Decizie de impunere referitoare la impozitul pentru imobile aferent anului 2016. Inaplicabilitatea scutirii reglementate de art. 5 alin. 1 lit. j) din Legea nr. 341/2004, în lipsa unei hotărâri a consiliului local în acest sens.

Decizie 3/R din 09.01.2018


Legea nr. 341/2004, art. 5 alin. 1 lit. j)

Legea nr. 227/2015, art. 464 alin. 1 lit. h), art. 456 alin. 2 lit. j), art. 502 pct. 16

Prin art. 502 pct. 16 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, s-a stabilit că la „data intrării în vigoare se abrogă orice alte dispoziţii contrare prezentului cod”. Din interpretarea acestei norme, rezultă că legiuitorul a înţeles să abroge expres indirect orice dispoziţie contrară anterioară, această modalitate de abrogare fiind o formă a abrogării, ca procedeu de încetare a acţiunii unei norme de drept ca urmare a intrării în vigoare a unei norme noi contrare (lex posterior derogat priori).

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 550/CA/07.04.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Fiscală B. şi Consiliul Local B.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii.

În motivare, recurentul reclamant a arătat, referitor la excepţia de nelegalitate a HCL nr. 565/2015 privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale, că, aşa cum rezultă şi din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, distincţia între actele administrative individuale şi cele normative se realizează în funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produc, respectiv acte cu caracter general (actele normative) şi acte care produc efecte faţă de o persoană sau mai multe persoane nominalizate expres (acte individuale).

În opinia recurentului, raportat la obiectul actului administrativ şi la criteriul determinării persoanelor cărora li se adresează, hotărârea de consiliu local în discuţie este un act administrativ individual, din moment ce destinatarii acesteia nu sunt un număr nedeterminat de subiecţi, ci numai cei care au dobândit calitatea de revoluţionar. Prin urmare, plasarea greşită a actului contestat în categoria actelor administrative cu caracter normativ a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale.

Pe fond, recurentul reclamant a arătat că a solicitat primei instanţe să constate că are beneficiul dreptului reglementat de art. 5 alin. 1 lit. j) din Legea nr. 341/2004, solicitând obligarea pârâtului să recunoască acest drept şi, în consecinţă, să anuleze decizia nr. 26/2016, însă prima instanţă nu a analizat decât al doilea petit, fără să analizeze prima pretenţie, ceea ce contravine art. 5 Cod procedură civilă şi art. 6 CEDO, astfel că se impune casarea cu trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe pentru o analiză corectă a excepţiei de nelegalitate şi a petitului nesoluţionat.

În drept au fost invocate prevederile art. 5 din Legea nr. 341/2004.

Intimatul Consiliul Local al Municipiului B., prin întâmpinare formulată în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 20-23), a solicitat respingerea recursului.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimatul pârât a arătat că motivul de recurs referitor la modul de soluţionare a excepţiei nelegalităţii HCL nr. 565/2015 privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale nu este fondat, acest act fiind adoptat în baza art. 456 alin. 2 lit. j) şi 464 alin. 2 lit. h) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, pentru anul 2016, având un caracter normativ, iar nu individual, cum susţine recurentul.

Astfel, intimatul a arătat că distincţia între actele administrative individuale şi cele normative se realizează în funcţie de efectele pe care le produc: cele normative au reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele individuale produc efecte, de regulă, faţă de o persoană sau faţă de mai multe persoane identificate în cuprinsul actului respectiv.

În aceste condiţii, în mod evident, HCL în discuţie este un act administrativ normativ, fiind adoptată în vederea aplicării legii de stabilire a taxelor şi impozitelor locale.

Referitor la fondul pricinii, intimatul a arătat că actele administrative individuale contestate de către recurent – decizia de impunere şi decizia de soluţionare a contestaţiei administrative – sunt acte întocmite în acord cu dispoziţiile legale în vigoare.

Intimata Direcţia Fiscală B., prin întâmpinare formulată în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 25-39), a invocat excepţia nulităţii recursului raportat la prevederile art. 489 alin. 2 Cod procedură civilă, făcându-se referire la neindicarea vreunui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 1-8 Cod procedură civilă, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimata a arătat că prima instanţă a analizat corect excepţia de nelegalitate a HCL nr. 565/2015 privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale, aceasta fiind inadmisibilă prin prisma faptului că are ca obiect un act administrativ cu caracter normativ: este o manifestare de voinţă unilaterală, în temeiul şi pentru realizarea puterii publice, obligatoriu , cu aplicabilitate repetată şi generală.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentului reclamant de a i se acorda scutirea prevăzută de art. 5 alin. 1 lit. j) din Legea nr. 341/2004, intimata a mai arătat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 227/2015, această scutire a fost menţinută numai pentru mijloacele de transport, pentru imobile fiind lăsată la latitudinea autorităţilor publice locale. Or, la nivelul Municipiului B. nu a fost acordată o astfel de scutire în anul 2016, astfel că actele administrative contestate de reclamant sunt legale şi temeinice.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, intimata a arătat că recurentul reclamant face o confuzie între prezenta cauză şi cea înregistrată sub nr. dosar xxxx/62/2016* înregistrat pe rolul Tribunalului Braşov, dosar suspendat în data de 05.07.2017, până la soluţionarea prezentei cauze. Or, în acţiunea ce face obiectul prezentei acţiuni, cu nr. xxxx/62/2016, se solicită anularea decizia nr. 26/19.05.2016, a deciziei de impunere nr. 115575/13.03.2016, a deciziei de impunere nr. 192410/08.04.2016 şi a deciziei nr. 203486/2016, astfel cum corect a reţinut şi prima instanţă, fiind o acţiune în realizare, iar nu în constatare.

