3.Contencios administrativ. Anulare acte administrativ-fiscale – decizie de soluționare a contestației administrative și decizie impunere cu privire la impozitul pe clădiri.

Cota majorată de impozit (cu 10%) se aplică la valoarea de inventar a clădirii, înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârşitul lunii în care s-a efectuat reevaluarea – în situația în care reevaluarea nu s-a realizat în interiorul termenului de 3 ani –, legiuitorul având în vedere obligația realizării reevaluării, în funcție de care se apreciază aplicarea/neaplicarea cotei majorate de impozit pe clădiri (prevăzute de art. 253 alin. 6), neexistând temei pentru extrapolarea fundamentului legal al acestei obligații, prin raportare exclusivă la data depunerii declarației fiscale.

-Codul fiscal – Legea nr. 571/2003, art. 253 alin. 5, alin. 6, alin. 61

-H.G. nr. 44/2004 (II), art. 52 lit. e, art. 54 alin. 2

-O.G. nr. 92/2003, art. 83 alin. 4, alin. 41

Întrucât prin valoarea de inventar a clădirii, în scopul determinării impozitului pe clădiri, se înţelege valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, şi care, după caz, poate fi valoarea rezultată în urma reevaluării, pentru clădirile reevaluate în baza unei dispoziţii legale, iar valorile rezultate ca urmare a întocmirii raportului de evaluare au fost aprobate de adunarea generală a asociaților și înregistrate, ca atare, în contabilitatea societății în termenul de 3 ani de la anterioara reevaluare, cota majorată cu 10%, prevăzută de at. 253 alin. 6 lit. a din Legea nr. 571/2003, nu are suport legal, prin raportare la faptul că s-ar fi putut aplica numai până la sfârşitul lunii în care s-a efectuat reevaluarea, iar aceasta a fost realizată și înregistrată, ca atare, în contabilitate, în interiorul termenului de 3 ani. Concluzia se impune și prin prisma pct. 54 alin. 2 din H.G. nr. 44/2004 (II), care are în vedere aplicarea cotei majorate, la calculul impozitului pe clădiri, persoanelor juridice care nu au efectuat reevaluarea în ultimii 3 ani, respectiv 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă.

Faptul că - astfel cum rezultă din textele art. 253 alin. 6, alin. 61 din Legea nr. 571/2003, coroborate cu textul art. 253 alin. 5 - aplicarea cotei majorate nu poate fi extinsă până la data depunerii declarației fiscale, de către contribuabil, cu nesocotirea datei de realizare efectivă a reevaluării, respectiv, a datei de înregistrare a rezultatelor reevaluării în contabilitatea persoanei juridice, este confirmat și de prevederile art. 83 alin. 4, alin. 41 din O.G. nr. 92/2003, în conformitate cu care, în situația nedepunerii declaraţiei fiscale, organul fiscal  are dreptul să procedeze la stabilirea din oficiu a impozitelor – nu, însă, înainte de împlinirea unui termen de 15 zile de la înştiinţarea contribuabilului privind depăşirea termenului legal de depunere a declaraţiei fiscale –, legiuitorul dându-i posibilitatea contribuabilului de a depune declaraţia fiscală pentru obligaţiile fiscale ce au format obiectul deciziei de impunere prin care au fost stabilite din oficiu obligaţiile fiscale, în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei, cu mențiunea expresă că „decizia de impunere se desfiinţează de organul fiscal la data depunerii declaraţiei fiscale”. Așadar, decizia inițială de impunere, emisă în condițiile stabilirii din oficiu a impozitului (în ipoteza nedepunerii declarației fiscale) nu mai produce efecte, de la data depunerii declarației fiscale.

Prin Sentinţa nr. 62/29 ianuarie 2016, Tribunalul Mureș a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta F. S. SA - prin administratorul judiciar provizoriu S&B L. C., în contradictoriu cu pârâta COMUNA ERNEI.

