Acţiune în constatare

 Constată că prin cererea înregistrată la această instanţă în data de 14 iulie 2015 sub nr. dosar 1890/289/2015, reclamantul P F A în contradictoriu cu pârâta OTP BANK ROMANIA S.A., a solicitat:

I.- să se constate că în Contractul de credit nr. C2204/3200/6305 din 13.12..2007  şi Actul Adiţional nr. 1/08.11.2010 la contractul de credit sunt stipulate clauze abuzive şi anume:

1. clauza prevăzută la art. 8 pct. 8.1, şi următoarele precum şi art. 1, pct. 3.1 din Actul Adiţional, care prevăd condiţii speciale de creditare privitoare la majorarea dobânzii;

2. clauza prevăzută la art. 8, pct. 8.7 şi urm. care prevede condiţiile speciale de creditare privitoare la dobânda penalizatoare;

3. clauza prevăzută în contractul de credit la art. 9, pct. 9.1, lit. b reprezentând comision de acordare în cuantum de 2% din suma iniţială, respectiv suma de 1.430 CHF şi respectiv pct. 9.2 privind posibilitatea băncii de a modifica unilateral nivelul comisioanelor şi taxelor, fără consimţământul clientului.

4. clauza prevăzută la art. 16 pct. 16.1 şi urm. din Contractul de credit referitoare la condiţiile privitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului de către pârâtă.

II.- să se dispună anularea acestor clauze şi drept consecinţă repunerea părţilor în situaţia anterioară, obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamant, reprezentând comision acordare credit în cuantum de 1.430 CHF şi sume încasate cu titlu de diferenţă de dobândă, de la cea care trebuia percepută, la cea majorată unilateral, deoarece modalitatea de stabilire a variaţiei dobânzii este lăsată la discreţia băncii, nestabilindu-se o marjă fixă, stabilirea marjei fixe, componenta a dobânzii curente, luându-se în calcul dobânda iniţială din contract şi valoarea indicelui de referinţă LIBOR de la semnarea contractului, după următoarea formulă de calcul: marja fixă=dobândă iniţială (5,7%)- valoare indice Libor de la momentul încheierii contractului de credit, cu solicitarea rambursării acestor sume începând de la data încheierii contractului şi până la data plăţii efective.

III.- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale asupra sumei plătite pârâtei cu titlu de comision de acordare şi diferenţa dintre dobânda care ar fi trebuit percepută şi dobânda majorată, de la data plăţii a fiecărei sume de bani în parte şi până la data restituirii efective de către pârâtă a acestor sume.

recalcularea ratelor plătite până în prezent ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor înserate în contractele de credit având în vedere la stabilirea marjei fixe a băncii diferenţa  dintre valoarea  dobânzii curente la data încheierii contractelor şi valoarea LIBOR  la data încheierii convenţiilor;

IV.- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

În fapt, reclamantul a arătat că a contractat de la parata OTP BANK ROMÂNIA S.A. prin Sucursala Agenţia Reghin, un credit ipotecar.

Prin Contractul de credit cu ipoteca pentru persoane fizice nr. C2204/3200/6305 din 13.12..2007  7, reclamantului în calitate de împrumutat i s-a acordat un credit ipotecar în valoare de 71.500 CHF, pe o perioadă de 360 de luni, suma împrumutată urmând sa fie utilizată pentru nevoi personale.

În continuare, reclamantul a arătat că la data la care i s-a prezentat spre semnare contractul de credit, acesta era redactat de pârâtă şi nu a avut posibilitatea să negocieze sau să modifice în vreun fel clauzele, menţionând că, dacă dorea împrumutul trebuia să fie de acord cu termenii şi condiţiile impuse prin contract.

A arătat că prin graficul de rambursare iniţial banca a stabilit modalitatea în care trebuia să achite ratele creditului pe parcursul celor 360 luni. Reclamantului i s-a perceput şi a achitat, un comision de acordare calculat procentual de 2% din suma iniţială, comisionul fiind reţinut automat din suma pe care au luat-o cu împrumut.

Cu privire la clauza care prevede comisionul de acordare credit, reclamantul a arătat că acesta nu este definit de către bancă  ci doar perceput, iar respectiva clauză a fost prevăzută în contract fără a-i da posibilitatea de a negocia sau a solicita înlăturarea ei. A mai precizat faptul că nu a fost informat asupra temeiului care justifică în viziunea băncii includerea comisionului de acordare, iar prevederea contractuală referitoare la obligarea sa la plata comisionului de acordare, a arătat că este una nelegală datorită încălcării principiului egalităţii părţilor la încheierea actelor juridice de drept privat.

Cu privire la clauza prevăzută reprezentând dobânda penalizatoare, reclamantul a arătat că în conformitate cu pct. l lit. i din Lista anexă a Legii 193/2000, este considerată abuzivă clauza prin care consumatorul este obligat la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, comparativ cu pagubele suferite de comercianţi şi că această clauză inserată de pârâtă privitoare la dobânda penalizatoare, încalcă şi dispoziţiile art. l din Legea nr. 313/1879 care prevede „clauza penală, aflată în contracte de împrumuturi este şi va rămâne anulată", iară a se face distincţie sub aspectul naturii juridice a actului încheiat (contract comercial sau contract civil) şi art. 1089 din vechiul Cod civil. - dreptul material aplicabil.

Astfel, au arătat reclamanţii, potrivit art. 4 alin. l din Legea nr. 193/2000 "O clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăsi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerinţelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părtilor".