Recurentul reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, în condiţiile art. XVI alin. 2 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 182-189) prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 486 Cod procedură civilă care reglementează cuprinsul cererii de recurs şi la dispoziţiile art. 489 alin. 2 Cod procedură civilă care reglementează obligaţia instanţei de a încadra motivele în cazurile de casare reglementate de Codul de procedură civilă. Recurentul a reiterat argumentele din cererea de recurs, invocând suplimentar, aspecte referitoare la fondul pricinii.

Astfel, a arătat că legea specială este derogatorie de la legea generală şi că, în materie fiscală, legea generală este codul fiscal şi codul de procedură fiscală, iar Legea nr. 341/2004 este o lege specială care are aplicabilitate. Recurentul a făcut referire şi la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a statuat că înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie dată nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înţeleasă, întrucât este consecinţa directă a principiului specialia generalibus derogant. În plus, recurentul a arătat că legea geenrală mai recentă nu are prioritate faţă de legea specială anterioară (lex posterior generalis non derogant legi priori specialis).

Recurentul a mai precizat că legea generală - Codul fiscal prevede că dispoziţiile art. 456 alin. 2 lit. j) şi 464 alin. 2 lit. h) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal lasă, nepermis, la aprecierea autorităţilor locale, aplicarea unui text dintr-o lege specială asupra căruia nu s-a intervenit prin modificare sau abrogare expresă.

Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

În şedinţa publică din data de 09.01.2018, instanţa de recurs a respins excepţia nulităţii de recurs pentru considerentele arătate în cuprinsul practicalei prezentei hotărâri.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de către recurent, care s-ar putea încadra în dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă, Curtea constată că prezentul recurs este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs invocat se referă la greşita respingere ca inadmisibilă a excepţiei nelegalităţii HCL nr. 565/2015 privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale, ca urmare a calificării actului administrativ ca fiind cu caracter normativ, iar nu individual, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, dar care nu este fondat.

În mod corect, prima instanţă a calificat a HCL nr. 565/2015 privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale ca fiind un act administrativ cu caracter normativ, prin aplicarea criteriului privind întinderea efectelor pe care acesta le produce. Hotărârea de consiliu local contestată de către recurent are ca obiect stabilirea impozitelor şi taxelor locale în anul 2016, la nivelul Municipiului B., astfel că, în mod evident, este un act administrativ cu caracter general, aplicându-se unui număr nedefinit de destinatari.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurentului că aspectele contestate vizează o categorie restrânsă de subiecţi, respectiv cei care au calitatea de revoluţionari, deoarece acest aspect nu plasează actul în categoria actelor administrative individuale. Chiar şi în acest caz, actul păstrează caracter normativ, deoarece nu identifică, în concret, un număr determinat de persoane vizate, ci se adresează unei categorii determinabile, dar pe care nu le identifică efectiv.

Or, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, un act administrativ este  fie normativ, fie individual, în funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produce, indiferent de conţinutul concret al unei anexe a acelui act, cum este cazul în speţă.

În cauză, rezultă cu puterea evidenţei că actul administrativ în discuţie, HCL nr. 565/2015, este  unul normativ din moment ce  conţine reguli generale, de aplicabilitate repetată, iar destinatarii  acestuia sunt un număr indeterminat de subiecţi, în condiţiile în care hotărârea  amintită conţine reguli prin care este determinat cadrul legal referitor la stabilirea impozitelor şi taxelor locale în anul 2016 la nivelul Municipiului B..

Prin urmare, în mod legal, prima instanţă, în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a HCL nr. 565/2015.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează neanalizarea de către prima instanţă a primului petit al acţiunii, prin care a solicitat să se constate că are beneficiul dreptului reglementat de art. 5 alin. 1 lit. j) din Legea nr. 341/2004, solicitând obligarea pârâtului să recunoască acest drept, motiv ce se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, dar nici acesta nu este fondat.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a solicitat anularea decizia nr. 26/19.05.2016, a deciziei de impunere nr. 115575/13.03.2016, a deciziei de impunere nr. 192410/08.04.2016 şi a deciziei nr. 203486/2016 şi constatarea faptului că are beneficiul dreptului reglementat de art. 5 alin. 1 lit. j) din Legea nr. 341/2004. Precizările ulterioare al acţiunii (filele 175 şi 186 vol. I dosar tribunal) au vizat exclusiv excepţia de nelegalitate invocată de acesta în cuprinsul răspunsului la întâmpinare formulat în cauză.

