Concediere disciplinară. Elementele componente ale deciziei de concediere. Lipsa menţiunilor cu privire la data săvârşirii faptei. Nulitatea deciziei de sancţionare. Atribuire prin decizie unilaterală a angajatorului, a unor atribuţii suplimentare.

Prin decizie unilaterală, angajatorul a dispus atribuirea unor sarcini suplimentare salariatului [...], respectiv atribuţii specifice funcţiei de şef de reprezentanţă, funcţie distinctă de cea de referent de specialitate şi menţionată ca atare în organigrama angajatorului. De reţinut faptul că atribuirea unor atribuţii suplimentare, care exced funcţiei de referent de specialitate pe care fusese angajat reclamantul, conform contractului individual de muncă nr. [...]/16.06.2014, nu a fost urmată şi de o modificare a salariului de bază brut menţionat în contractul individual de muncă, aspect necontestat de către angajat la momentul emiterii deciziei nr. [...]/16.06.2014 de către [...].

Prin decizia nr. [...]/02.11.2015 emisă de pârâtul [...] s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin.(1) lit. a) Codul muncii, respectiv pe durata cercetării disciplinare prealabile a reclamantului [...].

După emiterea acestei dispoziţii, dar înainte de soluţionarea definitivă a conflictului de muncă în cadrul căruia s-a contestat legalitatea acestei măsuri, Curtea Constituţională a României a pronunţat Decizia nr. 261/05.05.2016 prin care a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 52 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), aceasta producând efecte şi asupra procedurilor judiciare pendinte în care se pune în discuţie legalitatea măsurii dispuse de angajator – respectiv suspendarea contractului individual de muncă al salariatului în temeiul art. 52 alin.(1) lit. a) Codul muncii.

Conform art. 252 alin.(2) din Codul muncii, decizia de sancţionare disciplinară trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii absolute, descrierea faptei, precizarea prevederilor din statutul personal, regulamentul de ordine interioară, contractul de muncă aplicabil ce au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art. 251 alin.(3) nu a fost efectuată cercetarea, temeiul în drept în baza căruia se aplică sancţiunea, termenul şi instanţa la care poate fi contestată sancţiunea disciplinară.

În lipsa individualizării în timp a abaterilor imputate, respectiv în lipsa menţionării datei la care au fost săvârşite abaterile disciplinare, instanţa de judecată nu poate verifica respectarea dispoziţiilor legale referitoare la prescripţia aplicării sancţiunii disciplinare, decizia de sancţionare fiind lovită de nulitate pentru nerespectarea exigenţelor art. 252 alin.(2) Codul muncii.

Art. 17 alin. (1) ?i alin. (2) din Codul muncii

Art. 252 alin.(2) Codul muncii

Decizia Cur?ii Constituţionale nr. 261/05.05.2016

Prin cererea înregistrată la data de 05.11.2015 sub nr. …/88/2015 pe rolul Tribunalului Tulcea, contestatorul [...] a solicitat în contradictoriu cu intimatul [...] anularea deciziilor emise de angajator, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară emiterii acestora, astfel:

- anularea deciziei nr. [...]/02.11.2015 prin care pârâta a suspendat contractul individual de muncă al reclamantului în temeiul art. 52 alin.(1) lit. a) Codul muncii;

- anularea deciziei nr. [...]/13.10.2015 prin care prin care au fost modificate unilateral atribuţiile prevăzute în fişa postului;

- repunerea în funcţia de şef reprezentanţă Tulcea, începând cu data de 13.10.2015;

- plata unei despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care reclamantul a fost lipsit pe perioada suspendării;

- obligarea pârâtei la acordarea concediului de odihnă aferent anului 2015 şi a primei de vacanţă aferentă atât anului 2014 cât şi anului 2015 stabilită potrivit art.32 alin.l şi 2 din CCM la nivel de [...]

În motivarea cererii s-a arătat că, la data de 16.06.2014, reclamantul a încheiat un contract individual de muncă, în funcţia de referent de specialitate cu pârâta. La aceeaşi dată, pârâta a emis decizia nr. …/16.06.2014, prin care reclamantul urma să preia atribuţiile funcţiei de şef reprezentanţă în cadrul Reprezentanţei [...] Tulcea. Drept urmare a încheierii contractului individual de muncă şi a emiterii concomitent a deciziei de preluare a atribuţiilor funcţiei de şef de reprezentanţă s-a redactat şi fişa postului care reprezintă anexă la contractul individual de muncă şi care a fost însuşită de reclamant la data de 17.06.2014.

La data de 13.10.2015, pârâta emite decizia nr. … prin care reclamantului i se iau atribuţiile de şef reprezentanţă, după care la data de 02.11.2015, prin decizia nr. [...] se suspendă contractul individual de muncă al reclamantului, în temeiul art. 52 alin.l lit.a) Codul muncii.

Deciziile contestate sunt nelegale, astfel referitor la decizia nr. [...]/13.10.2015 :

Potrivit pct.f din contractul individual de muncă atribuţiile postului sunt prevăzute în fişa postului care reprezintă anexă la contractul individual de muncă.

De asemenea, potrivit art. 17 alin. 5 Codul muncii, modificarea unuia dintre elementele prevăzute la alin.3, iar unul dintre aceste elemente îl reprezintă şi fişa postului, impune încheierea unui act adiţional la contract în termen de 20 de zile lucrătoare.

Cu alte cuvinte, apreciază că în măsura în care fişa postului face parte din elementele negociabile ale unui contract individual de muncă, iar aceasta a fost agreată la semnarea contractului individual de muncă, nu mai poate fi modificată decât prin înţelegerea părţilor, cu respectarea prevederilor art. l7 alin. 5 CMV.

În ceea ce priveşte decizia nr.[...]/02.11.2015, deşi Codul muncii nu impune anumite reguli privind suspendarea contractului individual de muncă pe perioada cercetării disciplinare, a apreciat reclamantul că se impune ca această măsură să aibă la bază criterii obiective, să fie dispusă cu bună credinţă şi să fie necesară pentru a asigura o cercetare prealabilă corectă a abaterii disciplinare.

În aceeaşi măsură, noul Cod civil prevede la art. 15 faptul că niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei credinţe.

Or, din această perspectivă, chiar în condiţiile în care legea, Codul muncii, nu stabileşte anumite condiţii sau reguli pentru adoptarea măsurii suspendării contractului individual de muncă, totuşi măsura dispusă trebuie să îndeplinească anumite condiţii : forma scrisă ca şi condiţie ; să fie emisă cu bună credinţă, ceea ce înseamnă că această măsură trebuie să aibă la bază criterii obiective şi să nu aibă un caracter abuziv; având caracter temporar, măsura va dura până la încetarea cauzelor care au determinat-o, ceea ce înseamnă că pentru ca instanţa să poată exercita controlul legalităţii acesteia, decizia trebuie să cuprindă cauza care determină suspendarea.