Cu privire la clauza prevăzută referitoare la Condiţii Generale de Creditare privitoare la declararea scadenţei anticipate a  creditului de către pârâtă, reclamantul a arătat că această prevedere este de asemenea o clauză arbitrară, generatoare de abuzuri din partea pârâtei, această clauză nu a fost negociată, este o clauză introdusă într-un contract standard, preformulat, de adeziune, care aduce atingere echilibrului contractual al părţilor contractului, fără a-i da posibilitatea  de a modifica această clauză.

Cu privire la obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamant, acesta consideră că sumele încasate cu titlul de mai sus, au fost încasate nelegal, în urma unor clauze nule. A învederat că este o cerere accesorie petitului de anulare a acestor clauze, în consecinţă consideră că se impune restituirea acestora de la data încasării lor şi în lipsa unor obligaţii contractuale, se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară cu consecinţa restituirii integrale a prestaţiilor efectuate în temeiul clauzei nule.

Cu privire la clauza referitoare la condiţiile privitoare la majorarea, reclamantul a arătat că această majorare a fost aplicată fără o prealabilă informare a sa  şi deşi s-a stipulat în contractul de împrumut faptul că modificarea dobânzii va opera în funcţie de evoluţia indicelui LIBOR, deşi acesta a scăzut considerabil, rata a crescut, fiind absolut ilogică majorarea dobânzii.

Referitor la rata dobânzii curente, raportat la contractul de credit încheiat, reclamantul a invocat prevederile art. 8 pct. 8.1 din contract şi conform celor precizate a arătat că rezultă faptul că dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii, fără a existat consimţământul clientului, iar în contract nu este menţionată componenta efectivă a dobânzii şi sub nici o formă nu se impunea majorarea marjei fixe, ci scăderea dobânzii creditului.

În continuare reclamantul a invocat dispoziţiile OUG nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010 şi Legea nr. 296/2004 şi a arătat că nu doar OUG 50/2010 obligă banca la informare corectă la data contractării creditului ci şi Legea nr. 294/2004 privind Codul consumului, care era în vigoare la data semnării contractului de credit.

Referitor la solicitarea sa de plată a dobânzii legale care curge de la data plaţii de către acesta a fiecărei sume de bani în parte şi până la data restituirii efective de către pârâtă a acestor sume, reclamantul a menţionat că repunerea în situaţia anterioară este o „RESTITUITO IN INTEGRUM, deci restituirea prestaţiilor trebuie să fie TOTALA, DOAR IN ACEST MOD PĂRŢILE FIIND REPUSE IN INTEGRALITATE IN SITUAŢIA ANTERIOARA.

Reclamanţii au menţionat faptul că OG 9/2000 şi ulterior Ordonanţa 13/2011, reglementează dobânda legala ce reprezintă echivalentul bănesc cauzat de nefolosirea unei sume de bani intr-un anumit interval de timp determinat.

In continuare, reclamanţii au susţinut că dispoziţiile legale în materia protecţiei consumatorului instituie obligaţia ferma a Băncii de a explica consumatorului raţiunea instituirii anumitor costuri ale creditului, precum şi serviciile oferite de Bancă în schimbul încasării acestor comisioane. Astfel, potrivit art. 18 alin. 2 pct. c din OUG nr. 50/2010 Banca are obligaţia de a explica costurile ce fac parte din costul total al creditului, astfel încât consumatorii să înţeleagă ce plătesc, iar art. 33 alin. 2 dispune că aceste informaţii trebuie să fie complete, clare şi uşor de înţeles. De asemenea, art. 45 din Legea nr. 296/2004 prevede dreptul consumatorilor de a fi informaţi complet, corect şi precis cu privire la caracteristicile serviciilor financiare oferite de operatorii economici.

În drept au fost invocate prevederile legale la care s-a făcut referire în cerere.

În susţinerea cererii, au fost anexate în copii conforme cu originalul: Contractul de Credit pentru Nevoi Personale Garantat cu Ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/3200/6305 din 13.12..2007  (f. 9-14), scadentar credit (f. 15-20) şi procura generală(f. 21-23).

La data de 29 octombrie 2015, pârâta OTP BANK ROMANIA SA a depus la dosarul cauzei Întâmpinare (f. 40-48), prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

I. În temeiul art. 247 Cod de procedură civilă, pârâta a solicitat admiterea următoarelor excepţii:

1. Excepţia lipsei competenţei teritoriale a Judecătoriei Reghin în temeiul art. 94 şi art. 107 Cod procedură civilă.

A arătat că potrivit prevederilor art.107 Cod de procedură civilă „Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul.", aceasta fiind regula. Competenţa alternativă a instanţelor poate interveni numai în cazul în care părţile nu s-au înţeles în mod expres cu privire la instanţa competentă să judece litigiile intervenite cu privire la executarea unui contract.

Astfel, prezenta cauză se referă la litigiul intervenit cu privire la punerea în executare a prevederilor contractului de credit nr. C2204/3200/6305 din data de 13.12.2007.

Potrivit prevederilor art. 969 Cod Civil  a arătat:"Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante", iar sediul social al Băncii este situat în Bucureşti. Întrucât părţile nu au stabilit o competenţă alternativă in favoarea unei alte instanţe, decât cea de drept comun, care stabileşte competenţa în favoarea instanţei sediului/domiciliului pârâtei, a solicitat să se dea eficienţă practică art. 107 Cod procedură civilă, care stabileşte ca „cererea se face la instanţa in circumscripţia căreia îşi are sediului pârâtului".

Pentru considerentele anterior expuse, a solicitat admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Reghin şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

2. Excepţia netimbrării sau insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată a capătului de cerere prin care se solicita restituirea unor sume, invocând astfel Decizia Î.C.C.J. nr. 32/09.06.2008, art. 33 alin. 1 şi art. 3 din OUG nr. 80/2013.

