Instituţia Prefectului este o instituţie publică cu personalitate juridică, cu patrimoniu şi buget propriu, organizată în scopul exercitării prerogativelor prefectului, însă capacitatea juridică de drept public a Instituţiei Prefectului se exercită în exc

Instituţia Prefectului este o instituţie publică cu personalitate juridică, cu patrimoniu şi buget propriu, organizată în scopul exercitării prerogativelor prefectului, însă capacitatea juridică de drept public a Instituţiei Prefectului se exercită în exclusivitate de către prefect. 

Rezultă foarte clar că, în plan procesual, nu se poate face o distincţie între Prefectul Municipiului Bucureşti şi Instituţia Prefectului Municipiului București, aceştia, în realitate, constituind unic subiect de drepturi şi obligaţii strict reglementate prin Legea nr. 340/2004, toate apărările invocate prin aşa-zisa cerere de chemare în garanţie calificând această cerere ca fiind o întâmpinare la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Instituţia Prefectului Municipiului București prin Prefectul Municipiului București.

Domeniu drept procesual civil – chemarea în garanţie a Instituţiei Prefectului.

(Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie –Dosar nr. 9879/3/2015**/a1 - Decizia nr. 255/A/16.03.2017)

Prin încheierea din data de 17.03.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 15995/3/201, a fost disjunsă cerea modificatoare şi completatoare formulată de către reclamanta I.C. în data de 13.01.2015, cu formarea unui nou dosar, cu nr. 9879/3/2015, iar prin încheierea pronunţată în data de 14.04.2015, a fost admisă excepția necompetentei funcționale a Secției a VIII-a a Tribunalului București, în soluționarea cererii modificatoare şi precizatoare având ca temei dispoziţiile art. 998, 999 vechiul Cod Civil, cât şi pe dispoziţiile art. 1349 Noului Cod Civil raportat la art. 271 Cod Procedură Civilă şi anume petitul prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului juridic - decizie din data de 05.08.2010 - precum şi obligarea Ministerului Sănătăţii Publice, la plata sumei de 100.000 lei reprezentând daune morale şi la plata sumei  de  400.000 lei reprezentând lipsă de folosinţă a drepturilor salariale, de asemenea obligarea pârâtei P.M.D. ca persoană fizică în baza aceloraşi temeiuri la plata sumei de 100.000 lei reprezentând daune morale şi a sumei de 400.000 lei reprezentând lipsă de folosinţă a drepturilor salariale pe perioada 2010 - în prezent.

 Pe rolul Tribunalului Bucureşti Secția a IV-a Civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. de dosar 9879/3/29015**.

La data de 18.11.2016, reclamanta a formulat cerere de sesizare a Curții Constituţionale cu soluționarea excepţiei de neconstituţionalitate a art.14 alin.1din Codul Muncii (care definește  noțiunea de angajator), art.16 alin.1din Codul Muncii (care dispune: „Contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română.

Obligaţia de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revine angajatorului. Forma scrisă este obligatorie pentru încheierea valabilă a contractului”), art.17 alin. 3 din Codul Muncii (care prevede că: „ persoana selectată în vederea angajării ori salariatul, după caz, va fi informată cu privire la cel puţin următoarele elemente:a) identitatea părţilor”)  şi  art.80 alin.1 C.proc.civ. (care dispune: „Părţile pot să exercite drepturile sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară”).

 În motivarea excepției  de  neconstituționalitate, reclamanta a arătat  că sintagma „angajator" şi „identitatea părţilor" este neconstituţională în cazul în care angajatorul este o instituţie publică. De asemenea, sintagma prin reprezentant din art.80 C.proc.civ. este neconstituţională,  întrucât aşa cum a fost în cazul reclamantei, justiţia acceptă ca angajatorul să poată fi reprezentat de către un funcţionar public care pretinde că deţine o funcţie falsă şi să invoce atribuţii pe care nu le are, chiar pe deciziile de muncă. Semnând deciziile de reintegrare şi de sancţionare cu o funcţie falsă, precum şi toate actele din dosar (întâmpinările, notele scrise, împuternicirile avocaţiale etc.), angajatorul, în cazul în care este o instituţie publică, încalcă dreptul la informaţie stabilit de art.31 din Constituţia României.

