Anularea deciziei privind suspendarea contestatiei administrative

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt – Secţia a II-a Civilă de Contencios Administrativ şi Fiscal la nr. X/104/2017, reclamanta SC O M SRL, in contradictoriu cu pârâtele ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE O si DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE C, a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa sa se dispună  anularea actelor administrative ca fiind nelegale şi netemeinice, după cum urmează:

-Raport de inspecţie fiscală nr. F - OT X/19.07.2016 şi Decizia de impunere nr. F - OT X/19.07.2016, acte administrative nelegale şi netemeinice emise de pârâta AJFP O;

-Decizia nr. X/04.10.2016 emisă de DGFP C ce mi-a fost comunicată la 06.10.2016 şi prin care s-a respins contestaţia formulată de reclamantă şi înregistrată la AJFP O sub nr. OTG - REG X/01.08.2016 împotriva Decizie de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite prin RIF nr. X/19.07.2016.

In fapt, reclamanta arată că contestă baza de impunere, impozitul pe profit şi TVA aferente stabilite suplimentar astfel:

Pentru anul 2014 - impozit pe profit stabilit suplimentar în sume de 15.088 lei aferente unei baze de impunere stabilite suplimentar în sumă de 94.298 lei; TVA stabilită suplimentar în sumă de 22.632 lei aferente unei baze stabilite suplimentar în sumă de 94.298 lei.

Pentru anul 2015 - impozit pe profit stabilit suplimentar în sumă de 9.610 lei aferent unei baze de impunere stabilite suplimentar în sumă de 60.064 lei; TVA stabilită suplimentar în sumă de 14.415,36 lei aferentă unei baze de impunere stabilite suplimentar la 60.064 lei.

Reclamanta SC O M SRL contestă decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale pentru suma de 61.745 lei reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar şi TVA stabilită suplimentar la suma de 37.047 lei.

Actele administrative a căror anulare o solicită menţionează că datorită unor nereguli ale SC M SRL, achiziţiile efectuate de reclamanta SC O M SRL de la acest furnizor nu ar fi justificate cu documente legale în sensul că " chiar dacă bunurile înscrise în facturile de achiziţie au existat, acestea au provenit de pe alte circuite, facturile având rolul de a crea o aparenţă legală a acestor bunuri şi servicii".

Actele administrative a căror anulare o solicită sunt nelegale şi netemeinice pentru următoarele motive:

Baza stabilită suplimentar, impozitul pe profit şi TVA stabilite suplimentar provin din faptul că organul fiscal nu a recunoscut tranzacţiile comerciale - achiziţiile efectuate de SC O M SRL de la SC M SRL. Organul fiscal nu impută, în mod direct nimic reclamantei dar consideră că tranzacţiile efectuate cu SC M SRL nu ar fi avut loc în realitate ca urmare a unor nereguli din activitatea acelei societăţi. In esenţă, organul fiscal a reţinut că din verificările documentelor puse la dispoziţie s-a constatat că în perioada 01.10.2014 - 31.12.2014 reclamanta a efectuat achiziţii de mărfuri şi servicii de la SC M SRL în valoare totală de 116.839,8 lei şi ţinând cont că în perioada 2010 -2014 SC M SRL a făcut achiziţii de la cinci furnizori, achiziţiile făcute de SC M SRL nefiind operaţiuni reale, mod în care s-a disimulat realitatea în operaţiunile economice dintre furnizorul reclamantei  şi cei cinci furnizori, s-a tras concluzia absolut eronată că şi operaţiunile comerciale nu ar fi reale, deşi în sarcina societăţii reclamante nu sunt descrise nici un fel de fapte în afară de imputarea achiziţiilor efectuate de reclamanta  de la SC M SRL şi fară a se menţiona în mod clar care este implicarea societăţii reclamante  în neregulile constatate la o altă societate, respectiv la furnizorul SC M SRL. Aceiaşi situaţie este  şi pentru verificarea documentelor din perioada 01.01.2015, 31.12.2015 pentru achiziţii efectuate de reclamantă de la acelaşi operator economic SC M SRL pentru achiziţii în valoare totală de 74.479,4 lei.