3. Excepţia lipsei de interes unită cu excepţia lipsei de obiect a capetelor de cerere referitoare la clauzele prevăzute in contractele de credit referitoare la modificarea ratei dobânzii aplicate, fiind vorba despre clauze contractuale modificate deja, de drept, prin efectul aplicării obligatorii de către pârâtă a unor dispoziţii legale  intrate în vigoare ulterior încheierii contractului de credit nr. C2204/3200/6305 din data de 13.12.2007, invocând astfel OUG 174/2008, cu modificările şi completările ulterioare şi de asemenea, OUG 50/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 288/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

In concret, a arătat că, clauzele în privinţa cărora se solicita constatarea nulităţii absolute au fost lipsite de eficacitate, prin efectul legii (OUG 174/2008 cu privire la modificarea unor acte normative în materia protecţiei drepturilor consumatorilor), astfel încât, de la momentul intrării în vigoare a acestei legi, acestea nu au mai fost aplicate de către pârâtă. Astfel, în privinţa clauzei prevăzuta la art. 5 pârâta a arătat că a respectat art. 93 lit. e .

De aici, susţine că rezultă faptul că părţile contractante au acţionat de pe poziţie de egalitate în raportul comercial, neexistand niciun dezechilibru/niciun tratament preferenţial vreunei părţi semnatare a contractului de credit nr. C2204/3200/6305 din data de 13.12.2007.

4. Excepţia prescripţiei extinctive pentru perioada 2007-2012.

Pârâta a arătat că nu se poate reţine că termenul de 3 ani începe să curgă după ce instanţa va constata ca fiind abuzive clauzele respective.

Pentru a preîntâmpina orice confuzie, pârâta a învederat că prescripţia invocată nu priveşte acţiunea în constatarea nulităţii actului juridic civil, care este imprescriptibilă, ci dreptul de a cere restituirea banilor. Acest drept este patrimonial şi este supus prescripţiei extinctive, termenul fiind cel general de 3 ani, motiv pentru care a solicitat admiterea excepţiei invocate.

II. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat instanţei respingerea cererii de chemare in judecată promovată de către reclamant ca fiind neîntemeiată.

Astfel, a arătat că, în primul rând, contractul a fost încheiat cu respectarea întocmai a cadrului legal în vigoare la data încheierii, care nu cunoştea limitările şi interdicţiile instituite ulterior, abia prin OUG nr. 174/2008 şi mai departe, prin OUG nr. 50/2010.

In ceea ce priveşte caracterul negociat al clauzelor, pârâta a arătat că împrumutatul a luat cunoştinţă anterior semnării de clauzele contractelor de credit şi de documentaţia aferentă analizării aprobării, acceptând termenii contractuali prin semnarea contractului de credit. De asemenea, caracterul dobânzii este variabil intervenientul acceptând in acest mod atât riscul creşterii dobânzii cât şi avantajul scăderii acesteia. In plus, împrumutatul nu a prezentat nicio dovadă că a propus o altă variantă de contractare care să fi fost refuzată de societatea pârâtă, acceptând astfel clauzele stabilite în contract.

Totodată, pârâta a mai arătat că reclamantul nu a probat că ar fi propus băncii vreo contraofertă ce a fost refuzată de plano, ci a acceptat-o pe cea propusă de bancă, realizându-se acordul de voinţă în legătură cu încheierea contractului de credit în respectiva formă şi ca o concluzie, a arătat că reclamanţii au avut posibilitatea de a negocia conţinutul clauzei privind dobânda, putând opta între mai multe tipuri de credite.

Referitor la capătul de cerere prin care se solicita modificarea nivelului dobânzii, pârâta a arătat că prin acest capăt de cerere, se solicită instanţei să înfrângă/limiteze forţa obligatorie a contractelor încheiate de părţi prin obligarea unei părţi să accepte schimbările propuse unilateral de cealaltă parte.

Principiul forţei obligatorii a contractului este consacrat de art. 969 (1) din Vechiul Cod Civil, sub imperiul căruia s-au încheiat contractele de credit în litigiu, care prevede că "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante".Acest principiu imperativ este reafirmat şi de alte dispoziţii legale precum: art. 1073 din Vechiul Cod Civil, potrivit căruia "Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei" şi art. 1101 (1) din Vechiul Cod Civil, conform căruia "Debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar". A menţionat că acest principiu fundamental a fost reconsacrat prin art.1270 din Noul Cod Civil.

Referitor la caracterul presupus abuziv al taxelor şi comisioanelor, pârâta a arătat că taxele şi comisioanele alături de dobândă, reprezintă costul total al creditului. Atâta timp cât acestea au fost cunoscute şi acceptate de consumator, înţelese şi parte dintre ele plătite la acordarea creditului (cum este cazul comisionului de acordare, a menţionat că nu se poate pune problema caracterului abuziv al clauzei prin care acestea sunt evidenţiate pur şi simplu în contract.

Totodată, a învederat că sunt respectate şi dispoziţiile legale aplicabile, din materia respectării drepturilor consumatorilor, întrucât, taxele şi comisioanele au făcut şi fac parte din oferta pârâtei şi fac diferenţierea produselor de creditare între ele.

In ceea ce priveşte caracterul negociat al clauzei referitoare la comisionul de acordare, a precizat că, clienţii au luat cunoştinţă anterior semnării de clauzele contractului de credit şi de documentaţia aferentă analizării aprobării, acceptând termenii contractuali prin semnarea contractului de credit.

In ceea ce priveşte cerinţa ca prin clauza incriminată să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ( art.4 alin. l din legea nr.193/2000), a menţionat că la momentul semnării contractului de credit legislaţia în vigoare nu interzicea stipularea unor clauze contractuale de variabilitate a dobânzii şi nici comisioanele de acordare şi respectiv, de administrare, astfel încât simpla stipulare în contract a unei prevederi referitoare la o dobândă variabilă, nu este de natură a crea un dezechilibru contractual şi de a dovedi reaua-credinţă a pârâtei, în condiţiile în care au fost acceptate în cunoştinţă de cauză de către client.

