Obligatia de despagubire a a.a.a.s. –art 32 ind. 4 din o.u.g. nr. 88/1997. Contracte incheiate anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 137/2002.

Asupra apelului de faţă:

Constată că, prin sentinţa civilă nr. 685 din data de 10.09.2015 pronunţată de Tribunalul Covasna în dosarul nr. xxx9/119/2014 s-a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. X. S.A. prin administrator A., în contradictoriu cu pârâta A.A.A.S., şi, în consecinţă, pârâta a fost obligată la plata sumei de 509.800,00 lei actualizată cu indicele de inflaţie de la data de 19.09.2013 până la momentul plăţii, cu titlu de despăgubiri.

Pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 4.500,00 lei cheltuieli de judecată.

S-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P..

S-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie a Statului Român - prin M.F.P., reprezentat prin D.G.R.F.P.B. prin A.J.F.P. C., reprezentată prin şef administraţie D., având ca obiect obligarea chematei în garanţie la plata către pârâtă a sumei de 509.800,00 actualizată cu indicele de inflaţie de la data de 19.09.2013 până la momentul plăţii.

În motivarea hotărârii se arată că la data de 29.10.1998, între F.P.S. (actual A.A.A.S.) şi S.C. Y. S.R.L. din municipiul S.G. a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare de acţiuni nr. CV/x/1998, având ca obiect un număr de 978.700 acţiuni deţinut în numele statului la S.C. X. S.A., reprezentând 40% din capitalul social al acestei societăţi. (fila 42)

Prin sentinţa civilă nr.1641/28.10.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. xxx98/3/2010, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3856/19.09.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus restituirea în natură către foştii proprietari a imobilului situat în municipiul T.S., str. E.M.A., nr. x, judeţul C., înscris în CF nr. xxx7 T.S. având nr. top xxx1. (filele 6, 20)

În considerentele sentinţei civile nr.1641/28.10.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a arătat că ,,imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974. .. aşa cum rezultă din copia cărţii funciare a imobilului. În baza Deciziei nr. 14/19.01.1979 a Comitetului executiv al Consiliului Judeţean C., cu privire la imobilul în cauză s-a dispus intabularea dreptului de administrare prin transmiterea către Întreprinderea Comercială de Stat  E. T.S.. În anul 1997 a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria CV nr. xxx5/13.09.1994 în favoarea pârâtei S.C. X S.A. T.S., intabulându-se în cartea funciară şi dreptul de proprietate asupra construcţiei în litigiu în temeiul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991 în favoarea acestei pârâte... intrarea imobilului în patrimoniul societăţii privatizate a fost efectuată fără respectarea condiţiilor legale... conform art. 20 alin. 2 din Legea 15/1990, societăţile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu. Or, prin Decizia nr. 14/19.01.1979 a Comitetului Executiv al Consiliului Judeţean C., acest bun a fost transmis în administrarea Întreprinderii Comerciale de Stat  E. T.S., devenită prin reorganizare S.C. X. S.A. T.S. şi nicidecum în proprietate, aşa încât acest drept nu s-a transformat din drept de administrare în drept de proprietate. Buna-credinţă invocată de către pârâta S.C. X. S.A. nu poate fi reţinută de către tribunal, având în vedere că această menţiune era publică prin înscrierea în cartea funciară, cunoscându-se aşadar la momentul întabulării că aceasta avea doar dreptul de administrare a imobilului şi nu dreptul de proprietate.” (filele 8, 9).

În recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că S.C. X. S.A. ,,a învederat prevalenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ca titlu valabil de proprietate, emis cu respectarea procedurilor legale şi în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 15/1990, prin care bunurile aflate în administrarea fostelor întreprinderi de stat au trecut în proprietatea acestora după reorganizarea lor în societăţi comerciale... este nerelevant că societatea comercială în posesia căreia se află imobilul deţine un certificat de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1991 sau dacă acest act reprezintă sau nu titlu de proprietate în favoarea titularului”...

 La data de 23.10.2014 reclamanta a emis decizia nr. xx/2014 prin care a dispus restituirea imobilului către foştii proprietari, conform procesului-verbal de predare-primire nr. x1/23.10.2014 (filele  63-65).