Organul fiscal invocă RIF nr. F - OT - X/15.05.2014 încheiat în urma verificărilor de la SC M SRL în susţinerea sumelor stabilite suplimentar ca obligaţii fiscale în sarcina reclamantei. Dacă la 15.05.2014 organul fiscal avea acele informaţii despre neregulile săvârşite de SC M SRL avea obligaţia legală să dispună toate măsurile legale la acel moment pentru a preveni săvârşirea altor nereguli de către SC M SRL. Pe de altă parte, RIF - ul încheiat la SC M SRL la 15.05.2014 nu se referă la livrările efectuate de această societate către SC O M SRL pe care organul fiscal nu le-a constatat ca fiind nereale, din contră menţinând aceste livrări prin recunoaşterea veniturilor aferente anului 2014 în sumă de 94.298 lei şi TVA colectată de 22.631,58 lei, iar pentru anul fiscal 2015 venitul de 60.064 lei şi TVA colectată de 14.415,36 lei.

In aceste condiţii, conform RIF - ului încheiat la SC M SRL, veniturile realizate din livrările efectuate către societatea reclamantă sunt venituri impozabile recunoscute de organul fiscal, iar TVA aferentă acestor livrări este şi ea recunoscută de către organul fiscal ceea ce înseamnă că, pe cale de consecinţă ceea ce pentru SC M SRL este recunoscut de organul fiscal ca fiind venit impozabil şi TVA colectată aferentă livrărilor efectuate către societatea reclamantă devin cheltuieli deductibile şi TVA deductibilă. Ori, în mod cert organul fiscal tratează aceiaşi stare de fapt fiscală rezultată din aceleaşi acte de comerţ în mod diferit neţinând seama de principiul neutralităţii fiscale aşa cum este el definit şi lămurit de legiuitor la art. 3 lit. a Cod fiscal aprobat prin Legea nr. 571/2003, republicată.

Mai mult decât atât, organul fiscal în RIF nr. X/15.05.2014 încheiat la SC M SRL nu menţionează a fi dubioase, nereale şi ca provenind din alte circuite veniturile şi TVA colectată aferentă livrărilor efectuate către SC O M SRL.

Avand  în vedere că în actul administrativ fiscal încheiat la SC O M SRL ( care  se contestă ) principala probă invocată de organul fiscal este RIF - ul încheiat la SC M SRL, suspendarea acestei contestaţii în temeiul art. 277 alin. 1 lit. a din Legea nr. 207/2015 reprezintă în mod practic o invocare de către organul fiscal a propriei culpe în emiterea actului ce conţine constatările efectuate în urma verificării furnizorului reclamantei. Implicit, prin recunoaşterea acestor venituri impozabile organul fiscal a recunoscut şi realitatea livrărilor de bunuri şi a prestărilor de servicii efectuate de SC M SRL către SC O M SRL.

Organul fiscal nu poate invoca o stare de fapt fiscală nouă, necunoscută la data efectuării inspecţiei fiscale la societatea noastră, în condiţiile în care acesta cunoştea starea de fapt în urma controlului efectuat la SC M SRL ceea ce nu poate determina şi justifica schimbarea opiniei aceluiaşi organ fiscal AJFP O, cu privire la facturile emise de furnizorul reclamantei. Atâta timp cât pentru SC M SRL, ca furnizor al  acestor facturi sunt legale şi au calitatea de documente justificative, aceleaşi facturi pentru reclamantă nu pot să nu reprezinte tot documente justificative pentru deducerea cheltuielilor şi a TVA.

In cadrul probei invocate de organul fiscal în cazul reclamantei ca fiind RIF nr. X/15.05.2015 prin facturile de livrare emise de SC M SRL către societatea reclamantă au fost analizate, acceptate şi reprezintă mijloace de probă pentru SC M SRL, rezultă în mod indubitabil că organul fiscal a constatat că nu există indicii cu privire la săvârşirea de către SC M SRL a unei infracţiuni în legătură cu aceste mijloace de probă care au stat la baza stabilirii bazei de impunere pentru furnizorul reclamantei, atunci când s-a efectuat inspecţia fiscală la acea societate.