Referitor la dobânda penalizatoare, pârâta a precizat că în ceea ce priveşte clauza din contractele de credit referitoare la perceperea unei dobânzi penalizatoare, a menţionat că legea permite expres perceperea de dobânzi penalizatoare pentru cazul neexecutării la scadenţă a obligaţiilor asumate. OUG 50/2010 nu a interzis astfel de clauze contractuale, ci a făcut numai anumite menţiuni în art.38 alin.2 şi 3, cu privire la procentul de dobândă penalizatoare aplicabil în cazul în care împrumutatul se găseşte în anume situaţii personale împovărătoare. A arătat că în raporturile juridice comerciale se aplică, în principiu, dobânda pieţii potrivit principiului libertăţii de voinţă a părţilor.

Totodată a menţionat că în prezent, dobânda penalizatoare se calculează conform Anexei „Clauze specifice conform Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 50/2010" art. 3, pct. 3.7 „Dobânda penalizatoare se aplica la suma ce reprezintă credit restant si, dupa caz, la sumele restante prevăzute in contract, altele decat cele aferente creditului".

Astfel, pârâta a precizat faptul că  sunt respectate dispoziţiile art. 38 alin. 2) din OUG 50/2010 : care arata că:" Dobânda penalizatoare se calculează pe bază de procent fix şi se aplică la sumele restante în conformitate cu prevederile contractului de credit, cu excepţia sumelor provenite din calculul dobânzii."

Având în vedere cele mai sus expuse, pârâta a reiterat faptul că solicitarea reclamantului cu privire la caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobânda penalizatoare este lipsită de obiect şi pe cale de consecinţă, a solicitat respingerea acestora ca neîntemeiate.

Referitor la dreptul pârâtei de a declara scadenţa anticipată, a menţionat că de esenţa creditului garantat prin constituirea unor garanţii, este dreptul creditorului de a-şi recupera creanţa datorată, dar neplătită conform graficului de rambursare, la scadenţele stabilite de comun acord cu clientul în acesta, prin executarea silită a garanţiilor. Astfel, clauzele enumerate cuprind informarea clientului cu privire termenul în care Banca poate declara exigibilitatea anticipată a creditului (90 de zile), condiţiile în care Banca poate exercita acest drept, măsurile pe care banca le poate lua pentru recuperarea creanţei. Contractul de credit este guvernat şi se completează cu legislaţia în vigoare în materia executării silite mobiliare şi imobiliare, invocând prevederile art. 500, alin. (3) Cod procedura civilă "... executorul va cere biroului de carte funciara sa-i comunice drepturile reale si alte sarcini care grevează imobilul urmărit. Titularii acestor drepturi vor fi înştiinţaţi despre executare si vor fi citaţi la termenele fixate pentru vânzarea imobilului".

Astfel, a arătat că, în cazul în care s-ar declanşa executarea silită asupra uneia dintre garanţiile constituite pentru garantarea creditului contractat de reclamant, Banca ar trebui să ia măsura conservării drepturilor conferite prin contractele de garanţie constituite (rang I pentru ipoteca imobiliara si respectiv, ipoteca mobiliara).

In ceea ce priveşte obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite în temeiul contractului de credit, a precizat că plăţile efectuate de către reclamant în contul creditului (rata de capital + rata de dobânda) au fost plaţi datorate în temeiul unui contract valabil încheiat de părţi, ale cărui prevederi au fost respectate de ambele părţi. Incidente în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 969 Cod civil, potrivit cărora „convenţiile legal făcute au putere de lege intre părţile contractante" si de asemenea, dispoziţiile art. 1092 Cod civil potrivit căruia „orice plata presupune o datorie".

În continuare, pârâta a menţionat că în situaţia în care numai Banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, fără a mai discuta de problema prescripţiei extinctive (termenul de 3 ani care curge de la fiecare rata de credit, fiind vorba de contract cu executare succesiva), s-ar crea o situaţie inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogăţirea fără justa cauza a împrumutatului. Patrimoniul acestuia s-ar îmbogăţi cu sumele de bani echivalente clauzelor eliminate, în timp ce patrimoniul Băncii nu s-ar reîntregi cu echivalentul folosinţei sumelor acordate prin contractul de credit.

În ceea ce priveşte proba cu expertiza contabilă solicitată, pârâta a arătat că se opune administrării acestei probe, pe care nu o consideră concludentă, pertinentă şi utilă în soluţionarea cauzei, având în vedere că plăţile în contul ratelor de credit efectuate de către reclamant au avut şi au la bază un contract încheiat în mod valabil de către părţi.

Pentru toate considerentele arătate, pârâta a solicitat instanţei respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Cu privire la plata cheltuielilor de judecată, pârâta a solicitat respingerea acestuia capăt de cerere ca neîntemeiat, în condiţiile respingerii cererii de chemare în judecată.

În drept au fost invocate prevederile art. 205-208 Cod de procedură civilă, art. 4 alin. l din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianţi şi consumatori, art. 969 Cod civil, art. 3, alin. 1 lit. k din Legea nr. 289/2004, art. 93 lit. e), g) si h) din OUG nr.174/2008, OUG nr. 50/2010.

La solicitarea reclamantului a fost încuviinţată proba cu expertiza contabilă, la data de 12 ianuarie 2016 fiind depusă la dosar nota de evaluare şi raportul de expertiză (f. 67-06).

