calcul riguros al deductibilității cheltuielilor cu combustibilul și al dreptului de deducere la TVA pe fiecare perioadă fiscală din anii 2011-2015 prin luarea în calcul atât a unui consum mediu de combustibil de 45 litri la 100 km cât și venitul pe km respectiv total venituri înregistrate de reclamantă, precum și prețul la combustibil în vederea stabilirii dreptului de deducere la TVA exercitat de aceasta.

Arată că instanța de fond nu a luat în considerare obiecțiunile formulate la raportul de expertiză, întrucât expertul fiscal nu și-a exprimat opinia cu privire la calculul cheltuielilor cu consumul de combustibil din Anexa nr. 3 la RIF deși din această anexă rezultă în mod clar calculului obligațiilor datorate suplimentar bugetului de stat.

Mai mult decât atât, instanța se află în eroare cu privire la cele reținute referitor la Anexa nr 3 din RIF, specificând faptul că venitul la 100 de km „este egal în fiecare lună, veniturile realizate de societate sunt diferite de la lună la lună. A se vedea coloanele 7, 8 și 9”. Astfel, arată că venitul realizat de reclamantă la 100 de km (specificat în coloana nr. 9 din Anexa nr. 3 la RIFJ este egal în fiecare luna întrucât organul de inspecție fiscală a calculat acest venit prin înmulțirea tarifului negociat de reclamantă cu partenerul, cu 100 de km, tarif care a fost menținut constant în fiecare lună (specificat în coloana nr. 3) din Anexa nr. 3 la RIF.

Menționează că tariful reprezintă prețul pe km pentru serviciile de transport negociat cu partenerul, astfel că veniturile din serviciile de transport din fiecare lună se stabilesc prin înmulțirea tarifului/km cu km parcurși în fiecare lună.

Cum a specificat și mai sus, reclamanta a furnizat organului de inspecție fiscală pentru perioada 2011-2015, pe timpul inspecției fiscale, conform anexelor regăsite la prezenta cerere de recurs, anexe semnate și stampilate de reprezentantul societății următoarele informații: - tariful stabilit de reclamantă cu partenerii la km respectiv preț/km, - prețul la combustibil respectiv preț/l și - consumul de carburant în litri la 100 km.

Totodată a fost stabilit și cuantumul cheltuielilor cu consumul combustibilul la 100 de km prin înmulțirea prețului pe litru de combustibil consumat cu 100 de km.

Având în vedere veniturile din prestări servicii din transport și cheltuielile cu combustibilul la 100 km s-a procedat la stabilirea ponderii cheltuielilor cu consumul de combustibil aferent veniturilor din prestări servicii transport realizate de reclamantă la 100 de km luând în calcul un consum mediu de combustibil de 45 litri la 100 de km înregistrat de reclamantă (coloana 10 din anexa menționată mai sus).

Precizează că s-a procedat la stabilirea ponderii cheltuielilor și veniturilor la 100 de km întrucât unitatea de măsură a consumului de combustibil este exprimată în litri la 100 de km.

Ținând cont de faptul că, din foile de parcurs prezentate de reclamantă nu a rezultat consumul efectiv de combustibil la fiecare cursă de transport (fapt reținut și de instanța de fond) respectiv deductibilitatea cheltuielilor cu combustibilul din fiecare lună, organul de inspecție a procedat la stabilirea deductibilității cheltuielilor cu combustibilul înregistrate în fiecare lună, prin compararea ponderii cheltuielilor cu consumul de combustibilul din veniturile din prestări servicii transport realizate de reclamantă la 100 de km (col. 10) cu ponderea veniturilor și cheltuielilor înregistrate în evidența contabilă de către reclamantă (coloana 13), respectiv cât din valoarea tarifului (venitului) din prestări servicii o deține cheltuiala cu combustibilul.

Menționează că această comparare a demonstrat că în evidența contabilă a reclamantei au existat situații „paradoxale” când cheltuiala cu combustibilul consumat a fost cu 110 mai mare decât veniturile din prestări servicii transport marfa aferente aceleiași luni % (ex. noiembrie 2013, decembrie 2014).

În vederea clarificării înregistrării în evidența contabilă, de cheltuieli de combustibil peste norma legală de consum necesară derulării procesului de transport, în timpul inspecției fiscale în baza prevederilor art. 113 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, au fost solicitate explicații scrise d-lui (...) având calitatea de administrator al S.C. (R) SR.L, prin notă explicativă.

Potrivit informațiilor scrise furnizate de către administrator în nota explicativă dată în data de 22.01.2016 (anexată dosarului cauzei), reclamanta nu poate face dovada concretă cu documente justificative potrivit legii, a consumului de combustibil înregistrat în evidența contabilă și fiscală peste normele egale de consum. Totodată, a afirmat faptul că „în situația în care organele fiscale au constatat un consum peste normele legale sunt de acord să plătesc diferența de taxe și impozite stabilite suplimentar.”