Acelaşi organ fiscal nu a avenit cu nici un element de noutate care să schimbe constatările din RIF încheiat la SC M SRL cu privire la modul de înregistrare şi declarare a veniturilor impozabile şi a TVA colectată în baza facturilor de livrare emise de furnizorul reclamantei către aceasta. Având în vedere aceste aspecte putem spune că organul fiscal a reţinut şi acceptat la controlul efectuat la furnizorul nostru, în legătură cu tranzacţiile menţionate în facturile emise pentru bunurile şi serviciile către societatea reclamantă, că documentele care au stat la baza înregistrării veniturilor şi colectării TVA reprezintă documente justificative în sensul dat de art. 6 alin. 1 şi 2 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, şi că aceste documente au respectat condiţiile de formă prev. de art. 155 Cod fiscal aprobat prin Legea nr. 571/2003.

Pe cale de consecinţă, dacă furnizorul a respectat toate prevederile legale aplicabile livrărilor de bunuri şi prestărilor de servicii realizate către SC O M SRL este evidentă lipsa temeiului de fapt şi de drept al actelor administrative emise în sarcina reclamantei prin care i se refuză dreptul de deducere al cheltuielilor şi a TVA aferente achiziţiilor de la SC M SRL.

Societatea reclamantă a respectat prevederile art. 145 alin. 2 lit. a şi art. 146 alin. 1 lit. a Cod fiscal aprobat prin Legea nr.571/2003, în sensul că:

-pentru toate achiziţiile efectuate de reclamantă de la SC M SRL, societatea  deţine facturi legal întocmite, conform art. 155 alin. 19;

-toate bunurile şi serviciile au fost utilizate de reclamantă în realizarea propriilor operaţiuni taxabile fiind respectate prevederile art. 145 alin. 2 lit. a Cod Fiscal.

SC O M SRL a respectat prevederile art. 19 alin. 1 şi art.21 alin. 1 Cod fiscal, în sensul că toate cheltuielile efectuate de reclamantă cu achiziţia bunurilor şi serviciilor de la SC M SRL au fost realizate în scopul realizării de venituri impozabile, venituri impozabile recunoscute şi de organul fiscal.

De altfel, administratorul societăţii reclamante a invocat inclusiv controlul de gestiune stabilit de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza 28/09AB SKF la punctele 57, 58 şi 60 şi potrivit unei jurisprudenţe constante, existenţa unei legături directe şi imediate între o anumită operaţiune în amonte şi una sau mai multe operaţiuni în aval dau naştere dreptului de deducere a TVA. Coroborând această hotărâre a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu prevederile punctului 36 alin. 2 Secţiuni a 7 -a - Principiile contabile generale din OMFP nr. 3055/2009 care prevăd că veniturile şi cheltuielile ce rezultă direct şi concomitent din aceeaşi tranzacţie sunt recunoscute simultan în contabilitate prin asocierea directă între cheltuielile şi veniturile aferente cu evidenţierea distinctă a acestor cheltuieli, rezultă că:

-toate cheltuielile efectuate cu achiziţiile de la furnizorul SC M SRL fac parte din costurile generale ale SC M SRL;

-cheltuielile efectuate cu achiziţiile au contribuit şi se regăsesc în preţul bunurilor livrate de societatea reclamantă, în aval clienţilor săi;

-bunurile şi serviciile achiziţionate de reclamantă de la SC M SRL au contribuit la realizarea activităţii economice desfăşurate de reclamantă, în scopul atingerii obiectului de activitate al societăţii.

Organele de inspecţie fiscală au reţinut că SC M SRL nu justifică provenienţa bunurilor şi serviciilor vândute reclamantei ceea ce din punct de vedere fiscal trebuie interpretat ca nefiind justificată proprietatea bunurilor şi serviciilor de către SC M SRL pentru a le putea vinde societăţii reclamante.