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa reţine următoarele:

În fapt, între reclamantul P F A şi pârâta de rând 1 s-a încheiat Contractul de credit ipotecar nr. C2202/3200/6305/13.12.2007, având ca obiect acordarea unui împrumut reclamantului în cuantum de 71.500 CHF pentru o perioadă de 360 de luni, contract garantat cu ipotecă.

La data de 08.11.2010 pârâta de rând 2, prin administratorul activelor acesteia, pârâta de rând 1 a încheiat cu reclamantul un act adiţional la contractul de credit mai-sus amintit prin care părţile au convenit modificarea modului de stabilire a dobânzii contractuale, prin raportare la dobânda de referinţă la care se adaugă o marjă fixă a băncii.

Reclamantul a solicitat, prin acţiunea civilă ce formează obiectul prezentului dosar, să se constate ca având un caracter abuziv clauzele prevăzute de art. 8.1 din Contractul de credit, referitoare la modificarea unilaterală a dobânzii în funcţie de politica băncii,  clauza prevăzută de art. I, pct. 3.1 din actul adiţional prin care părţile au stabilit o modalitate de calcul a dobânzii, 8.7 referitoare le dobânda penalizatoare, cea prevăzută de art. 9.1 lit. b din contract referitor la plata comisionului de acordare şi cele prevăzute de art. 16.1 din contract referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului, anularea clauzelor abuzive şi restituirea sumelor încasate nelegal în baza acestora.

În drept, instanţa reţine că contractul de credit bancar încheiat între reclamantă şi pârâtă intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, întrucât persoana împrumutată are calitatea de consumator, iar banca are calitatea de profesionist.

Aceste prevederi legale sunt conforme cu Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea dispoziţiilor legislative, de reglementare si administrative ale Statelor membre în materie de credit destinat consumului, art. 1 pct. 2 lit. a şi b.

În ceea ce priveşte principiul forţei obligatorii şi principiul libertăţii contractuale, instanţa reţine  că, în materia contractelor de consum, legiuitorul naţional şi cel european au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reţine că acesta cuprinde clauze abuzive. O asemenea intervenţie nu este de natură să înfrângă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 Cod Civil, întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta.

Instanţa reţine că un contract are putere de lege între părţi întrucât este prezumat a fi dominat de bună-credinţă şi utilitate pentru părţile contractante, forţa juridică deplină fiind recunoscută numai acelor convenţii care nu intră în conflict cu principiul constituţional al bunei-credinţe şi cu bunele moravuri. În caz contrar, el nu poate fi opus părţilor, terţilor sau instanţei de judecată.

Mai mult, nu trebuie omis faptul că art. 969 din vechiul Cod civil (aplicabil raporturilor contractuale dintre părţi, având în vedere data încheierii contractului) nu are o existenţă de sine stătătoare în ansamblul dispoziţiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 din vechiul Cod Civil, executarea cu bună-credinţă a obligaţiilor fiind rezultatul firesc al obligativităţii contractului.

Astfel, contractul rămâne legea părţilor numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună ştiinţă îndatoririle care îi revin potrivit asumării şi executării cu bună-credinţă a prestaţiilor.

Principiul forţei obligatorii a contractului trebuie examinat şi interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual, întrucât esenţa contractului este alcătuită nu numai din voinţa părţilor contractante, ci şi din interesul contractual al fiecăreia dintre ele.

Prin Legea nr. 193/2000, care a transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Raţiunea avută în vedere la adoptarea Legii nr. 193/2000 a constituit-o faptul că întregul sistem de protecţie preluat în dreptul intern are la bază ideea că un consumator se află într-o poziţie de inferioritate în raport cu comerciantul în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare. Această situaţie îl pune în postura de a adera la condiţiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influenţa conţinutul lor.

Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conţinut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esenţial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înţelege, negocia şi accepta conţinutul său.

Condiţiile pentru a fi catalogată o clauză ca abuzivă rezultă din interpretarea Directivei 93/13 din 5 aprilie 1993 şi a actului normativ care a transpus în dreptul intern această directivă, respectiv Legea 193/2000, cu modificările şi completările ulterioare. 

Astfel, relevante în cauză sunt prevederile art. 1, alin. 3 şi art. 4, alin. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 193/2000, modificată.

Instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, "se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii".

În continuare, instanţa reţine că, potrivit art.4 alin.1 din aceeaşi lege, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor", iar potrivit dispoziţiilor art.4 alin.2, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv". 

De asemenea, conform art.1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, clauzele abuzive sunt „acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract”. 

Din interpretarea textelor legale mai sus citate rezultă că pentru a fi catalogată ca abuzivă o clauză contractuală trebuie să îndeplinească în mod cumulativ două cerinţe: să nu fi fost negociată şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe.

Instanţa reţine astfel că, potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr.193/2000, o primă condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a considera o prevedere contractuală abuzivă este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul.

Din conţinutul convenţiei de credit încheiate de pârâtă cu reclamantul, în calitate de consumator, reiese că această convenţie are caracterul unei convenţii de adeziune, fiind redactată în întregime de bancă, iar cocontractantul (consumatorul) nu a avut posibilitatea de a interveni asupra clauzelor contractuale, ci numai de a le accepta pur şi simplu sau nu.

Instanţa reţine că aceste prevederi contractuale nu au fost negociate cu consumatorul, banca pârâtă neputând produce dovezi în acest sens – acesteia  revenindu-i sarcina probei faptului pozitiv de a fi negociat contractul. Mai mult, clauza prevăzută de art. 6.1 din contractul încheiat de părţi, potrivit căreia banca poate modifica în mod unilateral dobânda, în funcţie de politica sa, nu îndeplineşte cerinţele art.3, lit. g din Directiva 2008/48/CE, deoarece cuantumul dobânzii putând fi modificat în mod unilateral de către Bancă (ceea ce aceasta a şi făcut), conform acestei clauze, fără a fi stabilite în mod concret anumite criterii în baza cărora să fie realizate aceste modificări. 