Aşadar, în cazul în care angajatorul este o instituţie publică, reclamanta consideră că are dreptul stabilit de Constituţie să fie informată corect cu privire la funcţia deţinută de persoana care reprezintă angajatorul.

Atât timp cât justiţia consideră legal că una din părţi (angajatorul) poate folosi o funcţie falsă în actele care stabilesc raporturile de muncă (precum decizia 25/2009 şi 26/2010), reclamanta consideră că toate articolele menţionate sunt neconstituţionale, respectiv că legea ar trebui să fie mult mai explicită, astfel încât să precizeze că angajatorul, în cazul instituţiilor publice, nu are dreptul să folosească o funcţie falsă, iar în caz contrar legea ar trebui să prevadă o clauză de nulitate absolută a actelor semnate în acest mod.

Prin faptul că, în dosarul nr.42052/3/2010 Tribunal Braşov, justiţia a acceptat ca S.C.U.O. Bucureşti să fie reprezentat de o persoană care a invocat o funcţie falsă ca să reprezinte instituţia, rezultă că a fost încălcat dreptul constituţional al reclamantei la o informare corectă.

Mai exact, în dosarul nr.42052/3/2010, justiţia a considerat legală decizia de reintegrare nr.25/2009, precum şi decizia de sancţionare nr.26/05.08.2010, deşi ambele decizii au fost semnate de numita P.M. cu o funcţie falsă, aceea de manager general, funcţie pe care nu a deţinut-o niciodată.

Până în momentul de faţă, justiţia a considerat că actele semnate cu o funcţie falsă de către reprezentantul angajatorului sunt perfect legale. În realitate, M.P. nu deţine funcţia de manager general. Reclamanta precizează că funcţia de manager general este diferită de cea de manager de spital şi nu trebuie făcută confuzie între ele.

Astfel, potrivit art.111 din Legea nr.95/2006, managerii generali sunt şefii serviciilor de ambulanţă judeţene şi municipale şi nicidecum nu sunt şefi de spitale.

Cu toate acestea, M.P. a semnat o duzină de documente, invocând funcţia falsă de „manager general" inclusiv decizia de sancţionare nr. 26/05.08.2010.

Întrucât justiţia a considerat că o decizie de sancţionare semnată cu o funcţie falsă este legală, rezultă că articolele de lege din Codul muncii sunt neconstituţionale, întrucât se permite inducerea în eroare a angajatului cu privire la funcţia şi atribuţiile persoanei care reprezintă angajatorul, fapt care în cazul instituţiilor publice duce la încălcarea dreptului la informare stabilit de art. 31 din Constituţie.

În privinţa Ministerului Sănătăţii , reclamanta a solicitat ca instanţa, prin hotărârea pe care o va da să dispună, obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 lei ca daune morale pentru prejudiciul adus persoanei sale întrucât nu şi-a exercitat atribuţiile de control asupra activităţii spitalului şi a numitei P.M. ca reprezentant al spitalului şi nu a dispus sancţionarea acestora pentru încălcările de la normele legale, permiţând acestora sa o insele prin pretinderea ca adevărate de situaţii care nu pot fi dovedite ca reale, respectiv semnarea de acte oficiale autentice cu privire la persoana sa cu funcţii nedeţinute şi neexercitate niciodată de numita P.M. situaţii care au obligat-o sa suporte necuvenit efectele acestor abateri grave pe o perioada mare de timp  şi  obligarea pârâtului la plata daunelor materiale suma de 400 000 lei reprezentând lipsa de folosinţa a drepturilor sale salariale începând cu 05 08 2010 şi până în prezent.

Reclamanta a susținut că  M.S. nu a putut demonstra P.M. deţine în mod real funcţia pretinsa de "manager general", prin urmare actul semnat cu o asemenea funcţie - decizia 26- este lovit de nulitate absoluta conf. art. 271 din Codul de procedură  civilă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998 - 999 din Codul civil de la 1864 sau 1349  din Codul civil nou cu referire la art. 271 din Codul de procedură  civilă.