Împotriva Sentinţei nr. 62/29 ianuarie 2016 a declarat recurs reclamanta, prin administratorul special – însușit expres de administratorul judiciar provizoriu (f. 28) –, invocând art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod proc. civ. și solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. În esenţă, recurenta a susţinut următoarele motive: nu s-a contestat faptul că raportul de evaluare are ca dată de referință 31 decembrie 2013, valoarea clădirii fiind, deci, stabilită la acea dată și înregistrată în situațiile financiare ale societății tot atunci, necontestându-se nici faptul că valoarea de reevaluare a fost aprobată prin hotărârea adunării generale a acționarilor recurentei, depusă la dosar, și nici faptul  că reevaluarea clădirilor la data de 31 decembrie 2013 ar fi condus la stabilirea impozitului prin aplicarea unui procent de 1,5% din valoarea clădirii înregistrate în contabilitate; prima instanță a interpretat greșit prevederile art. 253 alin. 5, coroborate cu cele ale alin. 6, alin. 61 din Legea nr. 571/2003, dat fiind că imobilele au fost reevaluate la data de 31 decembrie 2013, pentru anul 2014 neputându-se, deci, aplica un impozit majorat, legiuitorul făcând referire, fără echivoc, la „sfârșitul lunii în care s-a făcut reevaluarea”, și nu la sfârșitul lunii la care reevaluarea a fost adusă la cunoștința unității administrative; interpretarea primei instanțe, potrivit căreia, nerespectarea termenului de 30 de zile pentru depunerea declarației fiscale, calculat de la data la care s-au realizat modificări care duc la recalcularea impozitului pe clădiri nu are suport legal, sancțiunea pentru nerespectarea termenului arătat fiind doar amenda contravențională; în plus, termenul de 30 de zile începe să curgă de la data la care s-au realizat modificări ce conduc la recalcularea impozitului, această dată constituind-o cea la care valorile din raportul de reevaluare au fost aprobate de adunarea generală a asociaților recurentei; impozitul pe clădiri este unul anual, cu termene de plată bine stabilite (primul fiind la 31 martie), graba cu care intimata a emis decizia de impunere în luna februarie fiind de înțeles, față de faptul un raport de reevaluare cu data de referință 31 decembrie 2013, nu poate fi finalizat decât în cursul anului următor, la fel cum  procedurile de întocmire și aprobare a situațiilor financiare nu se finalizează în primele zile ale anului; nu poate fi reținută nici susținerea potrivit căreia, din modul de reglementare a stabilirii obligațiilor fiscale, în principiu nu se calculează astfel de obligații retroactiv, de la o dată anterioară depunerii declarațiilor însoțite de documente justificative, ci numai de la data aducerii la cunoștința organului fiscal care, în lipsa declarațiilor, poate stabili din oficiu creanțe fiscale, prin raportare la informațiile deținute.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel – învestită cu soluţionarea recursului potrivit art. 483 alin. 1, precum și potrivit regulii instituite prin art. 499 teza I Cod proc. civ. -, a reţinut următoarele aspecte:

Prin Decizia de impunere nr. 23/25 februarie 2014, COMUNA ERNEI a stabilit, pentru anul 2014, în sarcina Societății F. S. SA „impozit și taxă pe clădiri PJ (anul curent)” în sumă de 1.1071.121 lei – pe lângă „impozit și taxă pe terenuri PJ (anul curent)”, „impozit pe autovehicule PJ (anul curent)”, „taxă firmă (anul curent)”, „viză autorizație (anul curent)” – f. 73, dos. Tribunalului Mureș. Astfel cum rezultă din înscrisurile dosarului, la data emiterii acestei Decizii, recurenta nu depusese la Primăria Comunei Ernei Raportul nr. 217/31 decembrie 2013 de evaluare a construcțiilor din patrimoniul S.C. F.S. S.A. – împrejurare, de altfel, necontestată de reclamanta-recurentă –, așa încât, impozitul pe clădiri a fost stabilit prin aplicarea unei cote majorate cu 10%, față de valoarea de inventar a clădirii (f. 50, dos. Tribunalului Mureș).

După depunerea Raportului de evaluare nr. 217/31 decembrie 2013, COMUNA ERNEI a emis o a doua Decizie de impunere, având nr. 23/17 martie 2014, prin care a stabilit, în sarcina Societății F. S. SA, cu titlu de „impozit și taxă pe clădiri PJ (anul curent)”, aferent anului 2014, suma de 392.345,41 lei (f. 26, dos. Tribunalului Mureș). În acest sens, în Dispoziția nr. 215/11 iunie 2015 pentru soluționarea contestației formulate de SC FORAJ SONDE SA împotriva Deciziei de impunere nr. 23/17 martie 2014, s-a menționat că impozitul pe clădiri a fost stabilit „prin aplicarea cotei de 1,5% majorată cu 10% la valoarea de inventar a clădirii exprimate de evaluator în raportul de evaluare, începând cu data depunerii declarației de impunere rectificative”, conchizând că, „în condițiile în care, așa cum rezultă din actele din dosarul fiscal, declarația rectificativă a fost depusă doar la data de 13.03.2014, doar de la această dată se poate aplica procentul de impozit de 1,5% asupra valorii reevaluate a imobilelor, pentru perioada anterioară fiind incidente prev. art. 253 alin. 6 din Codul fiscal” (f. 8 verso, 9, dos. Tribunalului Mureș).