Potrivit art. 4 alin.3 din lege, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte dovezi în acest sens. Or, în cauză, banca nu a produs astfel de dovezi cu care să dovedească faptul că a fost negociată clauza, astfel că aceasta nu a răsturnat prezumţia relativă instituită de lege a lipsei negocierii în cazul contractului preformulat.

În lipsa dovezii negocierii clauzei, instanţa consideră ca îndeplinită condiţia lipsei de negociere prevăzută de lege.

Cea de-a doua condiţie se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Legea se referă la dezechilibrul pe care clauza îl creează între drepturile şi obligaţiile părţilor, în sensul unei inegalităţi semnificative a acestora, iar nu în ceea ce priveşte efectul pe care acest dezechilibru îl are asupra consumatorului ori asupra patrimoniului acestuia.

În ceea ce priveşte clauza art. 8.1 din contractul de credit încheiat de părţi, privind posibilitatea băncii de a majora dobânda în mod unilateral, fără a exista consimţământul împrumutatului, în funcţie de „politica băncii”, instanţa reţine următoarele:

În contractul de credit încheiat de părţi se precizează, la art. 8.1, că „dobânda este variabilă, în conformitate cu politica Băncii. Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută (EURIBOR/LIBOR/BUBOR, etc.), fără a exista consimţământul împrumutatului. Noul procent de dobândă se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilită de bancă. Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii datorate”.

Instanţa va proceda la analiza acestei clauze care ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă Băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente conform politicii sale, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul.

Conform art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut şi în contract şi, totodată, cu condiţia informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Instanţa constată că motivul întemeiat nu este prevăzut în contract, dând astfel băncii posibilitatea săvârşirii unor abuzuri prin invocarea aşa zisei „politici a Băncii”.

Faţă de neindicarea motivului întemeiat care ar putea să ducă la modificarea politicii Băncii de la momentul încheierii contractului, instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, fiind abuzive prevederile art. 8.1 teza a III a din contractul încheiat de părţi potrivit cărora „dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii”.

Instanţa mai reţine în acelaşi timp că părţile au stabilit prin acelaşi contract  faptul că dobânda este variabilă şi că se calculează luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută, iar această prevedere nu este abuzivă, ci este în concordanţă cu voinţa părţilor la momentul încheierii contractului, respectând totodată prevederile Legii 193/2000. Tocmai această prevedere contractuală, care rămâne în fiinţă, dă posibilitatea băncii şi instanţei să calculeze dobânda, în funcţie de valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută, în speţă LIBOR- ul pentru CHF.

În urma constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 8.1 din contractul încheiat de părţi, instanţa mai reţine că, deşi Legea nr. 193/2000 nu prevede ca sancţiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, practic regimul juridic al acestei sancţiuni este identic cu cel al nulităţii absolute, acest lucru decurgând atât din practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cât şi din practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României.

Prin Hotărârea nr. C-618/10/2012, Banco Espanol de Crédito vs Joaquín Calderón Camino, Curtea a considerat că articolul 6 alineatul (l) din Directiva 93/ 13/CEE, care prevede că clauzele abuzive existente intr-un contract încheiat între un consumator şi un vânzător sau un furnizor „nu creează obligaţii pentru consumator”, constituie o dispoziţie imperativă care, având în vedere poziţia de inferioritate a uneia dintre părţile contractului, încearcă să înlocuiască echilibrul formal stabilit de acesta între drepturile şi obligaţiile părţilor cu un echilibru real care să poată restabili egalitatea între acestea.

Contractul între părţi trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

Chiar dacă este vorba despre un contract cu executare succesivă, nu va opera excepţia de la principiul restitutio in integrum în cazul anulării unui asemenea act, întrucât această excepţie care consacră menţinerea până la data anulării a efectelor produse de un contract cu executare succesivă nu vizează contractele de credit, ci contractele în cazul cărora există imposibilitatea obiectivă de restabilire a situaţiei anterioare (ex. contractele de locaţiune), tocmai această imposibilitate justificând excepţia, ceea ce nu este cazul în prezenta speţă.

Având în vedere că s-a stabilit caracterul abuziv al art. 6.1 din contract, potrivit căruia dobânda putea fi modificată în conformitate cu politica băncii, instanţa va obliga Banca să înlăture această clauză din contractul de credit încheiat de părţi, urmând ca acest contract să continue, fără prevederea potrivit căreia dobânda poate fi modificată în conformitate cu politica băncii.

Totodată, având în vedere faptul că instanţa a constatat caracterul abuziv şi a dispus înlăturarea din contractul încheiat de părţi a prevederii art. 8.1 potrivit căruia dobânda putea fi modificată în funcţie de politica băncii, rezultă că în aceste condiţii art. 8.2 nu are caracter abuziv, deoarece, în cazul în care banca va calcula în mod corect dobânda (fără a avea în vedere clauza abuzivă), această dobândă corect calculată poate fi comunicată reclamantei prin scrisoare la adresa specificată de aceasta, astfel că această clauză nu apare a avea caracter abuziv.

Instanţele naţionale care constată caracterul abuziv al unor clauze contractuale trebuie să stabilească toate consecinţele care decurg, potrivit dreptului naţional, din această constatare, pentru ca respectivele clauze să nu creeze obligaţii pentru consumatori, fiind vorba despre o dispoziţie imperativă care urmăreşte să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor printr un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părţi.