Prima instanţă a respins în totalitate cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, astfel că, în mod evident, prima instanţă a considerat actele contestate ca fiind nelegale, beneficiul invocat pentru anul 2016, fiind apreciat a fi lăsat la latitudinea autorităţilor locale.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, prima instanţă a analizat şi acest aspect, reţinând că acest beneficiu este lăsat la latitudinea autorităţilor publice locale.

Curtea nu poate reţine argumentele recurentului reclamant din răspunsul la întâmpinare că prevederile art. 5 alin. 1 lit. j) din Legea nr. 341/2004, ca lege specială, înlătură aplicabilitatea prevederilor art. 464 alin. 1 lit. h) şi art. 456 alin. 2 lit. j) din Legea nr. 227/2015, reţinute în speţă de către instanţa de fond.

Astfel, art. 5 alin. 1 lit. j)  din Legea nr. 341/2004 prevedea scutirea de la plata taxelor şi impozitelor pentru o locuinţă şi terenul aferent acesteia în favoarea persoanele prevăzute la art. 3 alin. 1 lit. b), precum şi la art. 3 ind. 1 lit. b), care îndeplinesc condiţiile legii.

Până la data de 31.12.2015, în cuprinsul Capitolului XI al Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, se prevedea la art. 284 alin. 2 lit. a) şi b) că ,,persoanele prevăzute la art. 3 alin. 1 lit. b)  şi art. 4 alin. 1 din Legea recunoştinţei faţă de eroii martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989 nr. 341/2004 nu datorează : a) impozitul de clădiri pentru locuinţa situată la adresa de domiciliu; b) impozitul pe teren aferent clădirii prevăzute la lit. a)”, astfel că în anul 2015 reclamantul era scutit de la plata impozitului pe clădiri pentru locuinţa de domiciliu şi pentru impozitul pentru taxa pe teren aferent clădirii.

Însă, la data de 01.01.2016, a intrat în vigoare Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, iar aceste facilităţi fiscale nu se mai regăsesc pentru persoanele beneficiare ale Legii nr. 341/2004 în forma anterior prevăzută, ci legiuitorul a lăsat la aprecierea Consiliului Local să hotărască pentru anul fiscal 2016 dacă va aplica sau nu această scutire de la plata impozitelor pentru aceasta categorie de contribuabili.

Curtea mai reţine că, prin art. 502 pct. 16 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, s-a stabilit că la „data intrării în vigoare se abrogă orice alte dispoziţii contrare prezentului cod”. Din interpretarea acestei norme, rezultă că legiuitorul a înţeles să abroge expres indirect orice dispoziţie contrară anterioară, această modalitate de abrogare fiind o formă a abrogării, ca procedeu de încetare a acţiunii unei norme de drept ca urmare a intrării în vigoare a unei norme noi contrare (lex posterior derogat priori). Această formă de abrogare se manifestă atunci când actul normativ nou prevede generic faptul că dispoziţiile contrare legii se abrogă, fără însă să le menţioneze în mod expres, diferenţiindu-se de abrogarea expresă directă, care identifică explicit, în cuprinsul actului de abrogare, dispoziţiile legale sau actul normativ care îşi încetează efectele, dar şi de abrogarea tacită sau implicită, prin care manifestarea de voinţă a legiuitorului în sensul încetării efectelor rezultă doar din adoptarea unei norme contrare celei existente.

Faţă de dispoziţiile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, conform cărora „evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres”, din interpretarea per a contrario a acestora, rezultă că este posibilă abrogarea unei norme speciale sau cuprinse într-un act normativ special printr-o lege generală ulterioară, dacă există o dispoziţie legală expresă în acest sens, fiind aplicabil principiul „lex posterior derogat priori” şi nu principiul „specialia generalibus derogant”.

Curtea constată că această condiţie a manifestării exprese de voinţă a legiuitorului este îndeplinită în cazul art. 502 pct. 16 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care prevede în mod explicit că, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod fiscal, se abrogă dispoziţiile contrare, astfel că art. 5 alin. 1 lit. j)  din Legea nr. 341/2004 cu modificările şi completările ulterioare se consideră abrogat expres indirect astfel şi nu mai poate fi aplicat de la data intrării în vigoare a noului Cod fiscal, prevederile acestui din urmă act normativ fiind incidente.

Pentru aceste motive, în baza art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va  respinge recursul declarat de recurentul reclamant  A. împotriva sentinţei civile nr. 550/CA/07.04.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va menţine.

Nefiind solicitate cheltuieli de judecată,