 Prin art. 211 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social se instituie un drept al salariatului de a formula contestaţie împotriva măsurilor unilaterale de suspendare a contractului individual de muncă, fără a se face vreo deosebire între modul de suspendare al contractului.

Aşadar, aşa cum se poate observa din preambulul deciziei contestate pârâta a adoptat măsura suspendării contractului individual de muncă motivat de faptul că reclamantul nu s-a prezentat la cercetarea disciplinară prealabilă din data de 12.10.2015, ca urmare a convocării înregistrată sub nr.10.711/09.10.2015.

Un alt aspect care relevă nulitatea deciziei de suspendare îl constituie faptul că anterior producerii efectelor acestei decizii, reclamantul se afla în concediu de incapacitate temporară de muncă.

Astfel, la data de 05.11.2015 reclamantul a luat cunoştinţă de decizia de suspendare, aceasta fiind comunicată prin curier rapid Atlassib (la data de 04.11.2015 reclamantul a primit o comunicare de la Atlassib prin care era înştiinţat de faptul că acesta are de ridicat un plic). Deşi, în cuprinsul acesteia se indică data de 02.11.2015 ca şi dată de la care decizia îşi produce efectele, aceasta produce efecte de la comunicare, prin coroborare cu prevederile art. 77 Codul muncii, în sens contrar s-a putea avansa ipoteza că angajatorul ar putea emite o decizie de suspendare pe care să o aducă cu mult ulterior la cunoştinţa salariatului.

În aceste condiţii, este de observat faptul că începând cu data de 03.11.2015 reclamantul se află în concediu de incapacitate temporară de muncă. Or, acest caz de suspendare are prevalenţă în faţa suspendării voluntare întrucât concediul de incapacitate temporară de muncă reprezintă un caz de suspendare de drept a contractului individual de muncă.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la acordarea concediului de odihnă pe anul 2015, potrivit contractului individual de muncă, reclamantul beneficiază de 30 de zile lucrătoare de concediu de odihnă. Acesta a fost programat fracţionat astfel: 10 zile în mai, 10 în august şi 10 zile în luna decembrie.

Precizează faptul că în luna august nu a fost posibil să-şi efectueze concediul de odihnă întrucât nu a avut o persoană care să îi preia atribuţiile, referentul de specialitate existent în cadrul reprezentanţei aflându-se şi acesta în concediu de odihnă.

Ca atare, a solicitat prin cererea nr.772/21.10.2015 acordarea concediului de odihnă în perioada 26.10.2015 - 06.11.2015, însă această solicitare i-a fost respinsă motivat de faptul că se află în afara programării.

Acest punct de vedere este neconform prevederilor legale. Concediul de odihnă este un drept garantat al salariatului (art.144 alin.l Codul muncii) şi nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunţări sau limitări (art. 144 alin.2 Codul muncii).

Pe de altă parte, potrivit art. 42 alin.2 din CCM, concediul de odihnă se efectuează până la data de 31 decembrie a anului în curs, numai în cazuri justificate putându-se aproba efectuarea zilelor de concediu de odihnă în anul următor, ceea ce înseamnă că acestea trebuie acordate cu prioritate în anul în curs.

De asemenea, art. 149 Codul muncii prevede faptul că salariatul este obligat să efectueze în natură concediul de odihnă în perioada în care a fost programat cu excepţia cazului când, din motive obiective, acesta nu poate fi efectuat.

În drept, au fost invocate prevederile art.268 alin.l lit.a Codul muncii, art. 211 alin.l lit.a din Legea nr. 62/2011, art. 32 alin. l şi 2 din CCM la nivel de …, art. 268 alin. l lit. c Codul muncii, art. 253 alin. l Codul muncii coroborat cu art. 52 alin. 2 Codul muncii.

La data de 08.12.2015 pârâta R.A. [...] a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată şi nefondată.

S-a arătat că, funcţia pe care a fost angajat reclamantul a fost cea de referent de specialitate.

În ceea ce priveşte motivarea conform căreia modificarea unuia dintre elementele prevăzute de art. 17 din Codul muncii impune încheierea unui act adiţional, nu poate fi reţinută pentru solicitarea anulării deciziei [...]. Aducerea la cunoştinţa angajatului a atribuţiilor prevăzute în fişa postului nu se circumscrie normelor impuse de articolul invocat în întâmpinare. Niciunul dintre elementele prevăzute de art. 17 alin. 3 Codul muncii nu se referă la fişa postului. De altfel, nici în cererea de chemare în judecată reclamantul nu identifică exact care ar fi norma încălcată astfel încât să se impună anularea deciziei [...]/13.10.2015.

Prin decizia nr. [...]/2015 nu s-a adus nicio modificare vreunuia dintre elementele contractului individual de muncă al reclamantului.

Solicitarea de anulare a deciziei [...]/2015 întrucât şi-ar produce efecte de la data comunicării ei şi nu de la data emiterii, nu are suport legal.

Textul de lege invocat - respectiv art. 77 Codul muncii se referă strict la decizia de concediere. In speţă este vorba despre suspendarea unui contract de muncă, noţiunile nefiind similar. Mai mult, textul de lege este de strictă interpretare, analogia făcută de reclamant nefiind motivată din punct de vedere juridic.

Astfel, dacă decizia de suspendare a contractului de muncă pentru perioada cât durează cercetarea disciplinară şi-ar produce efecte de la data primirii efective, aşa cum de fapt vrea să susţină reclamantul, şi nu de la data emiterii acestei decizii.

În ceea ce priveşte acordarea concediului de odihnă s-a arătat că reclamantul a solicitat acordarea concediului de odihnă în altă perioadă decât cea în care a fost programat, fapt care a dus la imposibilitatea aprobării acestuia.

Pentru luna august 2015, atunci când era programat reclamantul a efectuat concediul în perioada 17.08.2015 – 28.08.2015, astfel că nu se poate invoca motivul arătat în cererea de chemare în judecată.

La data de 17 decembrie 2015 reclamantul a depus la dosarul cauzei cerere completatoare prin care a solicitat :

-obligarea pârâtei la plata concediilor pentru incapacitate temporară de muncă ;

-obligarea pârâtei la plata primei de continuitate şi pregătire profesională în valoare de 100% din salariul de bază brut.

La data de 29.01.2016 pârâta [...] a formulat întâmpinare la cererea completatoare formulată de reclamant prin care a solicitat respingerea acesteia.

Prin cererea înregistrată la data de 26.02.2016 sub nr. …/88/2016 reclamantul [...] în contradictoriu cu pârâtul [...] a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.84/2016, solicitând : anularea deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă; acordarea despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi obligarea la plata concediului de odihnă neefectuat în anul 2015, respectiv îndemnizaţia aferentă a celor 20 de zile rămase de efectuat.