Ca atare, în baza art. 13 din lege, instanţa poate dispune modificarea contractului, în sensul înlăturării dobânzii calculate conform clauzei abuzive şi revenirea la dobânda iniţial stabilită prin contract (5,7%, variabilă în funcţie de LIBOR, astfel cum au stabilit părţile de comun acord).

În continuare, instanţa urmează să procedeze la clarificarea modului de stabilire a dobânzii, respectiv care sunt componentele acesteia.

Având în vedere că în urma eliminării clauzei abuzive din contract a rezultat că la stabilirea variaţiei dobânzii (având în vedere faptul că părţile au stabilit că dobânda este variabilă) se iau în considerare valorile de referinţă pentru fiecare valută (în speţă LIBOR pentru CHF), rezultă că dobânda este compusă din valoarea indicelui de referinţă la care se adaugă marja de profit a băncii (o marjă fixă, deoarece un indice variabil în funcţie de politica băncii s-a reţinut a fi abuziv).

Instanţa reţine că indicele de referinţă nu depinde de voinţa părţilor, astfel încât în acest caz nu poate avea un caracter abuziv.

Cu privire la marja de profit a băncii, instanţa reţine că există trei variante posibile în cazul unei dobânzi variabile: mărirea unilaterală a marjei băncii, micşorarea unilaterală a marjei băncii şi stabilirea acesteia în cuantum fix.

În cazul în care banca ar avea posibilitatea să îşi mărească marja de profit stabilită iniţial în contract, pe baza voinţei sale exclusive, în detrimentul consumatorului, suntem în prezenţa unei clauze abuzive, care nu poate face parte dintr-un contract încheiat între profesionişti şi consumatori.

În cazul în care consumatorul ar avea posibilitatea reducerii marjei de profit a băncii, s-ar rupe echilibrul contractual, fiind total defavorabilă profesionistului.

Astfel, singura variantă care poate fi luată în calcul, prin care nu se aduce atingere în mod semnificativ intereselor ambelor părţi şi voinţei acestora la momentul încheierii contractului, fiind totodată respectate prevederile Legii 193/2000, este cea a unei marje fixe a băncii ce nu poate fi modificată în detrimentul consumatorului.

În concluzie, se poate observa că singura modalitate rezonabilă în care poate fi stabilită dobânda variabilă în contract este şi cea instituită prin prevederile O.U.G.  nr. 50/2010 (şi totodată în baza prevederilor rămase în fiinţă ale art. 8.1 din contract, potrivit cărora dobânda poate fi modificată luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru valută – în speţă CHF).

În concluzie, instanţa constată că la momentul încheierii contractului, părţile au avut în vedere dobânda compusă din următoarele componente: un indice de referinţă obiectiv – LIBOR pentru CHF, la care se adaugă o marjă fixă de profit a băncii. Marja de profit a băncii urmează a fi stabilită ca diferenţa dintre valoarea dobânzii anuale valabilă la momentul încheierii contractului (5,70%) şi valoarea indicelui de referinţă valabil la acelaşi moment (2,803%), astfel marja băncii fiind stabilită la momentul încheierii contractului la valoarea de 2,89%.

Astfel, în baza art. 13 din Legea 193/2000, instanţa constată că de la data încheierii convenţiei şi până la data de 08.11.2010, data semnării actului adiţional dobânda trebuia calculată după următoarea marjă

-marja de profit a băncii stabilită ca diferenţa dintre valoarea dobânzii anuale valabilă la momentul încheierii contractului şi valoarea indicelui de referinţă valabil la acelaşi moment, de 2,89 %  la care se adaugă indicele de referinţă LIBOR CHF 3M valabil la data pentru care se calculează dobânda.

În ceea ce priveşte cererea reclamantei de restituire a sumelor încasate de pârâtă în baza clauzei constatate ca fiind abuzivă, instanţa o va admite. 

Astfel, instanţa reţine că această cerere urmează a fi admisă, deoarece a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 8.1 teza a III a din contractul de credit încheiat de reclamantă cu pârâta de rând 1, dispunând ca pârâta să înlăture din contract prevederile acestei clauze abuzive, privind modificarea în mod unilateral de către bancă a dobânzii în funcţie de politica băncii.

Instanţa va obliga banca să restituie reclamantei sumele reprezentând diferenţa dintre sumele achitate în fapt cu titlu de dobândă şi sumele ce ar fi trebuit plătite în cazul în care în contractul iniţial s-ar fi calculat dobânda anuală ca fiind formată din marja de profit a băncii de 2,89% la care se adaugă indicele de referinţă LIBOR CHF 3M. Conform raportului de expertiză judiciară întocmit în cauză, instanţa reţine că sumele achitate de reclamantă în baza prevederilor clauzei constatate a fi abuzivă până la data de 08.11.2010, data semnării actului adiţional nr. 1  este de 5625,38 CHF, motiv pentru care va obliga pârâta să restituie reclamantei această sumă.

În ceea ce priveşte cererea reclamantei privind plata de către pârâtă a dobânzii legale pentru sumele achitate în baza clauzei abuzive, instanţa o va admite.  Instanţa reţine că, prin anularea clauzelor abuzive, sumele de bani achitate în temeiul acestora au devenit plăţi nedatorate.

Având în vedere că s-a constatat caracterul abuziv al clauzei susmenţionate, aceasta fiind inserată în contractul de adeziune redactat de reclamantă, instanţa reţine că a fost răsturnată prezumţia de bună credinţă a Băncii în ceea ce priveşte primirea respectivelor sume de bani, având în vedere faptul că în personalul acesteia sunt incluşi profesionişti din domeniul economic, jurişti, etc., astfel încât Banca nu îşi poate invoca propria culpă în necunoaşterea prevederilor Legii 193/2000 şi introducerea unor clauze care au ca singur scop perceperea în mod abuziv a unor sume, fără justificare şi fără contraprestaţie din partea sa.