Apreciază însă că, noţiunile de " livrare de bunuri" şi dovada realizării efective a unei astfel de livrări nu sunt legate de dreptul de proprietate în formele prevăzute de dreptul naţional român, sens în care invocă hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C - 78/12 Evita K, iar potrivit pct. 35 " Rezultă că o operaţiune poate fi calificată drept livrare de bunuri în sensul articolului 14 alin. 1 din Directiva 2006/112 atunci când, prin această operaţiune, o persoană impozabilă procedează al transferul unui bun corporal abilitând cealaltă parte să dispună de acest bun în fapt ca şi cum ar fi proprietarul bunurilor, fără ca forma în care a fost dobândit dreptul de proprietate asupra acelui bun să aibă vreo incidenţă în această privinţă ".

In concluzie, susţinerea organului fiscal de a refuza reclamantei dreptul de deducere a cheltuielilor şi a TVA pe motivul că furnizorul acestuia nu justifică modul lui de dobândire a dreptului de proprietate pentru bunurile şi serviciile livrate este contrar Directivei 2006/112/CE şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. De altfel, organul fiscal nu a analizat tranzacţia furnizori - SC M SRL -SC O M SRL - clienţi, ca fiind tranzacţii separate, în contextul respectării condiţiilor de formă şi de fond ( conform art. 128 alin. 6 din Legea nr. 571/2003 ) arătate anterior şi prin aplicarea controlului de gestiune citat mai sus, independent de modul de dobândire a proprietăţii asupra bunurilor şi serviciilor de către participanţii la aceste tranzacţii.

In concluzie, reclamanta a dedus în mod legal cheltuielile şi TVA aferentă achiziţiilor de bunuri şi servicii efectuate de la SC M SRL, neputându-se imputa acesteia modul de dobândire a proprietăţii bunurilor şi serviciilor respective de către SC M SRL.

Organul fiscal recunoaşte că bunurile înscrise în facturile de achiziţie au existat dar, consideră că acestea au provenit de pe alte circuite, ceea ce dovedeşte că este îndeplinită condiţia de fond.

Afirmaţia pretinsei nerealităţi a tranzacţiilor este gratuită şi nu este susţinută de nici un fel de probe de către organul fiscal.

Intreaga stare de fapt reţinută de organele de inspecţie fiscală face referire la furnizorul SC M SRL pentru care nu s-a putut stabili identitatea adevăraţilor furnizori, aceştia fiind consideraţi inexistenţi.

Conform pct. 50 din Hotărârea Curţii de Justiţie a U.E. în cauza C - 277/14 PPUH " Este sarcina administraţiei fiscale care a constatat fraude sau neregularităţi comise de persoana care a emis factura să stabilească, în raport cu elemente obiective şi fară a solicita din partea destinatarului facturii verificări a căror sarcină nu-i revine, ca acest destinatar ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind TVA - ul ..."

Deci, organul fiscal putea să refuze reclamantei dreptul de deducere a cheltuielilor şi a TVA aferentă achiziţiilor de la SC M SRL, numai sub condiţia statuată de Curtea de Justiţie a U.E. în nenumărate cauze, respectiv să demonstreze pe baza unor elemente obiective că reclamanta ştia sau ar fi trebuit să ştie că furnizorul reclamantei este implicat într-o fraudă fiscală, iar tranzacţiile dintre reclamantă şi furnizorul lor ar face parte din această fraudă fiscală. In speţă însă, organele de inspecţie fiscală nu au determinat elementele obiective din care să rezulte că reclamanta ar fi ştiut sau ar fi trebuit să ştie despre eventualele nereguli ale SC M SRL ce ar fi putut fi considerate sau asimilate unei fraude fiscale. Din argumentele prezentate la acest punct rezultă următoarele:

-organul fiscal nu a demonstrat, în primul rând că SC M SRL ştia sau ar fi trebuit să ştie că furnizorii săi sunt implicaţi în fraude fiscale;

-SC M SRL nu este catalogat, în relaţia cu reclamanta, ca fiind operator inexistent;

