Solicitare anulare decizie de instituire măsuri asigurătorii. Aplicarea criteriului valoric in conformitate cu art. 10 din Legea nr. 554/2004. Competenta materială a tribunalului.

Conform art. 10 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, (1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice … centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.”

Actul fiscal contestat de reclamantă priveşte taxe şi impozite în cuantum inferior plafonului legal de 1.000.000 lei, situaţie ce atrage competenţa materială a tribunalului.

Aplicarea criteriului valoric se face, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la valoarea taxelor şi impozitelor sau datoriilor vamale presupus datorate de către contribuabil, fie că această valoare este stabilită printr-un act de impunere, fie că este estimată de către organul fiscal în vederea instituirii de măsuri asigurătorii. O astfel de interpretare este dată şi de necesitatea de a se asigura o competenţă unitară, care să privească atât actele de impunere fiscală, cât şi deciziile de instituire a măsurilor asigurătorii, între cele două acte fiscale existând o strânsă legătură având în vedere că sunt destinate aceluiaşi scop, respectiv recuperarea aceluiaşi prejudiciu cauzat bugetului de stat prin neplata datoriilor fiscale.

Art. 213 alin. 13 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

Art. 10 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa – Secţia a II-a Civilă de Contencios Administrativ şi Fiscal la data de 03.08.2017, sub nr. …/36/2017, reclamanta [...], jud. Constanţa a formulat contestaţie împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 5507/10.07.2017 emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea acesteia, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, arată reclamanta că la data de 18.07.2017 i-a fost comunicată Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 5507/10.07.2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa. Din cuprinsul Deciziei menţionate rezulta că, în temeiul dispozi?iilor art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii până la concurenţa sumei de 1.365.926 lei, în limita a 150% din valoarea prejudiciului estimat, urmare unei inspecţii fiscale efectuate la reclamantă.

Apreciază reclamanta că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 5507/10.07.2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constan?a este nelegală, raportat la următoarele argumente:

Sub un prim aspect, urmează a se observa că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu este motivată în fapt, întrucât, în cuprinsul său, organul emitent nu a indicat în concret împrejurările de fapt care l-au determinat a aprecia că, în speţă, s-ar regăsi situaţia excepţională la care face trimitere art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, pe de o parte, iar pe de altă parte, întrucât, în concret, în cauză nu există un astfel de caz excepţional.

Potrivit art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, „Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile”.

Raportat la dispoziţia legală citată, urmează a se observa că măsurile asigurătorii nu se dispun în toate cazurile în care se efectuează controlul fiscal, ci numai în cazuri de excepţie, concretizate în existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Raţiunea reglementării legale se justifică prin aceea că măsurile asigurătorii - datorită efectelor pe care le produc asupra debitorului, îngrădit, pe perioada instituirii lor, în exercitarea dreptului de dispoziţie asupra bunurilor al cărui proprietar este - trebuie luate cu prudentă şi numai în cazuri grave.

Aşadar, simpla efectuare a controlului fiscal nu justifică, prin ea însăşi, luarea măsurilor asigurătorii, câtă vreme nu se face dovada că ar exista pericolul ca debitorul să se afle într-una din situaţiile reglementate de art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015.

Sub acest aspect, subliniază reclamanta că, spre deosebire de reglementarea anterioară (art. 129 din OG nr. 92/2003), actuala reglementare nu mai instituie, ca o condiţie pentru luarea măsurilor asigurătorii, existenţa unor suficiente informaţii în sensul că un contribuabil nu şi-ar fi declarat materia impozabilă, sigura cerinţă fiind cea privitoare la existenţa unor cazuri excepţionale materializate în existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Raportat la aspectele expuse în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate, apreciază că, în speţă, această cerinţă nu este îndeplinită.

Pericolul la care face trimitere art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015 trebuie să rezulte din fapte şi împrejurări concrete, reţinute pe bază de probe şi expres menţionate de organul de control în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Un asemenea pericol nu este prezumat, iar pentru a se dispune luarea măsurii asigurătorii, el trebuie să fie concret, şi nu eventual.