Prin întâmpinare, pârâtul S.C.U.O. Bucureşti a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii sale  procesuale pasive.

Prin încheierea de şedinţă din data de 16.12.2016, Tribunalul Bucureşti a respins ca nefondată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituționale, tribunalul a constatat că aceasta este nefondată, prin prisma admisibilităţii sale.

În acest sens, Tribunalul  a reținut că în conformitate cu art. 29, alin. 1 din Legea nr. 47/1992, una dintre condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, este ca dispoziţia legală asupra căreia se solicită verificarea concordanţei cu prevederile constituţionale, să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Constatând că reclamanta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 14, art. 16 şi art. 17 din Codul muncii şi a art. 80 din Codul de procedură civilă, iar cererea de chemare în judecată cu care instanţa a fost învestită în prezentul dosar are ca temei juridic răspunderea civilă delictuală întemeiată pe art. 998 999 din Codul civil de la 1864 sau 1349 din Codul civil nou şi dispoziţiile art. 271 şi 269 din Codul de procedură  civilă nou, Tribunalul  a apreciat  că articolele invocate ca fiind neconstituţionale de către reclamantă nu au legătură cu soluţionarea prezentei cereri de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente, tribunalul a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Constatând că în şedinţă publică de la 16.12.2016 reclamantă a precizat că înțelege să formuleze recurs faţă de măsura eventuală a respingerii cererii de sesizare, respectiv  că, în conformitate cu prevederile art. 7 din Legea nr. 76/2012, calea corectă este apelul, Tribunalul  a dispus înaintarea dosarului Curţii de Apel Bucureşti în vederea soluţionării apelului declarat în şedinţă publică de reclamantă împotriva acestei încheieri.

Împotriva încheierii din data de 16.12.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a formulat recurs reclamanta I.C., invocând în drept dispoz.art.29 din Legea nr.47/1992, art.488 alin.1 pct.4, 6 şi 8 C.proc.civ.

Prioritar, recurenta consideră că instanţa a indicat în mod greşit calea de atac ca fiind apelul, întrucât în cazul excepţiilor de neconstituţionalitate, art. 29 alin. 5 din Legea 47/1992 arată că singura cale de atac este recursul: „[..,] încheierea poate fi atacata numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare”.

De asemenea, instanţa a precizat în mod greşit că la data de 16.12.2016,, reclamanta ar fi declarat apel. În realitate, în sala de judecată, reclamanta a spus că va face recurs (nu apel) în cazul în care instanţa va considera că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.

Cu privire la motivele de recurs, reclamanta a arătat că instanţa de fond nu a redactat încheierea motivată prin care să arate motivele care au stat la baza respingerii excepţiei de neconstituţionalitate.

Având în vedere că recursul se poate declara numai într-un termen extrem de scurt, de 48 de ore, rezultă că instanţa trebuia să redacteze hotărârea motivată în data de 16.12.2016 până la încheierea programului, astfel încât să-şi poată motiva, la rândul său, recursul.

La data de 16.12. 2016, în timpul şedinţei de judecată, instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate, precizând că "rămâne în pronunţare". Ulterior, instanţa a precizat că respinge ca nefondată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, însă fără sa fie disponibilă vreo încheiere motivată, astfel încât reclamanta să-şi poată redacta recursul.

Mai mult, instanţa nu a redactat încheierea motivată nici măcar până în ziua de luni, 19.12.2016, la ora 11. În mod normal, încheierea motivată ar fi trebuit să fie redactată şi accesibilă înainte să înceapă curgerea termenului de 48 de ore pentru recurs. Apreciază că în acest fel, instanţa a încălcat art.5 din Legea nr.47/1992, unde se prevede că respingerea excepţiei se poate face numai prin încheiere motivată.

Întrucât nu există încheierea motivată nici măcar după ce s-au scurs cele 48 de ore socotite ca termen de recurs, recurenta consideră că se aplică motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 6. care arată: „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: “......6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază [,..]”