-societatea reclamantă nu era obligată să verifice furnizorii SC M SRL, ori să ştie dacă aceştia sunt implicaţi într-o fraudă fiscală, având în vedere faptul că, aşa cum s-a arătat mai sus, fiecare tranzacţie trebuie tratată ca fiind separată;

-foarte important este faptul că, la data derulării tranzacţiilor comerciale între societatea reclamantă şi furnizorul SC M SRL, nici organele fiscale nu ştiau de eventualele nereguli cu implicaţii fiscale ale SC M SRL, ceea ce determină în mod absolut şi indubitabil lipsa precizării de către organele fiscale a elementelor obiective din care să rezulte că reclamanta ştia sau ar fi trebuit să ştie de neregulile furnizorului ( din moment ce nici organul fiscal nu avea cunoştinţă ) şi de elementele obiective pe care organul fiscal trebuia să le menţioneze în stabilirea împrejurării că furnizorul reclamantei la rândul său ar fi ştiu sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunile derulate cu furnizorii săi ar fi implicate în fraude fiscale comise de acei furnizori.

 Rezultă că lipsirea şi refuzul organului fiscal de a da dreptul reclamantei de deducere a cheltuielilor şi TVA aferente achiziţiilor bunurilor şi serviciilor de la SC M SRL nu este susţinută de cadrul legal aplicabil şi citat mai sus, încalcă acest cadru legal, iar actele administrative atacate nu sunt dovedite de nici o probă din care să rezulte că reclamanta ştia sau ar fi trebuit să ştie de eventualele nereguli ale furnizorului SC M SRL.

Invocarea de către organul fiscal a prevederilor art. 11 alin. 1 din Legea nr. 571/2003 este o eroare întrucât conform primei teze a acestui articol şi aliniat sunt definite două situaţii distincte de către legiuitor, iar organul fiscal nu a efectuat analiza acestora, deci nu a verificat dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de acest aliniat. Totodată, organul fiscal nu a verificat nici dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de teza a doua a aceluiaşi articol întrucât numai îndeplinirea lor cumulativă ar fi putut conduce la aplicare acestei norme legale tranzacţiilor dintre reclamantă şi furnizorul său, cu refuzul dreptului de deducere.

Neverificarea îndeplinirii cumulative a acestor condiţii cu aplicarea eronată a prevederilor tezei a II - a art. 11 alin. 1 Cod. Fiscal reprezintă element de nelegalitate al actului administrativ atacat.

In decizia de impunere nr. X/2016 sunt invocate prevederile art. 6 alin. 1 şi alin. 2 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, fără a se menţiona în mod clar care sunt documentele care nu ar îndeplini calitatea de documente justificative, de ce nu ar îndeplini această calitate. Tot în mod eronat se invocă şi prevederile pct. 46 din OMFP nr. 3055/2009, respectiv a principiului prevalentei economicului asupra juridicului, fără însă a se clarifica de către organul fiscal şi tară a se preciza cum ar fi încălcat şi cum nu ar fi respectat reclamanta acest principiu ceea ce reprezintă o gravă nelegalitate ce afectează actul administrativ.

In decizia de impunere nr. X/2016 în mod nelegal este invocată o pretinsă încălcare a prevederilor art. 126 alin. 1 şi art.127 alin. 2 Cod Fiscal în situaţia în care art. 126 alin. 1 nu este aplicabil reclamantei deoarece SC O M SRL are calitatea de persoană cumpărătoare şi nu de persoană care a livrat bunurile şi nici nu se arată modul în care reclamanta ar fi încălcat acest text legal.

Cu privire la art. 127 alin. 2 Cod Fiscal, organul fiscal nu a precizat de ce activitatea SC M SRL nu este considerată o activitate economică.

In acest condiţii, prevederile art. 126 alin. 1 şi art. 127 alin. 2 Cod Fiscal au fost invocate în mod eronat ca nefiind respectate de reclamantă ceea ce constituie o evidentă eroare întrucât reclamanta a avut calitatea de cumpărător şi nu pe cea de vânzător la care face referire art. 126 alin. 1, iar dacă furnizorul reclamantei ar fi avut probleme cu modul de achiziţie a bunurilor ce ulterior au fost livrate reclamantei, aceasta nu înseamnă că dreptul de deducere a societăţii reclamante privind cheltuielile şi TVA aferent să fie afectat.

Conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 reclamanta a efectuat procedura prealabilă, iar faţă de contestaţia acesteia depusă cu nr. X/01.08.2016 s-a emis decizia nelegală cu nr. X/04.10.2016 prin care pârâta DGFP C a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei referitoare la suma de 61.745 lei, reprezentând impozit pe profit în sumă de 24.698 lei şi TVA stabilită suplimentar în sumă de 37.047 lei, sume stabilite prin decizia nr. X/19.07.2016 în sarcina SC O M SRL. Totodată, s-a dispus ca procedura administrativă să fie reluată la încetarea cu caracter definitiv a motivului care a determinat suspendarea.

In acest sens, s-a arătat că organele de inspecţie fiscală au sesizat organele de urmărire penală prin plângerea nr. X/19.07.2016 întocmită în baza RIF X/19.07.2016 şi a deciziei cu nr. X/19.07.2016 pentru suma totală de 72.586 lei.

Astfel că, în temeiul art. 277 alin. 1 lit. a din Legea nr. 207/2015 privind C.proc.fisc, organele administrative au menţionat că nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale.

Reclamanta apreciază însă că, indiferent de soluţia dispusă prin decizia nr. X/04.10.2016 ce a fost comunicată la 06.10.2016, reclamanta a îndeplinit condiţiile legale prev. de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, republicată, motiv pentru care s-a adresat cu prezenta cerere instanţei de judecată.

In drept, reclamanta a invocat prevederile Legii nr. 554/2004 republicată, dar şi celelalte texte legale şi jurisprudenţă indicate de parcursul motivării prezentei cereri.

La data de 22.04.2017,  pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice O, in nume propriu si pentru Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice C, a depus la dosar intâmpinare prin care solicita respingerea cererii de chemare in judecata formulata de S.C. O M S.R.L arătând că organele administrative nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de finalizarea soluţionării laturii penale. Prioritatea de soluţionare în speţă o au organele de cercetare penală care se vor pronunţa asupra caracterului infracţional al faptului ce atrage plata la bugetul statului a creanţelor datorate şi constatate în virtutea faptei infracţionale.

Valoarea foarte mare a obligaţiilor fiscale reţinute ca datorate de către reclamantă întăresc ideea pronunţării cu întâietate a organelor penale asupra legalităţii operaţiunilor ce au generat calculul acestora.

Acest lucru este în acord cu dispoziţiile art. 277 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, procedura administrativă urmând a fi reluată la data încetării motivului care a determinat suspendarea.

In plus, este chiar în interesul contestatoarei să fie lămurite toate aspectele, de natură penală sau fiscală, ale situaţiei sale. De asemenea, având în vedere dispoziţia deciziei contestate, aceea de suspendare a procedurii administrative, apreciază că respectiva decizie nu produce prin ea însăşi consecinţe de natură a o păgubi pe reclamantă.

Finalitatea normei legale în temeiul căreia a fost suspendată procedura administrativă, raţiunea ei sau mai bine spus scopul în care a fost edictată (ratio legis) este aceea de a clarifica şi elimina toate bănuielile, respectiv indiciile privind săvârşirea unei fapte penale a cărei constatare ar avea o directă influenţă asupra soluţiei date în procedura administrativă, prealabil însă emiterii deciziei administrative (în acest sens a se vedea şi Decizia nr. 4461/20.11.2007 a ÎCCJ - Secţia de contencios administrativ şi fiscal).

Ceea ce este hotărâtor, aşadar, este legătura dintre potenţialul caracter penal al faptei şi soluţia organului administrativ, legiuitorul înţelegând să acorde prioritate organului de cercetare penală.