Curtea a constatat că în Declarația fiscală înregistrată la COMUNA ERNEI sub nr. 2137/23 februarie 2010, s-a menționat, de către Societatea F. S. SA, valoarea reevaluată a clădirii, organul fiscal stabilind „impozitul pe clădiri” cu luarea în considerare a valorii cuprinse în declarație. Așadar, în condițiile în care, anterioara reevaluare a fost realizată în anul fiscal 2010, prin raportare la prevederile art. 253 alin. 5, alin. 6 din Legea nr. 571/2003, următoarea reevaluare trebuia realizată și înregistrată în contabilitate în anul fiscal 2013.

În speță, raportul de reevaluare a construcțiilor din patrimoniul recurentei a fost înregistrat la societate sub nr. 217/31 decembrie 2013 (f. 140, dos. Tribunalului Mureș), fiind întocmit de E. C. SRL - „expert-evaluator atestat de Uniunea Națională a Evaluatorilor Autorizați din România, în domeniul evaluării de proprietăți imobiliare, societăți comerciale și bunuri mobile, cu legitimația nr. 13568” -, la solicitarea S.C. F. S. SA (f. 155, dos. Tribunalului Mureș). În raport s-a menționat, expres, că „data de referință a evaluării este 31 decembrie 2013, dată la care se consideră valabile ipotezele luate în considerare și valorile estimate de către evaluator” (f. 155, dos. Tribunalului Mureș).

Prin Hotărârea A.G.A. nr. 1/21 aprilie 2014, acționarii recurentei au aprobat situațiile financiare aferente anului 2013 și înscrierea în raportările financiare a rezultatelor reevaluării imobilizărilor corporale (construcții) din patrimoniul Societății F. S. SA, la 31 decembrie 2013, „efectuată de S.C. E. C. SRL Tg-Mureș, cuprinsă în bilanțul contabil la 31.12.2013” (f. 66, dos. Tribunalului Mureș).

Valorile rezultate în urma reevaluării imobilelor (construcții), înscrise, ca atare, în contabilitatea recurentei, au fost cuprinse și în Declarația fiscală nr. 2137/13 martie 2014, depusă la Comuna Ernei, pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri pentru anul 2014 (f. 77, dos. Tribunalului Mureș). În formularul tipizat completat, în acest sens, purtând ștampila Societății F. S. SA, fiind semnat de directorul societății și de șeful compartimentului contabil, s-a făcut următoarea mențiune, de către conducătorul organului fiscal, la data de 17 martie 2014, mai exact, în a doua parte a formularului tipizat, la rubrica privind „cota%” - „1,5% x 10% : 12 luni x 9 luni = 115.566 lei” (f. 77, dos. Tribunalului Mureș).

Prin urmare, cota majorată, prevăzută de art. 253 alin. 6 lit. a din Legea nr. 571/2003, a fost aplicată de intimată și prin Decizia de impunere nr. 23/17 martie 2014, organul fiscal considerând, astfel cum a precizat în Dispoziția nr. 215/11 iunie 2015 pentru soluționarea contestației formulate de SC F. S. SA împotriva Deciziei de impunere nr. 23/17 martie 2014, că procentajul de 1,5% poate fi aplicat numai de la data de 13 martie 2014, când a fost depusă, la Primăria Ernei, declarația fiscală cuprinzând valorile reevaluate ale clădirilor aparținând reclamantei-recurente.

Curtea a reţinut, însă, că, în acord cu art. 253 alin. 61 din Legea nr. 571/2003, cota impozitului pe clădiri prevăzută la alin. 6 se aplică la valoarea de inventar a clădirii, înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârşitul lunii în care s-a efectuat reevaluarea. Așadar, legiuitorul a avut, în mod clar, în vedere obligația realizării reevaluării, în funcție de care se apreciază aplicarea/neaplicarea cotei majorate de impozit pe clădiri (prevăzute de art. 253 alin. 6), neexistând temei pentru extrapolarea fundamentului legal al acestei obligații, prin raportare exclusivă la data depunerii declarației fiscale, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 253 alin. 5 din Legea nr. 571/2003, în cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică. De asemenea, potrivit pct. 52 lit. e din H.G. nr. 44/2004 (II), cu privire la normele metodologice de aplicare a dispozițiilor art. 253 din Legea nr. 571/2003, prin sintagma valoarea de inventar a clădirii, în scopul determinării impozitului pe clădiri, se înţelege valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, şi care, după caz, poate fi valoarea rezultată în urma reevaluării, pentru clădirile reevaluate în baza unei dispoziţii legale.