Prin încheierea de şedinţă publică din data de 08.06.2016 Tribunalul Tulcea a dispus conexarea dosarului nr. …/88/2016 la dosarul nr. …/88/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1556/06.10.2016 Tribunalul Tulcea a admis contestaţia reclamantului în parte, astfel:

A respins capătul de cerere privind anularea deciziei nr. …/13.10.2015 emisă de intimatul [...], ca nefondat.

A anulat decizia nr.[...]/02.11.2015 emisă de intimatul [...], ca netemeinică şi nelegală.

A anulat decizia nr…./12.02.2016 emisă de intimatul [...], ca netemeinică şi nelegală.

A dispus reintegrarea contestatorului în funcţia de referent de specialitate, începând cu data de 02.11.2015, fără exercitarea atribuţiilor de şef reprezentanţă Tulcea.

A respins capătul de cerere privind repunerea în funcţia de şef reprezentanţă Tulcea, ca nefondat.

A obligat intimatul la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul, începând cu data de 02.11.2015 şi până la data reintegrării efective.

A obligat intimatul să plătească toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa, precum şi să reţină şi să vireze contribuţiile şi impozitele datorate de contestator, în condiţiile legii, pentru drepturile salariale aferente perioadei 02.11.2015 şi până la data reintegrării contestatorului în funcţia de referent de specialitate.

A obligat intimatul la plata către contestator a indemnizaţiei cuvenită pentru concediul legal de odihnă aferent anului 2015. 

A obligat intimatul la plata către contestator a indemnizaţiei cuvenită pentru concediul medical de care a beneficiat în perioada 24.11.2015-30.11.2015.

A respins capătul de cerere privind plata primei de vacanta pentru anul 2015, ca nefondat.

A luat act de renunţarea contestatorului la capătul de cerere privind plata primei de continuitate şi pregătire profesională pentru anul 2015.

A obligat intimatul la plata către contestator a sumei de 5000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

 Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă următoarele:

1. În referire la decizia nr. [...]/02.11.2015 emisă de pârâtă prin care s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin.(1) lit.a) Codul muncii, respectiv pe durata cercetării disciplinare a salariatului, s-a reţinut că aceasta este lovită de nulitate, în contextul în care textul legal pe care se fundamentează această măsură a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 261/05.05.2016 pronunţată de Curtea Constituţională a României.

S-a reţinut că problema efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de soluţionare a fost dezlegată cu putere obligatorie pentru toate instanţele de judecată prin Decizia nr. 12/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, iar raportat la considerentele acestei hotărâri, ce fac corp comun cu dispozitivul, a reţinut şi Tribunalul Tulcea că „ judecata nu se poate întemeia pe o dispoziţie legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituţională”.

2. În referire la decizia nr. …/13.10.2015 emisă de pârâtă privind modificarea atribuţiilor de serviciu ale reclamantului, Tribunalul Tulcea a reţinut caracterul nefondat al contestaţiei formulate de către reclamantul [...].

A reţinut prima instanţă că decizia nominalizată reprezintă un act juridic unilateral al directorului general al pârâtei, prin care s-a dispus revocarea unui act la fel de unilateral constând în decizia nr. [...]/16.06.2014 prin care salariatului reclamant, angajat în funcţia de referent de specialitate i s-au  stabilit atribuţii specifice funcţiei de şef de reprezentanţă.

S-a reţinut că a fost respectat principiul simetriei aplicabil regimului juridic al emiterii, modificării şi încetării actului juridic unilateral emis de pârâtă, în sensul că prin decizia contestată de reclamant nu s-a modificat convenţia bilaterală de muncă a acestuia, ci a fost revocat un act juridic unilateral, pe care reclamantul nu l-a contestat în termenul legal, respectiv decizia nr. [...]/16.06.2014 prin care reclamantului i-au fost atribuite atribuţii de şef de reprezentanţă, fără a i se modifica şi salarizarea stabilită prin contractul individual de muncă pentru funcţia de referent de specialitate.

În condiţiile în care clauzele contractului individual de muncă al reclamantului referitoare la locul muncii, felul muncii şi salarizarea nu au fost modificate prin decizia unilaterală a angajatorului, s-a respins ca nefondată pretenţia reclamantului de anulare a deciziei nr. [...]/13.10.2015 emisă de angajator.

3. În referire la contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 84/12.02.2016 privind desfacerea disciplinară a contractului de muncă al reclamantului, Tribunalul Tulcea a reţinut cererea ca fiind fondată.

S-a constatat că decizia de concediere disciplinară este lovită de nulitate absolută pentru nerespectarea condiţiilor prevăzute de art. 252 Codul muncii, în sensul că îi lipseşte un element esenţial şi anume descrierea faptei prin indicarea datei la care s-au săvârşit faptele de luare de mită şi abuz în serviciu care au stat şi la baza declanşării procedurii penale faţă de salariat.

Ca urmare a desfiinţării deciziei privind desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului a fost obligată pârâta să îi plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi actualizate, împreună cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la 02.11.2015 şi până la data reintegrării efective a reclamantului în funcţia de referent de specialitate, în baza dispoziţiilor art. 253 Codul muncii, cu obligarea angajatorului la plata tuturor contribuţiilor şi impozitelor aflate în sarcina sa, pentru drepturile salariale mai sus menţionate, inclusiv indemnizaţia cuvenită pentru concediul medical din perioada 24.11.2015 – 30.11.2015, conform certificatului medical seria … nr. ….

În baza art. 453 alin. (1) Codul muncii a fost obligată pârâta la 5000 lei cheltuieli de judecată, reduse de la suma totală de 6472 lei, către reclamant.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel atât reclamantul [...], cât şi pârâta R.A. [...].

I. Apelantul reclamant [...] a criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Tulcea în referire la modalitatea de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziei nr. [...]/13.10.2015 emisă de [...]

A susţinut apelantul reclamant că la data de 16.06.2014 reclamantul a încheiat un contract individual de muncă cu pârâta pentru funcţia de referent de specialitate.

La aceeaşi dată, pârâta a emis decizia nr. …/16.06.2016 prin care reclamantul urma să preia atribuţiile funcţiei de şef de reprezentanţă din cadrul Reprezentanţei [...] Tulcea.

Urmare a încheierii contractului individual de muncă şi a emiterii concomitent a deciziei de preluare de atribuţii specifice funcţiei de şef de reprezentanţă s-a redactat şi fişa postului care reprezintă anexa la contractul individual de muncă şi care a fost însuşită de reclamant la data de 17.06.2014, această fişă cuprinzând şi atribuţii de şef de reprezentanţă.