Instanţa a constatat că, în temeiul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, s-a eliberat în favoarea reclamantei certificatul de atestare a dreptului de proprietate şi s-a întabulat în cartea funciară şi dreptul de proprietate asupra construcţiei în litigiu.

Este adevărat că prin considerentele sentinţei civile nr. 1641/28.10.2010 Tribunalul Bucureşti a arătat că ,,intrarea imobilului în patrimoniul societăţii privatizate a fost efectuată fără respectarea condiţiilor legale” dar Înalta Curte, prin Decizia menţionată anterior, a motivat că, în speţă, ,,este nerelevant că societatea comercială în posesia căreia se află imobilul deţine un certificat de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1991 sau dacă acest act reprezintă sau nu titlu de proprietate în favoarea titularului...”.

Aşadar, au fost înlăturate considerentele primei instanţe, iar în cauza de faţă, Tribunalul a constatat că proprietatea asupra imobilului situat în municipiul T.S., str. E.M.A., nr. x, judeţul  C. a aparţinut societăţii reclamante, astfel cum a rezultat din certificatul de atestare a dreptului de proprietate - neanulat şi întabulat în C.F.

De altfel, această concluzie a rezultat şi din interpretarea prevederilor legale incidente astfel: până în anul 1990 bunurile proprietate a Statului erau date în administrare întreprinderilor socialiste, acestea fiind organizaţii economice care le exploatau în scop economic conform prevederilor art. 2 din Legea nr. 5/1978.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 15/1990 fostele întreprinderi şi organizaţii economice socialiste erau transformate în regii autonome şi societăţi comerciale, iar art. 18 lit. c din acelaşi act normativ prevede că are loc o „preluare a activului şi pasivului unităţii economice de stat care se constituie în societate comercială.” Legiuitorul nu a indicat expres care este titlul cu care se face aceasta preluare (cu titlu de proprietar sau cu un alt titlu), dar în art. 20 alin. 2 din aceeaşi Lege se arată că bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu. În această din urmă categorie nu pot intra decât acele bunuri care, datorită destinaţiei, uzului sau interesului public, fac obiectul proprietăţii publice a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi care au fost atribuite societăţilor comerciale prin actul de înfiinţare expres cu titlu de drept de administrare, fiind necesare desfăşurării obiectului de activitate al acestora.

La data înfiinţării societăţilor comerciale rezultate în urma reorganizării fostelor unităţi economice de stat, acestea deveneau „ope legis” proprietare doar asupra bunurilor mobile şi imobile altele decât terenurile, care le-au preluat la data înfiinţării cu titlu de drept de administrare, necesare desfăşurării obiectului de activitate, urmând ca dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor deţinute de către societăţile comerciale la data înfiinţării, cu excepţiile mai sus precizate, să aibă loc după intrarea în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 conform documentaţiei supusă procedurii de stabilire şi evaluare a acestor terenuri stabilită expres prin acest act normativ.

În drept, cu privire la cererea de plată a despăgubirilor s-a reţinut că, potrivit art. 32/4 alin. 1, 2 şi 6 din O.U.G. nr. 88/1997 „(1) Instituţiile publice implicate (în privatizare) asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. (2) Instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. (6) Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol.”

Prin Decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că ,,în aplicarea dispoziţiilor art. 32/4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.”

În baza considerentelor arătate anterior, s-a reţinut că reclamanta se găseşte în situaţia în care un imobil din patrimoniul său a fost restituit în natură foştilor proprietari şi, astfel, se încadrează în dispoziţiile art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997.

Textul legal evocat instituie o condiţie în ceea ce priveşte angajarea obligaţiei de dezdăunare a instituţiilor publice implicate şi anume cauza unei astfel de obligaţii trebuie să fie restituirea în natură a imobilului deţinut de societate către foştii proprietari, pe baza sau ca efect al unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Această condiţie a angajării obligaţiei de dezdăunare din partea A.V.A.S. a fost respectată şi în cauza de faţă, deoarece societatea reclamantă a pierdut proprietatea imobilului prin restituirea către foştii proprietari.