 De asemenea recurenta consideră  că instanţa de fond nu se putea pronunţa decât strict pe temeiurile prevăzute de art. 29 art.1, 2 şi 3 din Legea nr.47/1992, respectiv să analizeze dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin.1, 2 sau 3. Aşadar, instanţa avea dreptul să declare excepţia de neconstituţionalitate doar ca inadmisibila, nu ca "nefondată" aşa acum a procedat în data de 16.12.2016.

Cu alte cuvinte, rolul instanţei de fond este doar ca să verifice condiţiile de admisibilitate stabilite de lege, şi anume să vadă dacă excepţia priveşte o lege sau ordonanţa în vigoare, să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, să fie ridicată de părţi, procuror ori din oficiu, iar prevederea atacată să nu fi fost declarată neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Întrucât în data de 16.12.2016 s-a hotărât că excepţia invocată de reclamantă este "nefondată", rezultă că instanţa s-a substituit în mod ilegal Curţii Constituţionale, analizând o problemă de drept care nu era de competenţa sa. Numai Curtea Constituţională avea dreptul să se pronunţe asupra excepţiei invocate, instanţei revenindu-i doar rolul să verifice dacă este sau nu admisibilă sub aspectul art.29 din Legea nr.47/1992.

În acest fel, recurenta reclamantă consideră că sunt incidente motivele de  nelegalitate prevăzute de art. 488  pct. 1, 4 şi 8 din Codul Procedura Civila, solicitând  instanţei de recurs  să constate nelegalitatea încheierii din 16.12.2016 şi să trimită excepţia la Curtea Constituţională pentru

soluţionare.

Intimatul pârât M.S. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat, iar în subsidiar, ca inadmisibil.

În ipoteza în care, se pune problema corectei „calificări" sau a „recalificării" căii de atac exercitate într-o cauză, intimatul a precizat faptul că relevantă este calea de atac prevăzută de legislaţia în vigoare, iar nu  aspectele menţionate de către recurenta-reclamantă cu privire la acest aspect.

A mai  susținut intimatul  că din cererea de recurs, rezultă că recurenta-reclamantă face confuzie între o încheiere şi o hotărâre pronunţată de către instanţa de judecată.

Recurenta-reclamantă a declarat recurs împotriva încheierii pronunţată în data de 16.12.2016 de către Tribunalul Bucureşti în cauza ce formează obiectul dosarului nr. 9879/3/2015**, prin care s-a respins cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale invocând prevederile art.488 alin.1 pct.4, 6 şi 8 din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare care vizează o hotărâre, şi nu o încheiere, pronunţată de către instanţa de judecată.

În conformitate cu prevederile art.235 din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare încheierile interlocutorii sunt acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.

Prevederile art. 488 alin.1 pct.4, 6 şi 8 din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, invocate de către recurenta-reclamantă stabilesc în mod limitativ motivele de casare ale unor hotărâri pronunţate de către instanţă.

În consecinţă, constatând că recurenta-reclamantă s-a adresat instanţei invocând prevederi care nu privesc obiectul recursului, intimatul pârât apreciază că cererea dedusă judecăţii se impune a fi respinsă ca inadmisibilă, nefiind întemeiată în drept.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr.134/2010 şi ale Legii nr.287/2009.

Intimatul pârât S.C.U.O. a formulat întâmpinare, solicitând în principal, constatarea nulităţii recursului, iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat.

Prin raportare la stadiul procesual existent şi la motivarea în fapt şi în drept a excepţiei de neconstituţionalitate,apreciază  acest intimat că în mod legal instanţa de fond a hotărât că excepţia este inadmisibilă.

Admiterea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale presupune verificarea condiţiilor de admisibilitate, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 29 alin.1-3 din Legea nr.47/1992. Partea care pretinde încălcarea Legii fundamentale trebuie să argumenteze legătura cu prezenta cauză a dispoziţiilor normative criticate, întrucât doar în ipoteza existenţei acestei legături neconstituţionalitatea ar determina soluţia ce urmează a fi pronunţată de instanţa de judecată.

Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Aşa cum a arătat în faţa instanţei de fond, Tribunalul Braşov a soluţionat definitiv cauza nr.42052/3/2010 la data de 21.11.2012 :prin respingerea contestaţiei formulată de I.C., recurenta din prezentul dosar.