La data de 13.10.2015, prin decizia nr. …/2015 pârâta i-a retras reclamantului atribuţiile de şef de reprezentanţă, măsură prin care s-a operat o modificare unilaterală a fişei postului, contrară dispoziţiilor art. 17 alin.5 Codul muncii.

Susţine apelantul reclamant că în condiţiile în care a semnat fişa postului ce includea şi atribuţii specifice funcţiei de şef de reprezentanţă, aceasta a devenit o componentă a contractului individual de muncă,  iar modificarea atribuţiilor de serviciu se putea realiza numai cu acordul său.

Apreciază că decizia de numire în funcţie nr. [...]/16.06.2014 însoţită de fişa postului unică la contractul individual de muncă, precum şi faţă de îndeplinirea atribuţiilor specifice funcţiei de şef de reprezentanţă capătă caracteristicile unui act adiţional la contractul individual de muncă, situaţie în care prin decizie unilaterală a angajatorului nu se mai puteau modifica atribuţiile salariatului, decizia nr. [...]/16.06.2014 emisă de pârâtă fiind lovită de nulitate.

II. Apelanta pârâtă R.A. [...] a criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Tulcea sub următoarele aspecte:

1. Motivele pentru care a fost anulată decizia nr. [...]/02.11.2015 nu sunt susţinute de argumente pertinente legale.

Decizia Curţii Constituţionale nu este aplicabilă în prezenta cauză deoarece reclamantul nu a înţeles să uzeze de mijlocul de apărare dat de posibilitatea contestării articolului de lege referitor la suspendarea contractului de muncă.

Pe fondul contestaţiei formulate de către reclamant împotriva deciziei nr. [...]/2015 de suspendare a contractului de muncă al reclamantului pe durata cercetării disciplinare, se susţine că această cerere este nefondată, măsura angajatorului fiind legală şi temeinică.

S-a susţinut că reclamantul nu s-a prezentat la cercetarea disciplinară la data de 20.10.2015, dată pentru care fusese legal convocat, şi nici nu a anunţat angajatorul cu privire la imposibilitatea prezentării la această cercetare, ulterior datei de 20.10.2015 reclamantul intrând în concediu medical.

Măsura suspendării contractului individual de muncă nu a constituit o sancţiune disciplinară, ci o precauţie manifestată de angajator pentru stoparea unei eventuale pagube care s-ar putea accentua, în sensul celor stabilite de raportul controlului financiar de gestiune care a general convocarea la cercetarea disciplinară a reclamantului [...].

2. Soluţia dată capătului de cerere privind anularea deciziei nr. …/12.02.2016 este netemeinică şi nelegală.

Prin decizia nr. …/12.02.2016 s-a specificat la punctul IV că faptele pentru care s-a pornit cercetarea disciplinară sunt luarea de mită şi abuzul în serviciu, aspecte evidenţiate şi în ordonanţa nr. 146/P/2015 din 21.09.2015.

Prin urmare, momentul de la care se calculează termenul de 6 luni în care trebuie aplicată sancţiunea este 21.09.2015, adică momentul în care reclamantul a săvârşit fapta de luare de mită şi abuz în serviciu.

Chiar şi în ipoteza reţinută de reclamant, potrivit căreia momentul de la care se calculează termenul de 6 luni este cel al începerii urmăririi penale, adică 29.05.2015, angajatorul era în termenul de 6 luni pentru aplicarea sancţiunii disciplinare, conform art. 49 pct. 6 Codul muncii pe durata suspendării contractului de muncă se suspendă toate termenele de care este ţinut angajatorul.

Pe fondul cauzei, se arată că reclamantul nu a fost concediat pentru că împotriva sa a început urmărirea penală pentru faptele de luare de mită şi abuz în serviciu, ci pentru că a pretins şi primit sume de bani pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, precum şi pentru îndeplinirea acestora cu rea-credinţă.

Faptele care constituie abatere disciplinară sunt descrise la capitolul IV al deciziei atacate şi sunt motivate în drept la capitolul V din decizie.

3. În mod greşit prima instanţă a dispus obligarea pârâtei către reclamant la plata concediului medical pentru perioada 24.11.2015 - 30.11.2015. Aferent acestei perioade reclamantul nu a prezentat în original formularul de concediu medical până pe data de 5 a lunii următoare celei în care s-a efectuat concediul conform art. 67 alin.(1) din ordinul M.S.P. 60/2006. Lipsa dovezii în original în termenul menţionat a determinat imposibilitatea plăţii.

4. Referitor la acordarea contravalorii concediului de odihnă neefectuat se arată că reclamantul nu s-a prezentat la locul de muncă pentru a efectua lichidarea, suma urmând a-i fi achitată în condiţiile efectuării acestei operaţiuni.

5. Cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantului nu a fot corect stabilit. La stabilirea cheltuielilor de judecată trebuia să se ţină seama de numărul capetelor de cerere admise, din cele două cereri conexe deduse judecăţii.

În concluzie solicită apelantul pârât admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererilor conexe.

I. Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Tulcea din perspectiva criticilor apelantului reclamant [...], Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 10 din Codul muncii, contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu.

În concordanţă cu normele internaţionale şi cu buna-credinţă care trebuie să caracterizeze raporturile de muncă, Codul muncii reglementează obligaţia de informare a salariatului de către angajator, anterior încheierii sau modificării contractului individual de muncă, ceea ce constituie în fond, o ofertă de a contracta sau de a modifica contractul existent.

Este evident că toate cerinţele care trebuie să fie întrunite pentru a conferi consimţământului părţilor efectele juridice dorite de ele – încheierea reală a contractului – implică o informare corectă a viitorului salariat de către angajator şi invers.

Art. 17 alin.(1) din Codul muncii dispune că anterior încheierii contractului individual de muncă, angajatorul are obligaţia de a informa persoana selectată în vederea angajării cu privire la clauzele esenţiale pe care intenţionează să le înscrie în contract, între care funcţia, ocupată conform specificaţiei clasificării ocupaţiilor din România sau altor acte normative, fişa postului, cu specificarea atribuţiilor postului, data la care contractul urmează să-şi producă efectele, salariul de bază, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum  şi periodicitatea plăţii salariului la care angajatul are dreptul.

În literatura de specialitate s-a observat că art. 17 alin. (2) din Codul muncii, conform căruia obligaţia de informare a persoanei selectate se consideră îndeplinită de către angajator la momentul semnării contractului individual de muncă, instituie o prezumţie juris et de jure în favoarea angajatorului – respectiv, dacă actul juridic în cauză a fost semnat, se consideră că angajatorul şi-a îndeplinit obligaţia de informare.