Pentru aceste motive, instanţa va obliga pârâta să achite reclamantei dobânda legală,  calculată de la data când aceasta este datorată şi până la data la care va fi achitată.

Cât priveşte clauza inserată în contract la data de 08.11.2010 prin încheierea actului adiţional nr. 1 la contract, instanţa reţine că aceasta nu are un caracter abuziv, fiind încheiată în baza OUG 50/2010.

Această clauză are o formulare clară, uşor de înţeles şi pentru o persoană mai puţin avizată şi că aceasta rapotează variaţia dobânzii de un criteriu obiectiv indicele LIBOR care se adaugă unui cuantum fix de 6,22 % agreat de părţi.

 În privinţa clauzei prevăzute de art. 9.1 lit. b din contractul de credit încheiat de părţi, privind comisionul de acordare a creditului în cuantum de 2%, instanţa reţine următoarele:

Clauza sus-menţionată se referă la comisionul de acordare, iar ca urmare a analizării, instanţa apreciază că aceasta nu reprezintă o clauză abuzivă, deoarece a fost stabilită între părţi în cunoştinţă de cauză la data încheierii contractului, iar comisionul a fost plătit de către împrumutaţi la momentul acordării creditului, astfel că nu pot susţine că nu au fost informaţi în mod complet şi corect asupra cuantumul exact al comisionului; prin urmare situaţia este diferită de cea privind modificarea unilaterală a dobânzii.

Trebuie totodată notat că este şi de notorietate faptul că la acordarea oricărui credit de către orice bancă, se percepe un comision de acordare a creditului, cuantumul său diferind în funcţie de instituţia bancară care acordă creditul, Mai mult decât atât, conform art. 3, lit. g din Directiva 2008/48/CE, „costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor”. Or, în cazul comisionului de acordare, instanţa reţine că acesta respectă şi prevederile anterior menţionate din Directiva 2008/48/CE, comisionul de acordare făcând parte costul total al creditului şi îndeplinind şi condiţia de a fi cunoscut încă de la data semnării contractului.

În consecinţă, instanţa urmează să constate că prevederea din contractul de credit analizat, referitoare la comisionul de acordare a creditului de 2 % nu constituie o clauză abuzivă. Implicit instanţa va respinge şi petitul privind restituirea sumei plătite cu  titlul de comision de acordare a creditului.

Verificând clauza de la art. 8.7  din contract, instanţa constată că aceasta se referă la dobânda penalizatoare ce poate fi percepută de bancă în cazul plăţii cu întârziere a ratelor. Apreciem că această clauză nu este abuzivă, fiind un mijloc de recuperare de către cocontractant a prejudiciilor suferite ca urmare a neîndeplinirii  sau îndeplinirii cu întârziere a obligaţiilor contractuale.

De altfel chiar OG nr. 13/2011 stabileşte posibilitatea de inserare în convenţii a dobânzii penalizatoare, precum şi cadrul legal aplicabil.

Faţă de aceste aspecte, apreciem că art. 8.7 din convenţie nu reprezintă o clauză abuzivă.

Clauza prevăzută de art. 16.1 din convenţia de credit

Art. 16.1 prevede: Neîndeplinirea oricărei obligaţii,neachitarea la scadenţă a oricărei datorii ale împrumutatului ( ...) care derivă din prezentul contract de credit şi/sau din contractele accesorii acestuia şi din orice contract  de credit încheiat cu banca constituie caz de culpă şi acordă băncii dreptul de a declara oricare sau toate creditele scadente anticipat şi de lua orice măsură pe care o consideră necesară pentru a-şi recupera pagubele cauzate în acest mod, iar ca efect, prezentul contract se consideră desfiinţat de plin drept, fără intervenţia vreunei instanţe de judecata, fără alte formalităţi de punere în întârziere/somaţie sau orice altă formalitate prealabilă, cu excepţia notificării prevăzute la art. 16.4 si 14.4, respectiv

Instanţa reţine că această clauză trebuie interpretată în conformitate şi cu prevederile art. 16.4 unde se prevede obligaţia băncii de a notifica persoana împrumutată cu privire la existenţa unui caz de culpă şi necesitatea remedierii acestei situaţii în termenul acordat de către bancă în acest sens.

Astfel, în cazul în care Banca ar considera că prin neîndeplinirea unei obligaţii de către client ar putea fi puse în pericol interesele sale, este obligatorie notificarea clientului şi solicitarea remedierii situaţiei, iar numai în urma neîndeplinirii de către acesta a celor puse în vedere de către bancă se va putea proceda la declararea scadenţei anticipate a creditului.

Deşi este definit în termeni generali, instanţa apreciază că nu este posibilă prevederea expresă în contract a tuturor obligaţiilor a căror neîndeplinire ar putea conduce la o eventuală declarare anticipată a scadenţei, efectul acestora putând depinde în funcţie de starea de fapt de la acel moment. Instanţa apreciază că în contract este stabilită suficient de clar noţiunea de caz de culpă, precum şi obligaţiile Băncii în aceste situaţii.

În concluzie, reţinem că nu are caracter abuziv clauza prin care se stabileşte dreptul băncii de a considera desfiinţat contractul şi a declara scadenţa anticipată în cazul intervenţiei unui caz de culpă.

Având în vedere faptul că acţiunea a fost admisă în parte, instanţa va obliga pârâtele, în solidar,  la plata către reclamant a sumei de 1500 lei - parte a onorariului avocaţial şi a sumei de 2000 de lei - onorariu expertiză judiciară, cu titlul de cheltuieli judiciare.

Domenii speta

Spete similare