Deoarece contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, respectiv la data de 29.10.1998 pârâtei, în calitate de instituţie publică implicată în privatizare, îi revine obligaţia, conform art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997, de a acoperi integral prejudiciul cauzat reclamantei prin pierderea proprietăţii imobilului situat în municipiul T.S., str. E.M.A., nr. x..

În justificarea soluţiei referitoare la cuantumul despăgubirilor şi modul de calcul, instanţa a reţinut pe lângă prevederile legale incidente menţionate anterior şi Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; despăgubirile nu se raportează la valoarea acţiunilor sau la procentul din capitalul social transmis prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni.

Conform art. 517 alin. 4 Cod procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile de recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziilor în Monitorul Oficial al României - Partea I, astfel că acordarea despăgubirilor în altă modalitate, nu ar putea fi încuviinţată, fiind nelegală.

Prin raportare la valoarea contabilă a imobilului, indicată în balanţa analitică imobilizări pentru luna iunie 2013 (fila 196) - momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii fiind cel al rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 1641/2010 a Tribunalului Bucureşti, respectiv 19.09.2013 – a fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 509.800 lei.

Nu au fost primite apărările pârâtei privind limitarea despăgubirilor (la 40% din valoarea contabilă a imobilului cu motivarea că prin contractul nr. CVx/1998 s-au vândut acţiuni reprezentând 40% din capitalul social al S.C. X S.A., respectiv prin raportare la proporţia între valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social ori la procentul de 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător) deoarece, cum precizează art. 30 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 137/2002, o limitare a despăgubirilor este aplicabilă numai contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate după intrarea în vigoare a legii, indiferent de data producerii prejudiciului.

Referitor la incidenţa prevederilor art. 93 din tratatul CE şi la Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat către instanţele naţionale, instanţa a constatat că, în speţă, despăgubirile la plata cărora a fost obligată pârâta către partea reclamantă nu puteau fi calificate drept ajutoare de stat deoarece, chiar dacă beneficiarul este o societate comercială şi sumele sunt achitate de o instituţie a statului, despăgubirile nu sunt acordate în considerarea activităţii societăţii comerciale, pentru ca reclamanta să obţină un beneficiu din desfăşurarea unei activităţi comerciale, ci ca reparaţie a unui prejudiciu produs prin pierderea unui imobil din patrimoniu datorită executării obligaţiei de restituire în natură către foştii proprietari.

Nu s-a pus în speţă problema prestării unui serviciu pentru suma primită ca despăgubire, deoarece raportul juridic dintre părţi nu derivă dintr-un contract prestări servicii.

Plata sumei menţionate nu a avut drept consecinţă îmbogăţirea fără justă cauză a societăţii despăgubite – valoarea fiind mai mare decât cea avută în vedere la data privatizării – deoarece, aşa cum s-a arătat şi în considerentele Deciziei nr. 18/2011 a Î.C.C.J., societăţile comerciale, ulterior procesului de privatizare prin vânzarea pachetului de acţiuni (indiferent că a avut loc o vânzare totală sau parţială a acţiunilor deţinute de stat), au fost obligate la reevaluarea continuă a activelor patrimoniale, noile valori fiind reflectate la nivelul bilanţului la capitolul active. S-a arătat că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foştii proprietari - ipoteză regăsită în speţă - trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanţul societăţii la data ieşirii bunului din patrimoniul său, în condiţiile în care, respectând dezideratul fixităţii capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare.

Înalta Curte a reţinut că scopul legiuitorului în reglementarea posibilităţii de plată a despăgubirilor nu a fost acela de determinare a majorării capitalului social, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, ci acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului social, astfel cum aceasta este reflectată în activele societăţii.

În consecinţă, argumentele pârâtei ce conduc la o soluţie contrară celei pronunţate în recursul în interesul legii au fost înlăturate.