Or, în speță, valorile rezultate ca urmare a întocmirii Raportului de evaluare nr. 217/31 decembrie 2013 au fost aprobate de adunarea generală a asociaților și înregistrate, ca atare, în contabilitatea Societății F. S. SA la data de 31 decembrie 2013, adică în termenul de 3 ani de la anterioara reevaluare (care a fost efectuată și înregistrată în contabilitate în anul fiscal 2010).

În condițiile punctuale relevate, cota majorată cu 10%, prevăzută de at. 253 alin. 6 lit. a din Legea nr. 571/2003, nu are suport legal, pentru anul 2014, prin raportare la faptul că, potrivit normei speciale, cota majorată s-ar fi putut aplica numai până la sfârşitul lunii în care s-a efectuat reevaluarea, iar reclamanta-recurentă a realizat această evaluare (și înregistrat-o, ca atare, în contabilitate) în luna decembrie 2013, care se situează în interiorul termenului de 3 ani, astfel cum Curtea a subliniat deja. Concluzia se impune și prin prisma pct. 54 alin. 2 din H.G. nr. 44/2004 (II), care are în vedere aplicarea cotei majorate, la calculul impozitului pe clădiri, persoanelor juridice care nu au efectuat reevaluarea în ultimii 3 ani, respectiv 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă.

Faptul că - astfel cum rezultă din textele art. 253 alin. 6, alin. 61 din Legea nr. 571/2003, coroborate cu textul art. 253 alin. 5 - aplicarea cotei majorate nu poate fi extinsă până la data depunerii declarației fiscale, de către contribuabil, cu nesocotirea datei de realizare efectivă a reevaluării, respectiv, a datei de înregistrare a rezultatelor reevaluării în contabilitatea persoanei juridice, este confirmat și de prevederile art. 83 alin. 4, alin. 41 din O.G. nr. 92/2003, în conformitate cu care, în situația nedepunerii declaraţiei fiscale, organul fiscal  are dreptul să procedeze la stabilirea din oficiu a impozitelor – nu, însă, înainte de împlinirea unui termen de 15 zile de la înştiinţarea contribuabilului privind depăşirea termenului legal de depunere a declaraţiei fiscale –, legiuitorul dându-i posibilitatea contribuabilului de a depune declaraţia fiscală pentru obligaţiile fiscale ce au format obiectul deciziei de impunere prin care au fost stabilite din oficiu obligaţiile fiscale, în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei, cu mențiunea expresă că „decizia de impunere se desfiinţează de organul fiscal la data depunerii declaraţiei fiscale”. Așadar, decizia inițială de impunere, emisă în condițiile stabilirii din oficiu a impozitului (în ipoteza nedepunerii declarației fiscale) nu mai produce efecte, de la data depunerii declarației fiscale, demers care determină, deci, în mod concret, desființarea deciziei de impunere, obligația fiscală (impozitul) urmând a fi calculată pe baza declarației fiscale – pentru a cărei depunere legiuitorul lasă la dispoziția contribuabilului termenul de 60 de zile. În situația în care contribuabilul depășește data scadenței respectivei obligații fiscale, bunăoară, data de 31 martie, când prima rată a impozitului pe clădiri este scadentă – art. 255 alin. 1 din Legea nr. 571/2003 –, se pune problema calculării accesoriilor, pe temeiul art. 119 alin. 1, art. 1241 din O.G. nr. 92/2003, și nu problema calculării cotei majorate prevăzute de art. 253 alin. 6 din Legea nr. 571/2003, în condițiile în care reevaluarea a fost efectuată cu observarea termenelor legale.

Având în vedere argumentele expuse, Curtea a admis recursul, casând hotărârea atacată – art. 496 alin. 1 teza I, alin. 2 teza I, art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod proc. civ. – și, rejudecând cauza – art. 498 alin. 1 Cod proc. civ. –, a admis cererea de chemare în judecată, dispunând anularea Dispoziţiei nr. 215/11 iunie 2015 emise de Primarul Comunei Ernei, precum şi anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 23/17 martie 2014, emisă de pârâtă, cu privire la aplicarea cotei majorate la stabilirea impozitului pe clădiri aferent anului 2014 (reclamanta-recurentă fiind de acord cu plata sumei totale de 211.173,84 lei, contestând, însă, cuantumul de 252.265,56 lei, din totalul de 463.439,40 lei, înscris în Decizia de impunere nr. 23/17 martie 2014 – suma contestată ținând de „impozitul și taxa pe clădiri”, analizat de Curte).

Domenii speta

Spete similare