În speţă, se constată că prin contractul individual de muncă înregistrat sub nr. [...]/16.06.2014  în registrul general de evidenţă a salariaţilor, reclamantul [...] a fost angajat în cadrul angajatorului [...], pe durată nedeterminată, în funcţia de referent de specialitate, conform clasificării ocupaţiilor din România, cu un salariu de bază lunar brut de 4400 lei, locul de muncă fiind stabilit la Reprezentanţa [...] Tulcea.

Prin decizia nr. 387/16.06.2014 emisă de pârâtul [...] s-a dispus ca începând cu data de 17.06.2016 d-nul [...], angajat în funcţia de referent de specialitate în cadrul Reprezentanţei [...], cu un salariu lunar brut de … lei, va îndeplini atribuţiile de serviciu specifice funcţiei de referent de specialitate, înscrise în fişa postului.

Ulterior, prin decizia nr. [...]/16.06.2014, angajatorul a dispus ca începând cu data de 17.06.2014 d-nul [...] să preia şi atribuţiile funcţiei de şef de reprezentanţă în cadrul Reprezentanţei [...], atribuţii ce vor fi înscrise în fişa postului care constituie „anexă la prezenta decizie”.

Din analiza acestor înscrisuri rezultă că la momentul selectării şi angajării, reclamantul a fost informat cu privire la felul muncii şi atribuţiile funcţiei de referent de specialitate, fişa postului de referent de specialitate fiind calificată ca anexă la contractul individual de muncă, aceasta, cât şi decizia de stabilire a atribuţiilor de serviciu specifice  funcţiei de referent de specialitate fiindu-i comunicate salariatului sub semnătură şi asumate de acesta.

Prin decizie unilaterală, angajatorul a dispus atribuirea unor sarcini suplimentare salariatului [...], respectiv atribuţii specifice funcţiei de şef de reprezentanţă, funcţie distinctă de cea de referent de specialitate şi menţionată ca atare în organigrama angajatorului. De reţinut faptul că atribuirea unor atribuţii suplimentare, care exced funcţiei de referent de specialitate pe care fusese angajat reclamantul, conform contractului individual de muncă nr. [...]/16.06.2014, nu a fost urmată şi de o modificare a salariului de bază brut menţionat în contractul individual de muncă, aspect necontestat de către angajat la momentul emiterii deciziei nr. [...]/16.06.2014 de către [...].

Se reţine că în cadrul fişei postului, semnată de salariatul [...] la data de 17.06.2014 pentru funcţia de referent de specialitate se face o distincţie clară între atribuţiile/responsabilităţile  permanente, specifice funcţiei menţionate în contractul individual de muncă şi atribuţiile suplimentare, specifice funcţiei de şef de reprezentanţă, atribuite salariatului prin decizia unilaterală a angajatorului,  decizie ce nu a fost urmată de încheierea unui act adiţional la contractul individual de muncă pentru funcţia de şef de reprezentanţă, cu majorarea corespunzătoare a drepturilor salariale.

De altfel, în cadrul deciziei nr. [...]/16.06.2014 emisă de angajator cu privire la atribuţiile suplimentare specifice funcţiei de şef de reprezentanţă s-a prevăzut că atribuţiile de serviciu înscrise în fişa postului specifice funcţiei de şef de reprezentanţă, constituie anexă la această decizie, iar nu anexă la contractul individual de muncă al reclamantului, subliniindu-se astfel natura acestei decizii unilaterale emise de angajator.

Prin urmare, exercitarea de către reclamant a atribuţiilor specifice funcţiei de şef de reprezentanţă s-a realizat în temeiul unui act unilateral al angajatorului, iar potrivit principiului simetriei formelor juridice, revocarea acestor atribuţii suplimentare s-a realizat tot printr-un act unilateral al angajatorului, act ce nu a implicat nicio modificare a elementelor esenţiale ale contractului individual de muncă al salariatului, atât funcţia – referent de specialitate, cât şi salariul aferent acestei funcţii, corespunzător atribuţiilor/responsabilităţilor permanente enumerate în fişa postului, anexă la contractul individual de muncă rămânând neschimbate.

Atribuirea responsabilităţilor specifice funcţiei de şef de Reprezentanţă [...] către reclamantul [...] s-a făcut fără susţinerea unui concurs, printr-un act unilateral al angajatorului, pe considerente pur manageriale prin decizia nr. [...]/2014, iar retragerea acestor atribuţii suplimentare, care excedau funcţiei de referent de specialitate (ocupată de reclamant conform contractului individual de muncă) s-a realizat în aceeaşi manieră, printr-un act unilateral al angajatorului, acesta nefiind obligat, conform legislaţiei muncii, să îşi justifice măsura sau să obţină în prealabil acordul salariatului cu care negociase numai salariul şi atribuţiile specifice funcţiei de referent de specialitate, funcţie pe care a continuat să o exercite şi după emiterea deciziei nr. [...]/13.10.2015.

Întrucât în mod judicios Tribunalul Tulcea a remarcat faptul că nu au fost identificate temeiuri juridice valide pentru anularea deciziei nr. [...]/13.10.2013 emisă de pârâtă asupra  restabilirii atribuţiilor de serviciu ale reclamantului la forma stipulată în contractul individual de muncă şi în fişa postului la capitolul 5 „Atribuţii. Responsabilităţi permanente”, ce reprezintă în mod obligatoriu legea părţilor, Curtea va respinge ca nefondat apelul reclamantului, conform dispoziţiilor art. 480  din noul Cod de procedură civilă.

II. Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Tulcea din perspectiva criticilor apelantei pârâte R.A. [...], Curtea constată următoarele:

1. Se reţin a fi nefondate criticile apelantului în referire la anularea deciziei nr. [...]/02.11.2015 pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. [...]/02.11.2015 emisă de pârâtul [...] s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă înregistrat sub nr. [...]/16.06.2014, în temeiul art. 52 alin.(1) lit.a) Codul muncii, respectiv pe durata cercetării disciplinare prealabile a reclamantului [...].

După emiterea acestei dispoziţii, dar înainte de soluţionarea definitivă a conflictului de muncă în cadrul căruia s-a contestat legalitatea acestei măsuri, Curtea Constituţională a României a pronunţat Decizia nr. 261/05.05.2016 prin care a constatat neconstituţionalitatea disp.art. 52 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii).

În considerentele acestei decizii pronunţate de instanţa de contencios constituţional s-a reţinut că disp.art. 52 alin.(1) lit.a) Codul muncii privind suspendarea contractului individual de muncă în cazul începerii cercetării disciplinare împotriva salariatului nu întruneşte condiţia caracterului proporţional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale în raport cu dispoziţiile constituţionale ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, sub aspectul drepturilor fundamentale prevăzute de art. 41 alin.(1) şi art. 21 din Constituţie referitoare la dreptul la muncă, respectiv accesul liber la justiţie.