Dispoziţiile art. 30 ale Legii nr. 137/2002, prin care a fost limitată valoarea despăgubirilor datorate de instituţiile publice implicate în privatizare la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător nu au fost incidente cauzei deoarece prezenta acţiune a fost întemeiată, în mod special, pe dispoziţiile art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, care nu conţin nicio limitare valorică a despăgubirilor, iar art. 29 şi 30 din Legea nr. 137/2002, ce reglementează de asemenea obligaţia instituţiilor publice implicate în privatizarea societăţilor cu capital de stat de reparare a prejudiciilor cauzate cumpărătorilor cu care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni, prin executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, nu au fost incidente cauzei şi întrucât prin alin. (3) al aceluiaşi articol s-a stipulat că prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare - ce au fost abrogate prin dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 137/2002 – au rămas aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, respectiv 28 martie 2002 - precum cazul în speţă.

S-a dispus şi obligarea pârâtei la plata despăgubirilor actualizate cu indicele de inflaţie, potrivit dispozitivului.

Referitor la cererea de chemare în garanţie, instanţa a constatat că, potrivit art. 72 Cod procedură civilă ,,(1) Partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri.”

S-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., cu motivarea că dispoziţiile legale citate nu instituie în favoarea autorităţilor publice implicate în procesul de privatizare un drept de regres împotriva statului, având ca obiect sumele la plată cărora sunt obligate cu titlu de despăgubiri faţă de societăţile comerciale, indicându-se în acest sens şi prevederile art. 1, art. 135, art. 136 din Constituţia României, art. 3 alin. 1 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 şi ale art. 223 din Legea nr. 287/2010.

Totuşi, problema determinării existenţei şi întinderii obligaţiei de garanţie a Statului este o problemă de fond, în acest sens fiind dispoziţiile art. 36 Cod procedură civilă: ,,calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond”.

S-a afirmat de către pârâtă existenţa unui raport juridic întemeiat pe prevederile art. 32/4 alin. 6 din O.U.G. nr. 88/1997, iar partea chemată în garanţie a avut calitate procesuală pasivă în cauză.

Cu privire la fondul cererii de chemare în garanţie, s-au reţinut prevederile alin. 6 al art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997, conform cărora ,,statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol.”

Din această formulare a rezultat că îndeplinirea obligaţiei de plată a despăgubirilor cade în sarcina părţii pârâte A.A.A.S., este deci o obligaţie proprie acesteia, iar statul trebuie să creeze mecanismele necesare îndeplinirii acestei obligaţii, fără a exista însă, în temeiul acestei prevederi legale, dreptul de regres al pârâtei împotriva statului pentru îndeplinirea unei obligaţii legale proprii, chiar dacă veniturile colectate de aceasta sunt venituri ale bugetului de stat.

 S-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie, potrivit dispozitivului.

Reclamanta a dovedit că a suportat suma de 4.500,00 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial. Chematul în garanţie nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Instanţa de fond a făcut aplicarea prevederilor art. 453 Cod procedură civilă,

Împotriva acestei soluţii a declarat apel pârâta A.A.A.S. aducându-i critici pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

În expunerea motivelor de apel se arată că greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii, întrucât imobilul nu a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. CV x/29.10.1998, şi deci pârâta nu are calitatea de proprietar al bunurilor ci doar de acţionar, în numele statului la societăţile supuse privatizării. Se continuă că ceea ce a vândut pârâta sunt acţiunile, astfel că în accepţiunea art. 32 ind. 1 din O.U.G. nr. 88/1997 despăgubirile pot fi acordate numai în situaţia în care bunurile ce au ieşit din patrimoniu se regăsesc valoric în capitalul societăţii. În ceea ce priveşte fondul cauzei se învederează că valoarea despăgubirilor trebuie limitată la valoarea contabilă a imobilelor înregistrată în registrele contabile, la data când societatea a fost privatizată şi nu la valoarea de circulaţie. Se mai arată că obiectul privatizării l-a constituit un pachet de acţiuni reprezentând 40% din valoarea capitalului social, încasând un preţ de 1.228.947 lei, fiind imposibil ca preţul despăgubirilor să fie stabilit la suma de 509.800 lei, iar din valoarea contabilă s-ar cuveni doar despăgubiri în cuantum de 40 %, diferenţa urmând să fie suportată de ceilalţi acţionari. Se conchide că prejudiciul cauzat se raportează la proporţia între valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social, la care se va aplica procentul de capital vândut, iar rezultatul se va raporta prin regula de trei simpla, la preţul încasat, dispoziţiile legii neconţinând vreo menţiune potrivit cu care despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piaţă al activului/valorii contabile deţinute de S.C. X. S.A.