În speţă, urmează a se observa că, dispunând luarea măsurilor asigurătorii până la concurenţa sumei totale de 1.365.926 lei, emitentul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii s-a rezumat a indica textul art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, făcând însă referire la împrejurări de fapt care nu au nicio legătură cu condiţiile cerute de această prevedere legală pentru a se dispune instituirea măsurilor asigurătorii. Încercând să justifice luarea acestor măsuri, organul emitent nu a indicat faptele şi împrejurările concrete care i-au format convingerea că ar exista pericolul real (iar nu eventual) ca societatea reclamantă să se sustragă, să î?i ascundă ori să î?i risipească averea, astfel încât să fie periclitată sau îngreunată considerabil (iar nu nesemnificativ) colectarea creanţelor bugetare eventuale şi viitoare şi nici nu a indicat dovezile pe care s-ar fi fundamentat formarea unei asemenea convingeri.

Aspectele invocate în cuprinsul Deciziei de instituire a măsurii asigurătorii referitoare la existenţa unui pericol ca societatea reclamantă să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul au vizat cuantumul prejudiciului estimat, activitatea desfăşurată de societatea reclamantă cu diverşi parteneri contractuali ce ar fi avut un comportament fiscal neadecvat, precum şi existenţa unor datorii către ter?i parteneri contractuali.

Or, asemenea aspecte nu sunt de natură a justifica luarea măsurii asigurătorii în prezenta cauză, din perspectiva art. 213 alin.2 din Legea nr. 207/2015, în condiţiile în care acestea nu fundamentează pericolul înstrăinării patrimoniului.

În realitate, societatea reclamantă nu a întreprins nicio acţiune sau inacţiune de natură a reprezenta un pericol de sustragere, ascundere sau risipire a patrimoniului astfel încât să pericliteze ori să îngreuneze considerabil colectarea unor sume eventual datorate, sens în care subliniază că nu a procedat la înstrăinarea vreunui bun mobil sau imobil aflat în patrimoniul societăţii reclamante.

Cât priveşte aspectele reţinute în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 5507/10.07.2017, urmează a se observa că acestea nu numai că nu fac referire la pericolul concret de înstrăinare a patrimoniului, dar că nici nu se verifică în concret.

Astfel, în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii s-a reţinut că „societatea a desfăşurat activităţi comerciale cu parteneri cu un comportament fiscal neadecvat, care nu au declarat livrări/prestări, în mare parte, aceştia fiind declaraţi inactivi sau fiind radiaţi ulterior. Societatea a dedus TVA şi a înregistrat cheltuieli aferente unor facturi de la furnizori cu comportament de firmă fantomă (nu funcţionează la sediu, sunt inactive, unele nu au depus declaraţii privind obligaţiile de plată către bugetul de stat)”, fiind estimat, pe cale de consecinţă, un prejudiciu adus bugetului de stat în cuantum total de 910.617 lei, reprezentând taxa pe valoarea adăugată, impozit pe profit şi impozit pe dividende persoane fizice.

Raportat la aspectele reţinute de organul de control fiscal, trecând peste faptul că, astfel cum a arătat anterior, acestea nu se circumscriu prevederilor art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, dar şi peste faptul că toţi furnizorii la care se face trimitere în cuprinsul deciziei contestate au fost declaraţi inactivi ulterior încetării oricărei relaţii contractuale cu societatea reclamantă, urmează a se observa că decizia organului de control s-a fundamentat pe o pretinsă nerealitate/nelegalitate a operaţiunilor efectuate de alte persoane juridice, iar nu a celor realizate de societatea reclamantă, întrucât nu s-a stabilit exact că mărfurile livrate societăţii reclamante nu ar fi fost real achiziţionate.

Apoi, este de subliniat că organul de control a ajuns la concluzia mai sus arătată, fără a verifica însă existenţa fizică, în materialitatea lor, a bunurilor achiziţionate de la persoanele juridice arătate, faptul că, în concret, acestea au fost destinate realizării de activităţi comerciale specifice obiectului de activitate, pe baza documentelor cerute de lege, înregistrate în contabilitate, la care se adăugă şi faptul că organul de control nu a utilizat toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei.

Concluzia organului de control fiscal - vădit eronată faţă de caracterul prevăzut de lege al facturii, dar şi faţă de poziţia societăţii reclamante care a fost de bună - credinţă, înregistrând toate aceste documente în contabilitate şi efectuând plata tuturor sumelor datorate - a determinat majorarea bazei de impunere şi, implicit, calcularea suplimentară a unei taxe pe valoare adăugată, a unui impozit pe profit şi a unui impozit pe dividende persoane fizice.