În consecință, având în vedere că, din Anexa nr. 3 la RIF rezultă faptul că ponderea cheltuielilor cu consumul de combustibil în total venituri din serviciile de transport înregistrate în evidența contabilă este foarte diferită de ponderea acestor elemente la un consum mediu de 45 de litri la 100 de km, denotă clar și fără echivoc faptul că reclamanta a înregistrat în evidența contabilă, cheltuieli și și-a exercitat dreptul de deducere TVA pe baza documentelor de aprovizionare cu combustibil care nu sunt aferente veniturilor impozabile cu scopul de a obține avantaje fiscale.

Având în vedere cele prezentate mai sus, sentința a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, cele reținute de instanța de fond referitor la anularea în parte a actelor administrative cât și calculul efectuat de instanță prin care a stabilit suma de 266.804 lei atât ca și cheltuială nedeductibilă cât și baza de impozitare la TVA, nu sunt în concordanță cu prevederile legale regăsite în actele administrative atacate. Acestea nu sunt întemeiate astfel încât să modifice constatările organelor de inspecție privind modul de calcul al deductibilității cheltuielilor și a dreptului de deducere TVA aferent consumului de carburant necesar derulării procesului de transport marfă și implicit a obligațiilor fiscale stabilite suplimentar la TVA.

În drept, recurenta invocă următoarele texte de lege:

- art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă coroborat cu art. 20 din Legea 554/2004 și toate textele de lege invocate în cuprinsul recursului.

Intimata (R) SRL, prin lichidator judiciar (Lj) IPURL, nu a formulat întâmpinare, însă a depus la dosar note de ședință în data de 06.08.2020, solicitând respingerea recursului.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, instanța a apreciat recursul declarat de recurenta pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (...), prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...), ca fiind fondat și l-a admis, pentru următoarele considerente:

Potrivit prevederilor art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, “Deciziile emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii”.

În același sens, art. 273 alin. (1) Cod procedură fiscală prevede că, “în soluționarea contestației, organul de soluționare competent se pronunță prin decizie”, acesta fiind actul administrativ care poate fi atacat la instanța de contencios administrativ, în conformitate cu prevederile art. 281 alin. 2 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În conformitate cu prevederile art. 193 alin. 1 Cod procedură civilă “sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată”.

Conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 „înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.”

Prin urmare, după cum a susținut recurenta, potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, procedura prealabilă reprezintă o condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ, reclamanta fiind ținută a solicita, anterior promovării unei acțiuni în instanță, autorității publice emitente a actului administrativ contestat sau autorității publice superioare, dacă există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia.

În considerentele sentinței recurate, judecătorul fondului a motivat admisibilitatea acțiunii reținând că, deși contestația a fost formulată de intimata-reclamantă în data de 25.03.2016 (fila 33 vol. I), aceasta a fost soluționată abia la data de 24.10.2016 (fila 175 vol. I), cu depășirea termenului de 6 luni de la data depunerii contestației prevăzut de art. 281 alin. 5 din Codul de procedură fiscală, iar până la data formulării cererii de chemare în judecată, decizia de soluționare a contestației nu fusese comunicată reclamantei (fila 7 vol. I).

Cu toate acestea, în ședința publică din data de 16.03.2017 reprezentanta intimatei-reclamante a depus la dosarul cauzei copia deciziei de soluționare a contestației nr. (...)/24.10.2016, fără a-și modifica cererea de chemare în judecată sub acest aspect și să solicite instanței și anularea acestei decizii.

Ca atare, în dispozitivul sentinței recurate, prima instanță a dispus anularea în parte doar a Deciziei de impunere nr. F-(...) 6(...)/04.02.2016 și a actelor conexe, respectiv Raportul de inspecție fiscală nr. F-(...) 5(...)/04.02.2016 și Dispoziția de măsuri nr. (...)/27.01.2016.

În consecință, Curtea a apreciat că, în mod greșit, prima instanță a soluționat cererea intimatei-reclamante fără a pune în discuția părților actul premergător sesizării instanței și anume, decizia de soluționare a contestației nr. (...)/24.10.2016, obiect al acțiunii de contencios administrativ-fiscal, fapt ce echivalează cu nesoluționarea fondului, drept urmare, în temeiul art. 498 (2) Cod procedură civilă, a admis recursul declarat de recurentă împotriva Sentinței nr. (...)/CA/05.03.2020 pronunțate de Tribunalul (...), pe care a casat-o în totalitate, cu trimitere pentru o nouă judecată la aceeași instanță, ținând seama de considerentele prezentei decizii.

Domenii speta

Spete similare