În întâmpinarea formulată de reclamanta S.C. X. se arată că soluţia atacată este temeinică şi legală, motivele invocate sunt lipsite de temei juridic iar chestiunea supusă dezbaterii are o reglementare clară în acte normative cu caracter special, faţă de art. 32 ind. 4 alin. 1 şi 2 din O.U.G.  nr. 88/1997, în acord cu Decizia nr. 18/2011 a ÎCCJ pronunţată în recursul în interesul legii.

În întâmpinarea formulată, chematul în garanţie, Statul Român prin M.F.P., reprezentată prin D.G.R.F.P. B. a solicitat respingerea apelului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei apelate, în sensul păstrării soluţiei de respingere a cererii de chemare în garanţie întrucât dispoziţiile art. 32 ind. alin. 6 din O.U.G. nr. 88/1997 nu instituie în favoare autorităţilor publice implicate în procesul de privatizare un drept de regres împotriva statului, prezenţa acestuia în litigiu asigurând opozabilitatea hotărârii ce se va pronunţa. Se arată că, faţă de limitele apelului, conform art. 477 alin. 1 Cod procedură civilă, soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie trece în puterea lucrului judecat iar excepţia lipsei calităţii procesuală de parte a Statului Român este întemeiată sub motivul ca instanţa de fond a respins cererea de chemare în garanţie iar criticile A.A.A.S.  nu vizează soluţia pronunţată de instanţa de fond sub acest aspect. 

Analizând hotărârea apelată în raport cu motivele de apel şi actele dosarului, în baza art. 466 Noul Cod de procedură civilă, se constată următoarele:

Criticile apelantei privind „inadmisibilitatea acţiunii” sunt nefondate, faţă de art. 32 ind. 4 din O.U.G. nr. 88/1997 care reglementează obligaţia de despăgubire a A.A.A.S., iar Decizia ICCJ nr. 18/2011, pronunţată în recurs în interesul legii, stabileşte in abstracto la ce trebuie să se raporteze valoarea acestei obligaţii.

În ceea ce priveşte susţinerile vizând inexistenţa unui temei juridic pentru a fi obligată A.A.A.S., din moment ce ea a înstrăinat acţiuni, iar nu bunuri imobile, Curtea le apreciază drept nepertinente, pentru mai multe motive: bunul imobil a crescut valoarea acţiunilor din procesul de privatizare; art. 32 ind. 4 din O.U.G. nr. 88/1997 impune repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, norma specială neimpunând deci ca aceste imobile să fi fost înstrăinate ca atare de stat sau reprezentanţii săi (altfel despăgubirea ar fi fost posibilă şi în baza garanţiei generale pentru evicţiune), ci doar ca imobilele retrocedate să fi făcut parte din patrimoniul societăţii comerciale, să fi fost retrocedate şi să fi fost anterior preluate de stat şi ulterior integrate de acesta (indiferent în ce formă) în patrimoniul societăţii respective. Din acesta perspectivă, prima instanţa a reţinut în mod corect că S.C. X. S.A. a fost privatizată prin Contractul de vânzare cumpărare acţiuni CV/x din 29.10.1998, imobilul la momentul privatizării a făcut parte din patrimoniul S.C. X. S.A, iar instituţia implicată în procesul de privatizare a fost F.P.S. (actuala A.A.A.S.).