Deşi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin.(1) lit.a) Codul muncii nu a fost invocată în cadrul prezentului dosar, Decizia nr. 261/2016 a Curţii Constituţionale produce efecte şi asupra procedurilor judiciare pendinte, în care se pune în discuţie legalitatea măsurii dispuse de angajator – respectiv suspendarea contractului individual de muncă al salariatului în temeiul art. 52 alin.(1) lit. a) Codul muncii, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Deciziile nr. 12/2011 şi nr. 3/2011 pronunţate în procedura recursului în interesul legii, respectiv prin Decizia nr. 19/13.06.2016 pronunţată în dosarul nr. 1361/1/2016, în temeiul art. 521 Cod procedură civilă, hotărâri judecătoreşti obligatorii, opozabile erga omnes de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, „atunci când este vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou in ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric. Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite. Aceasta presupune, referitor la problema analizată, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentia) [..] — având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale — că acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediată şi generală aplicare. ”

S-a mai reţinut că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi prin urmare „instanţele (…) erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale. (…) De aceea, din punct de vedere al dreptului intern, se concluzionează că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziţie legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituţională”.

Instanţa noastră supremă a utilizat un raţionament similar în Decizia nr. 19/13.06.2016 pronunţată în procedura reglementată de art. 519 şi următoarele Cod procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1010/15.12.2016, reţinând că „48. Efectul declarării neconstituţionalităţii este cel al neaplicabilităţii textului legal în discuţie pentru o situaţie juridică în curs de constituire, instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea litigiului fiind obligată să ţină seama de acest aspect, fie chiar şi într-o cale de atac de reformare, fără ca, prin aceasta, să fie afectată regula neretroactivităţii”.

În ipoteza contrară susţinută de apelantul pârât, în care s-ar considera că prevederile  art. 52 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 ar continua să producă efect juridice la data soluţionării prezentei cauze, s-ar schimba de o manieră nepermisă dezlegare dată problemelor de drept de către instanţa supremă, sub incidenţa art. 517 alin.(4) Cod procedură civilă.

2. Cu privire la criticile apelantului pârât referitoare la anularea deciziei de concediere nr. 84/12.02.2016 pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 252 alin.(2) Codul muncii cu privire la lipsa elementelor ce vizează descrierea faptelor, inclusiv data săvârşirii abaterilor disciplinare, Curtea constată că sunt nefondate şi aceste critici şi urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Asigurarea disciplinei muncii – condiţie indispensabilă pentru realizarea obiectivelor oricărei activităţi desfăşurate de un operator economic, presupune utilizarea mijloacelor stimulative care se află într-un proces de dezvoltare şi diversitate a lor în condiţiile privatizării şi ale negocierii colective şi individuale a condiţiilor de muncă.

Conform art. 39 alin.(2) lit. b) şi c) din Codul muncii, salariatul trebuie să respecte nu numai obligaţiile generale de muncă prevăzute în actele normative, în contractul colectiv de muncă şi în contractul individual de muncă, în regulamentul intern, dar şi măsurile şi dispoziţiile date de angajator prin ordine scrise sau verbale, în exercitarea atribuţiilor sale de coordonare, îndrumare şi control.

Art. 247 Codul muncii prevede că: „Angajatorul dispune de prerogativa disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară”.

Constituie abatere disciplinară o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Sub sancţiunea nulităţii absolute, conform art. 252 alin.(2) din Cod, decizia de sancţionare  disciplinară trebuie să cuprindă descrierea faptei, precizarea prevederilor din statutul personal, regulamentul de ordine interioară, contractul de muncă aplicabil ce au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art. 251 alin. (3) nu a fost efectuată cercetarea, temeiul în drept în baza căruia se aplică sancţiunea, termenul şi instanţa la care poate fi contestată sancţiunea disciplinară.

Situaţia de fapt trebuie indicată în materialitatea ei, iar nu sub forma unor generalităţi sau afirmaţii vagi, neverificabile, şi de asemenea trebuie menţionată data săvârşirii faptei de către salariat, pentru a permite instanţei de judecată să realizeze controlul de legalitate al măsurii de sancţionare disciplinară şi din perspectiva art. 252 alin. (1) Codul muncii, care prevede că angajatorul aplică sancţiunea disciplinară în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Privind menţiunea de la litera a) a art. 252 din Codul muncii, în decizie trebuie descrisă în concret fapta pentru care a fost sancţionat cel în cauză. Descrierea presupune menţionarea aspectelor care o individualizează, în ce constă modalitatea în care s-a comis, în raport cu care să se poată verifica temeinicia celor reţinute în sarcina salariatului.

Trimiterea la dispoziţia fişei postului pretins încălcate sau la raportul întocmit de persoana desemnată cu cercetarea disciplinară şi prin care se constată absenţa salariatului de la cercetarea disciplinară – cum e cazul în speţă – nu are nicio relevanţă faţă de dispoziţiile legale imperative în materie. Prin  „descriere” trebuie să se înţeleagă prezentarea explicită a acelor aspecte care pot conduce la concluzia că fapta salariatului reprezintă o încălcare de către acesta a normelor de disciplină, săvârşită în legătură cu munca sa, o înfrângere a obligaţiilor izvorâte din contractul individual de muncă.

În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că din „descrierea faptei” trebuie să rezulte în mod concret în ce a constat acţiunea sau inacţiunea săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul colectiv/individual de muncă şi circumstanţele producerii sale, şi în fine, toate elementele necesare pentru a creiona o viziune suficient de detaliată a faptei ilicite, pentru ca atât salariatul,cât şi instanţa de judecată să poată avea o imagine exactă a faptei imputate (Al. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, pag. 894-896).

Decizia de sancţionare nu poate fi completată cu elemente exterioare ce ar explica menţiunile generale din cuprinsul ei şi nici nu i se va putea complini lipsa acestor menţiuni, ataşându-i-se un referat întocmit ulterior. De asemenea, menţionarea faptei este insuficientă dacă nu este indicată şi data comiterii ei. Această menţiune reprezintă un element esenţial pentru individualizarea faptei imputabile celui sancţionat, ştiut fiind faptul că orice faptă a unei persoane se petrece într-un anumit timp şi un anumit loc.

În speţă, se reţine din analiza deciziei de concediere nr. 84/12.02.2016 că în sarcina reclamantului s-a reţinut că acesta se face vinovat de săvârşirea abaterii disciplinare potrivit art. 29 alin.(1) şi alin.(2) lit. d) din Regulamentul de ordine interioară constând în solicitarea sau primirea de foloase necuvenite în scopul îndeplinirii sau neîndeplinirii atribuţiilor de serviciu, al furnizării unor informaţii sau facilitării unor servicii şi art. 29 alin.(2) lit. g) din Regulamentul de ordine interioară – manifestări care să aducă atingere  prejudiciului instituţiei [...], fără a fi indicată data sau perioada de timp în care au fot realizate aceste abateri.