In susţinerea temeiniciei măsurii luate în procedura administrativă invocă şi Decizia nr. 449/26.10.2004 prin care Curtea Constituţională a statuat că întâietatea rezolvării acţiunii penale este neîndoielnic justificată şi consacrată ca atare şi de prevederile art. 19 alin. 2 Cod procedură penală, scopul suspendării constituindu-l tocmai verificarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii cu privire la care sunt unele indicii. Tot Curtea a reţinut că nu trebuie ignorate nici prevederile art. 22 alin. 1 Cod procedură penală , devenit art. 28 alin. (1) din Noul Cod de procedura penala, potrivit cărora hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

In acest sens, organele administrative nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale având în vedere faptul că organele de inspecţie fiscală au considerat că operaţiunile efectuate au implicaţii fiscale pentru care se ridică problema realităţii operaţiunilor economice desfăşurate de SC O M SRL cu consecinţa diminuării impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat.

In ceea ce priveşte jurisprudenţa europeană, Curtea Europeană de Justiţie a statuat în mod repetat că pentru a putea stabili existenţa dreptului de deducere în temeiul unor livrări de bunuri sau servicii este necesar să se verifice dacă acestea au fost efectiv realizate şi dacă bunurile sau serviciile în cauză au fost utilizate în scopul operaţiunilor taxabile.

In consecinţă, autorităţile şi instanţele naţionale sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabileşte, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat fraudulos sau abuziv (a se vedea Hotărârea Fini H. -C.32/03, Kittel şi RecOa Recycling - C - 439/04 şi C -440/04, Mahayben şi David C -80/11 şi C -142/11 şi Bonik - C-285/11.)

Fata de afirmaţiile societăţii privind existenţa documentelor justificative pentru operaţiunile desfăşurate, solicită să se constatate ca acestea nu sunt de natură să infirme constatările organelor fiscale privitoare la realitatea tranzacţiilor şi la crearea de avantaje patrimoniale partenerilor contractuali, întrucât numai organele de cercetare si urmărire penală, în cadrul competenţelor de care dispun, pot stabili dacă operaţiunile comerciale au fost derulate conform documentelor prezentate de societate, respectiv dacă documentele justificative evidenţiate in contabilitatea contestatoarei reflecta realitatea operaţiunilor.

In ceea ce priveşte celelalte susţineri ale contestatoarei, arată că ele privesc fondul cauzei, urmând a fi analizate de organul fiscal în procedura administrativă cu ocazia soluţionării pe fond a contestaţiei formulate de S.C. O M S.R.L

Faţă de motivele invocate , solicita respingerea acţiunii formulata de SC O M SRL ca fiind neîntemeiata si menţinerea actelor administrativ - fiscale întocmite de D.G.R.F.P. C - AJFP O ca fiind legale si temeinice.

La data de 12.05.2017, reclamanta S.C. O M S.R.L a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat să se respingă motivele prezentate în întâmpinare pentru argumentele arătate de reclamantă în cererea de chemare în judecată . 

A precizat că aplicabilitatea art.277 alin.1 lit.a din Legea 207/2015 este facultativă, iar menţiunea că organele administrative nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de finalizarea soluţionării laturii penale este eronată, motivat de faptul că cererea în anulare nu reprezintă o parte a pretinsei infracţiuni pentru a se invoca latura penală. Instanţa a fost sesizată cu o cerere în anulare a uni act administrativ şi nu cu soluţionarea unei pretinse laturi civile a vreunei infracţiuni Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de susţinerile părţilor şi de dispoziţiile legale incidente, instanţa reţine următoarele:

În urma controlului efectuat la contestatoare a fost încheiat raportul de inspecţie fiscală nr. F-OT X/19.07.2016, iar în baza acestuia a fost emisă Decizia de impunere nr. F-OT X/19.07.2016 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală, acte prin care s-au calculat în sarcina contestatoarei obligaţii fiscale în sumă totală de 72.586 lei, din care se contesta suma de 61.745 lei.