Nepertinente sunt şi susţinerile privind faptul că despăgubirile ce s-ar cuveni ar fi de cel mult 40% din valoarea contabilă (pentru că 40 % din acţiuni au fost deţinute şi înstrăinate de stat, prin A.V.A.S.) din moment ce, pe de o parte, legea nu condiţionează obligaţia de despăgubire de cuantumul acţiunilor deţinute de stat, iar, pe de altă parte, acţiunile emise în baza aporturilor în natură ale statului (deci şi bunurile imobile preluate de acesta) erau emise doar către stat (profitau doar acestuia), fiind vădit ilogic ca alţi acţionari să sufere proporţional cu acţiunile un prejudiciu creat prin „aportul” altuia.

În ceea ce priveşte critica că despăgubirea nu poate privi „valoarea de circulaţie” a imobilului retrocedat, aceasta este pertinentă în drept, faţă de dispoziţiile Deciziei ICCJ  nr. 18/2011, pronunţată în recurs în interesul legii, dar vădit inaplicabilă în speţă, din moment ce instanţa de fond nu s-a raportat la aceasta, ci la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta era reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii. La momentul pronunţării Deciziei nr. 3856 /19.09.2013 a ÎCCJ, respectiv la momentul restituirii către foştii proprietari, imobilul era înscris în contabilitatea societăţii la valoarea contabilă de 509.800 lei.

Critica privind neraportarea despăgubirilor la valoarea de privatizare este nefondată. Astfel, prin Decizia ICCJ nr. 18/2011, pronunţată în recurs în interesul legii, se arată cu claritate, în prezentarea problemei juridice, că: „Art. 32 ind. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, a fost abrogat expres prin art. 56 din Legea nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare. Noul act normativ a introdus o nouă modalitate de plată a despăgubirilor prin art. 29, potrivit căruia „instituţia publică implicată asigură cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat”, precum şi un plafon maxim al acestor despăgubiri, ele neputând depăşi 50% din preţul efectiv plătit de cumpărătorul acţiunilor. Totodată, art. 30 alin. (3) din lege a statuat că prevederile art. 32/4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, rămân aplicabile pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate anterior intrării în vigoare a legii” (sublinierea noastră).

Deci, şi conform analizei instanţei supreme, făcută prin recurs în interesul legii, pentru contractele de vânzare cumpărare anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, cum este în speţă, nu se poate aplica nicio plafonare, urmând ca valoarea de despăgubire să se aprecieze în funcţie de „valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii”, aşa cum arată considerentele aceleaşi decizii.

În ceea ce priveşte critica ce vizează respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, a Statului Român, prin Ministerul de Finanţe, Curtea reţine că în mod corect Tribunalul a respins excepţia, întrucât calitatea de parte a Statului Român în litigiu priveşte opozabilitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate şi reflectă poziţia Statului Român în legătura cu problema plăţii acestor despăgubiri, respectiv împrejurarea că acesta este chemat să instituie mecanismele necesare, astfel încât instituţiile obligate la plata despăgubirilor să poată onora această obligaţie stabilită în sarcina lor prin hotărâri judecătoreşti. Aceasta, cu precizarea că eventuala obligaţie de garantare nu este stipulată în favoarea A.A.A.S. (fosta A.V.A.S.), care rămâne principalul obligat, ci cel mult, în favoarea reclamantului ce invocă garanţia pentru evicţiune. Astfel, art. 32 ind. 4 alin. 6 din O.U.G. nr. 88/1997 arata că „Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol”; or, din formulare rezultă clar că îndeplinirea obligaţiei incumbă A.A.A.S., ea neputându-se regresa în contra statului pentru îndeplinirea unei obligaţii legale proprii, indiferent de faptul că veniturile colectate de aceasta sunt venituri ale bugetului de stat.

În consecinţă, Curtea în temeiul art. 480 din Noul Cod de procedură civilă, va respinge apelul declarat pârâta A.A.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 685/2015, pronunţată de Tribunalul Covasna - secţia Civilă în dosar nr. xxx9/119/2014, pe care o va păstra.

În temeiul art. 453 Cod procedură civilă, va obliga pe apelanta pârâta A.A.A.S. să plătească intimatei reclamante S.C. X. S.A., suma de 2000 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocaţial.

Domenii speta

Spete similare