Pe cale de consecinţă, la momentul instituirii măsurilor asigurătorii, nu a existat decât simpla suspiciune a organului de control, în sensul că operaţiunile înregistrate în contabilitatea societăţii reclamante nu ar avea caracter real, fundamentat exclusiv pe faptul că operaţiunile desfăşurate de furnizorii reclamantei ar face parte dintr-un „circuit comercial fictiv”.

Or, practica CJUE a statuat expres că particularul trebuie să beneficieze de prezumţia de bună - credinţă, revenind organelor fiscale sarcina probei faptului că acesta, cu intenţie directă, ar fi luat parte la un mecanism fraudulos, pe baza administrării unor probe obiective.

Raportat la aspectele menţionate, consideră că, în speţă, în mod nelegal, cu nesocotirea vădită a cerinţelor art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor şi disponibilităţilor băneşti aparţinând societăţii reclamante până la concurenţa sumei de 1.365.928 lei, reprezentând 150% din valoarea prejudiciului estimat în urma controlului efectuat, reprezentând taxa pe valoare adăugată şi impozit pe profit, întrucât nu există pericolul real al diminuării patrimoniului societăţii reclamante.

Solicită ca prin hotărâre să se dispună anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 5507/10.07.2017 emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa.

În drept, s-au invocat dispozi?iile art. 213 alin. 13 din Legea nr. 207/2015.

În probaţiune s-a solicitat proba cu înscrisuri.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 04.10.2017, Curtea, din oficiu, în raport de prejudiciul estimat, care este sub 1 milion de lei, având în vedere dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Constanţa.

Verificând cu prioritate excepţia necompetenţei materiale, potrivit art. 130 şi 131 Cod procedură civilă, Curtea reţine că obiectul acţiunii vizează anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 5507/10.07.2017 emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa.

Măsura de instituire a măsurilor asigurătorii a fost dispusă până la concurenţa sumei de 1.365.926 lei, în limita a 150% din valoarea prejudiciului presupus cauzat bugetului de stat, prejudiciu care a fost estimat de către organul fiscal, urmare inspecţiei fiscale efectuate la reclamantă, la suma de 910.617 lei, reprezentând taxa pe valoarea adăugată, impozit pe profit şi impozit pe dividende persoane fizice.

Potrivit art. 213 alin. 13 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii cel interesat poate face contestaţie la instanţa de contencios administrativ competentă.

De asemenea, în temeiul art. 96 pct. 1 Cod procedură civilă, curţile de apel judecă, în primă instanţă, cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, potrivit legii speciale, iar conform art. 10 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, (1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice … centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.”

Se constată că, în speţă, actul fiscal contestat de reclamantă nu se încadrează în dispozi?iile art. 10 alin. 1 teza a II-a, care atribuie o competenţă materială specială curţilor de apel, derogatorie de la competenţa generală a tribunalelor şi de strictă interpretare şi aplicare.

Astfel, actul emis priveşte taxe şi impozite în cuantum inferior plafonului legal de 1.000.000 lei, situaţie ce atrage competenţa materială a tribunalului.

Curtea apreciază că aplicarea criteriului valoric se face, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la valoarea taxelor şi impozitelor sau datoriilor vamale presupus datorate de către contribuabil, fie că această valoare este stabilită printr-un act de impunere, fie că este estimată de către organul fiscal în vederea instituirii de măsuri asigurătorii. O astfel de interpretare este dată şi de necesitatea de a se asigura o competenţă unitară, care să privească atât actele de impunere fiscală, cât şi deciziile de instituire a măsurilor asigurătorii, între cele două acte fiscale existând o strânsă legătură având în vedere că sunt destinate aceluiaşi scop, respectiv recuperarea aceluiaşi prejudiciu cauzat bugetului de stat prin neplata datoriilor fiscale. O atare competenţă, în opinia Curţii, unică, se determină în funcţie de valoarea taxelor şi impozitelor, iar nu de valoarea maximă în limita căreia se instituie măsurile asigurătorii asupra bunurilor aparţinând debitorului fiscal, valoare ce reprezintă mai mult decât debitele fiscale, fiind în procent de 150% din suma datorată.

Pentru considerentele expuse, constatând necompetenţa materială a instanţei în soluţionarea cauzei, urmează a admite excepţia de necompetenţă invocată din oficiu şi a declina competenţa în favoarea Tribunalului Constanţa.

Domenii speta

Spete similare