La capitolul IV din decizia de concediere – „Faptele care au făcut obiectul cercetării prealabile au fost următoarele”, s-a menţionat: „luarea de mită şi abuzul în serviciu constând în pretinderea şi perceperea de bani pentru efectuarea verificărilor tehnice periodice şi eliberarea unor certificate de autenticitate pentru diverse autoturisme, fără programare, acesta fiind prins în flagrant de către lucrătorii de poliţie în timp ce primea mită sume de bani de la diferite persoane, aspecte evidenţiate în Ordonanţa nr. …/P/2015 din data de 29.05.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la săvârşirea infracţiunilor de  luare de mită, dare de mită, abuz în serviciu asimilat infracţiunilor de corupţie şi prin Ordonanţa nr. …/P/2015 din data de 21.09.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  - D.N.A, Serviciul Teritorial Constanţa, în vederea efectuării urmăririi penale cu privire la săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi abuz în serviciu săvârşite de către d-nul [...]”.

Din analiza acestor menţiuni inserate în decizie se constată că nu există nici un element care să conducă la clarificarea datei sau a perioadei în care reclamantul a săvârşit pretinsele fapte de luare de mită şi respectiv de abuz în serviciu, iar pe de altă parte angajatorul nu a analizat în concret faptele săvârşite de reclamant, nu a identificat persoanele de la care reclamantul a primit foloase necuvenite şi nici autoturismele pentru care s-au emis cu încălcarea legii certificate de autenticitate, pârâta limitându-se să facă trimitere generică la „aspectele evidenţiate în Ordonanţa nr. 146/P/2015 din data de 29.05.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea.

Această trimitere la ordonanţa nr. …/P/2015 din 29.05.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea nu are relevanţă sub aspectul elementelor pe care trebuie să le cuprindă decizia de sancţionare, respectiv nu asanează nulitatea deciziei pentru lipsa menţiunilor referitoare la individualizarea faptelor apreciate ca fiind abateri disciplinare, inclusiv absenţa datei săvârşirii acestor fapte, întrucât nu cuprinde nici un element relevant pentru încadrarea în timp a activităţii pretins infracţionale a reclamantului.

Din analiza ordonanţei nr. …/P/2015 din 29.05.2015, mai sus menţionată, se constată că aceasta nu cuprinde nicio menţiune cu privire la fapte de luare de mită sau abuz în serviciu săvârşite de reclamantul [...], ordonanţa făcând vorbire numai de indicii cu privire la faptul că în perioada lunii mai 2015, salariaţii [...] – [...], [...] şi [...] au primit mită de la proprietarii de autoturisme care nu îndeplineau normele de omologare în vederea emiterii documentelor prevăzute de lege. În aceeaşi ordonanţă s-a menţionat că salariaţii [...] şi [...] au colectat banii lăsaţi de proprietarii autoturismelor cu titlu de mită în scrumiera de bord sau sub maneta de frână de mână dintre scaunele autoturismelor.

Se constată că nu există nicio referire la activitatea ilegală a salariatului [...] în cadrul acestei ordonanţe, care a avut în vedere activităţi infracţionale săvârşite de angajaţii [...] în luna mai 2015.

Din analiza rechizitoriului întocmit în dosarul nr. …/P/2015 din 14.12.2015 rezultă că inculpatul [...] a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin.(1) Cod penal pentru şase infracţiuni, toate cu aplicarea art. 38 alin.(1) Cod penal, fapte săvârşite de inculpat la datele de 10.09.205 (2 fapte), 22.09.2015, 29.09.2015 şi 07.10.2015.

Prin urmare menţiunile din decizia de concediere referitoare la „aspectele evidenţiate în Ordonanţa nr. 146/P/2015 din data de 29.05.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea” nu sunt relevante pentru identificarea faptelor săvârşite de reclamantul [...] şi implicit a datei la care s-au săvârşit abaterile disciplinare, în condiţiile în care urmărirea penală  nu a vizat o eventuală activitate infracţională a acestui salariat, anterior datei de 10.09.2015, acesta fiind momentul la care s-a reţinut de către organul de urmărire penală săvârşirea primei fapte de primire de mită de către [...].

Nici referirea la ordonanţa nr. …/P/2015 din 21.09.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea nu acoperă absenţa menţiunilor cu privire la data săvârşirii abaterilor disciplinare de către salariatul [...], în condiţiile în care prin această ordonanţă s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –D.N.A. în vederea efectuării urmăririi penale în referire la săvârşirea infracţiunilor de luare de mită prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000, abuz în serviciu asimilat infracţiunii de corupţie prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin.(1) Cod penal de către numitul [...], şef de reprezentanţă la [...] Tulcea şi avocat în cadrul Baroului Tulcea, fără nicio referire la datele la care reclamantul a săvârşit faptele de luare de mită sau de abuz în serviciu. Din rechizitoriul nr. 285/P/2015 din 14.12.2015 rezultă că 4 dintre faptele reţinute în sarcina reclamantului ca fiind infracţiuni s-au realizat în perioada ulterioară emiterii ordonanţei nr. 146/P/2015, respectiv 22.09.2015 – 07.10.2015, situaţie în care nu puteau fi avute în vedere de organul penal la data emiterii ordonanţei nr. …/P/2015 din 21.09.2015.

Faţă de acest considerente, Curtea constată că Tribunalul Tulcea a reţinut în mod judicios că decizia de concediere nu individualizează abaterile disciplinare săvârşite de reclamant sub aspectul menţionării în concret a elementelor descriptive (persoanele de la care a primit mită, autoturismele pentru care s-au eliberat certificate de omologare cu încălcarea dispoziţiilor legale etc.), cât şi sub aspectul datei sau a perioadei de timp în care s-au realizat aceste abateri disciplinare.

În jurisprudenţă s-a conturat opinia potrivit căreia în lipsa individualizării în timp a abaterilor imputate, respectiv în lipsa menţionării datei la care au fost săvârşite abaterile disciplinare, instanţa de judecată nu poate verifica respectarea dispoziţiilor legale referitoare la prescripţia aplicării sancţiunii disciplinare, decizia de sancţionare fiind lovită de nulitate pentru nerespectarea exigenţelor art. 252 alin.(2) Codul muncii (Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a Civilă, decizia nr. 1857/R/2007; Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a Civilă, decizia nr. 718/R/2007 şi decizia civilă nr. 3160/R/2011 – în Tratat de dreptul muncii, Al. ?iclea,  pag. 825).