Împotriva acestor acte de control s-a formulat contestaţie, iar prin Decizia nr. X/04.10.2016 emisă de DGRFP C, în conformitate cu art. 277 alin. 1 lit. a) din Legea 207/2015, privind Codul de procedură fiscală rep., s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de S.C. O M S.R.L până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Pentru a pronunţa această decizie ,organul de soluţionare a contestaţiilor a avut în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 277 alin. 1 lit. a) din Legea 207/2015 organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă;

Se reţine că, prin adresa nr. X/19.07.2016 organele de inspecţie fiscala au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul O plângerea penala cu acelaşi număr împreună cu întreaga documentaţia întocmită ca urmare a verificărilor efectuate în legătură cu realitatea şi legalitatea activităţii desfăşurate de operatorul economic, în vederea continuării cercetărilor pentru stabilirea existentei sau inexistentei elementelor constitutive ale infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute de Codul fiscal şi Legea nr. 241/2005.

Pârâta a susţinut că, între stabilirea creanţelor fiscale cu titlu de TVA si impozit pe profit în sumă totală de 72.586 lei, din care se contesta suma de 61.745 lei, din decizia de impunere nr. F-OT X/19.07.2016, emisă în baza raportului de inspecţie fiscală nr. F-OT X/19.07.2016 şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite de reprezentanţii societăţii există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei dedusă judecăţii. Legătura strânsă dintre posibilul caracter infracţional al faptelor şi soluţionarea contestaţiei administrative a reclamantei constă în necesitatea ca organul de soluţionare a contestaţiilor să stabilească mai întâi realitatea operaţiunilor economice în baza cărora au fost stabilite obligaţiile bugetare contestate şi asupra cărora urmează să se pronunţe organele de cercetare penală.

La termenul din 27.09.2017 reclamanta a învederat instanţei că dosarul penal nr. X/P/2016 înregistrat ca urmare a sesizării AJFP O se află în acelaşi stadiu la IPJ , nefiind efectuate alte acte de procedură penală.

Din analiza dispoziţiilor  art. 277 alin. 1 lit. a) din Legea 207/2015 rezultă că suspendarea soluţionării contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere fiscală nu se impune în mod obligatoriu în orice situaţie în care autoritatea fiscală este investită cu analiza unor creanţe fiscale care fac şi obiectul unei acţiuni penale, fiind o procedură facultativă.

Pe de altă parte, instanţa constată că,în speţa de faţă,durata cercetărilor penale a depăşit 1 an, iar reclamanta este pusă în situaţia de a fi executată pentru realizarea unor creanţe fiscale având în vedere că în opinia pârâtei ,accesul la instanţă cu o acţiune având ca obiect anularea deciziei de impunere şi a creanţelor fiscale stabilite pe baza aprecierii inspecţiei fiscale nu este posibilă până când contestaţia administrativă nu este soluţionată.

Dată fiind durata în general îndelungată de soluţionare a laturii penale, în special în dosare cu componentă economică, existenţa juridică a contribuabilului este pusă sub semnul întrebării, deoarece decizia de impunere deja emisă este executorie, putând conduce la o excludere de piaţa relevantă geografic şi comercial, impusă de organul fiscal, cu privire la persoana juridică respectivă.

În aceste condiţii, având în vedere că, deşi plângerea a fost înregistrată de mai mult de 1an la IPJ O, faţă de reclamantă nu s-au dispus măsuri de natură a constata caracterul penal al faptelor, ceea ce ar justifica măsura de suspendare dispusă de organul administrativ pentru a  acorda prioritate organului de cercetare penală, instanţa apreciază că se impune admiterea in parte a  contestaţiei formulate de reclamanta SC O M SRL şi anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr.X/04.10.2016 emisa de DGRFP C cu obligarea paratei sa soluţioneze contestaţia administrativa, în acest mod creându-se posibilitatea reclamantei de a-şi valorifica atât dreptul la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil, aşa cum acesta este consacrat de art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului , cât şi dreptul de a-şi face apărările necesare în raport de obligaţiile fiscale ce i-au fost stabilite prin decizia de impunere emisă de AJFP O.

Data publicarii pe portal: 28.11.2017

Domenii speta

Spete similare