Din redactarea art. 252 alin. (2) Codul muncii rezultă că menţiunile enumerate sunt obligatorii, iar lipsa lor din decizia de sancţionare duce automat la nulitatea absolută a deciziei. Modul de redactare a cuprinsului deciziei de sancţionare este imperativ, astfel că aceasta nu poate face trimitere la acte exterioare în care sunt înlăturate apărările salariatului.

Prin instituirea acestor obligaţii de ordin formal în sarcina angajatorului se reflectă expresia principiului statului social şi al dreptăţii instituit prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţia României.

Acest principiu se oglindeşte şi în dispoziţiile art. 8 Codul muncii, potrivit cărora relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualismului şi al bunei credinţe, iar pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă, participanţii la raporturile de muncă se vor informa şi consulta reciproc, în condiţiile legii şi ale contractelor colective de muncă.

Prin Deciziile nr. 1675/2009 şi nr. 1243/2011 pronunţate de Curtea Constituţională a României s-a reţinut că menţiunile şi precizările pe care trebuie în mod obligatoriu să le cuprindă decizia de sancţionare disciplinară, inclusiv decizia de concediere, au rolul în primul rând de a-l informa concret şi complet pe salariat cu privire la faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care se aplică sancţiunea.

Angajatorul, întrucât deţine toate datele, probele şi informaţiile pe care se întemeiază măsura dispusă trebuie să facă dovada temeiniciei şi legalităţii acestei măsuri, salariatul putând doar să le conteste prin alte dovezi pertinente. Aceste menţiuni sunt necesare şi pentru instanţa de judecată, în vederea soluţionării legale şi temeinice a eventualelor litigii determinate de actul angajatorului.

Faţă de aceste considerente, se vor respinge criticile apelantei pârâte, hotărârea primei instanţe fiind legală sub acest aspect.

Faţă de împrejurarea că decizia de concediere a fost anulată în mod judicios pentru nerespectarea condiţiilor impuse de art. 252 alin.(2) Codul muncii, Curtea reţine că nu se mai impun a fi analizate criticile ce vizează temeinicia măsurii concedierii în raport cu gravitatea faptelor reţinute în sarcina reclamantului.

4. Criticile apelantei pârâte referitoare la soluţia de obligare a sa la plata către reclamant a indemnizaţiei cuvenită pentru concediul legal de odihnă aferent anului 2015 se reţin a fi nefondate.

Apelanta a recunoscut faptul că reclamantul nu a efectuat integral concediul de odihnă aferent anului 2015, susţinând că acordarea contravalorii concediului de odihnă neefectuat nu s-a realizat întrucât reclamantul nu s-a prezentat la locul de muncă pentru efectuarea lichidării.

Conform dispoziţiilor art. 146 alin. (3) şi (4) din Codul muncii : „(3) Angajatorul este obligat să acorde concediul până la sfârşitul anului următor, tuturor salariaţilor care într-un an calendaristic nu au efectuat întregul concediu de odihnă la care aveau dreptul.

(4) Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă”.

În speţă angajatorul a recunoscut faptul că în cursul anului 2015 reclamantul [...] nu a efectuat integral concediul legal de odihnă aferent acestui an şi urmare a concedierii disciplinare a salariatului, care a intervenit la data de 12.02.2016, acesta nu a mai putut efectua  acest concediu de odihnă nici până la finele anului 2016, conform dispoziţiilor art. 146 alin.(3) Codul muncii.

În această situaţie, conform art. 146 alin.(4) Codul muncii reclamantul era îndreptăţit la plata unei compensaţii băneşti pentru concediul de odihnă neefectuat, aferent anului 2015, legiuitorul necondiţionând acordarea acestui drept de întocmirea fişei de lichidare ca urmare a încetării raporturilor de muncă ale salariatului.

Raportat la aceste dispoziţii legale, Curtea constată că în mod judicios Tribunalul Tulcea a admis acest capăt de cerere ca fondat.

5. Criticile apelantei pârâte referitoare la obligarea sa la plata indemnizaţiei cuvenită reclamantului pentru concediul medical din perioada 24.11.2015 – 30.11.2015 se reţin a fi nefondate.

Conform certificatului medical seria … nr. …/23.11.2015 emis de [...], reclamantul a beneficiat de concediu medical în perioada 24.11.2015 – 30.11.2015, plata indemnizaţiei cuvenită pentru această perioadă nefiind realizată de către pârâtă, aspect necontestat în apel.

Conform dispoziţiilor art. 67 alin.(1) din Ordinul M.S. nr. 60/2006 „Certificatul de concediu medical se prezintă plătitorului până cel mai târziu la data de 5 a lunii următoare celei pentru care a fost acordat concediul”.

Reclamantul a făcut dovada că la data de 23.11.2015 a încercat să depună certificatul medical la registratura pârâtei şi urmare a refuzului de a fi primit a optat pentru comunicarea pe fax a înscrisului la data de 25.11.2015, ora 1316 la registratura generală a [...] şi la secretariatul directorului general, data de 25.11.20125 încadrându-se în termenul legal reglementat de art. 67 alin.(1) din Ordinul M.S. nr. 60/2006.

În condiţiile în care pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei legale de plată a indemnizaţiei aferentă concediului medical, în mod judicios s-a admis cererea reclamantului sub acest aspect.

6. Se reţin a fi nefondate şi criticile apelantei pârâte în referire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantului de prima instanţă.

Conform dispoziţiilor art. 453 alin. (1) Cod procedură civilă „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată”.

Art. 451 alin.(1) din Codul de procedură civilă prevede că „Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei”.

La baza acordării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală; pârâtul se află în culpă procesuală  când acţiunea reclamantului este admisă în tot sau în parte.

Dispozi?iile art. 451 alin.(2) Cod procedură civilă stabilesc posibilitatea instanţei de a reduce cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat, atunci când acesta este vădit disproporţionat cu valoarea şi complexitatea cauzei sau cu munca depusă de avocat, ţinând seama de circumstanţele cauzei.

În speţă, aplicând în mod judicios acest criterii, şi avându-se în vedere faptul că în speţă s-au conexat două cauze, fiecare dintre acestea având mai multe capete de cerere, complexitatea şi miza procesului pentru părţile implicate în conflictul judiciar, Tribunalul Tulcea în mod corect a dispus reducerea onorariului de avocat de la 6472 lei la 5000 lei, proporţional cu pretenţiile admise ale reclamantului.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 480 Cod procedură civilă se vor respinge toate apelurile formulate în cauză ca nefondate.

În baza art. 453 alin (1) şi (2) Cod procedură civilă, constatând că apelantul [...] a pierdut în propriul apel, dar a triumfat în apelul pârâtei (care a fost respins ca nefondat), va obliga apelanta pârâtă la 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat diminuat în limita apărărilor admise ale reclamantului.

Domenii speta

Spete similare