Prin decizia civila nr.1422/29.07.2013 cauza nr.42052/3/2010 a fost soluţionată irevocabil de Curtea de Apel Braşov prin respingerea recursului ca nefondat.

Reclamanta face referire la soluţia dată de instanţe în această cauză -nr.42052/3/2010 - cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentant în acest dosar şi nu de soluţia dată de instanţă în dosarul de faţă, în cadrul căruia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.

Mai mult decât atât, motivarea dată acestei excepţii de neconstituţionalitate este, de fapt, o motivare a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, dar sub o altă formă şi o altă denumire.

Legătura cu soluţionarea cauzei priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa în procesul pendinte, adică a obiectului procesului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti.

Deci, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

A admite existenţa unei legături suficiente în speţa de faţă pentru sesizarea Curţii Constituţionale ar echivala cu recunoaşterea unui abuz de drept.

Cu privire la condiţia care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că această condiţie nu trebuie analizată in abstracto şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.

De altfel, intimatul pârât apreciază că, în concret, critica de neconstituţionalitate vizează o pretinsa interpretare şi aplicare greşită a legii de către o altă instanţă judecătorească, astfel că cererea de sesizare trebuie respinsă ca inadmisibilă.

De asemenea, intimatul pârât a invocat şi excepţia nulităţii recursului, apreciind în esenţă  că motivarea în drept a recursului nu înseamnă doar indicarea evazivă a unui motiv de recurs prevăzut de art.488 C.proc.civ., astfel cum a procedat recurenta, ci motivarea trebuie încadrata efectiv în unul din cele 8 (opt) puncte ale art.488 C.proc.civ., în sens contrar recursul nefiind motivat caz în care sancţiunea va fi tot nulitatea recursului.

La termenul de judecată din data de 16.03.2017, Curtea de Apel  Bucureşti a calificat calea de  atac cu a cărei  analiză  a fost  investită  ca fiind apelul.

În raport de această  calificare, de conținutul  concret al cererii de apel  dar şi de prevederile art.  476 alin. 2 urmează a se constata că apărarea intimatului S.C.U.O. privind nulitatea recursului  pentru nemotivare a rămas fără obiect.

 În ceea ce privește apelul cu care prezenta instanța fost investită, Curtea reţine următoarele:

Art. 29 alin. 1 - 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, stipulează faptul că instanţa de contencios constituţional decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia (alin. 1), că excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi, de procuror sau de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial, din oficiu (alin. 2) şi că nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale (alin. 3).

Conform alin. 5 al aceluiaşi articol, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. 1, 2 sau 3, instanţa în faţa căreia a fost invocată va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Rezultă că, dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, reglementează cauzele de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, pe care instanţa judecătorească în faţa căreia a fost invocată excepţia este obligată să le verifice, neputând sesiza Curtea Constituţională atunci când constată incidenţa oricăreia dintre aceste cauze.

În speţă, din verificarea cererii de apel, Curtea constată că apelanta reclamanta nu  a contestat  în niciun fel argumentele expuse de Tribunal  şi care au  justificat adoptarea soluției prin încheierea ce face obiect al  apelului.

Or, cauza de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzută la alin. 1 al art. 29, referitoare la legătura dintre norma legală atacată pentru neconstituţionalitate şi soluţionarea cauzei, pune în discuţie relevanţa şi pertinenţa normei legale ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate în raport cu procesul în care a fost ridicată. Aceasta deoarece, o eventuală decizie a Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, o atare cerinţă fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

 Deşi în apel se susține că se impunea sesizarea Curții  Constituționale, Curtea constată că în speţă, în mod corect Tribunalul a apreciat că prevederile legale criticate pentru neconstituţionalitate nu au legătură nici cu fondul cererii de chemare ce a făcut obiectul învestirii primei instanţe de judecată  şi nici cu actele de procedură realizate în cauză.

Astfel, aşa cum se observă din cererea de chemare în judecată  cu care a fost sesizat  Tribunalul Bucureşti - Secția civilă,  reclamanta urmărește anularea deciziei din data de 05.08.2010 şi despăgubirea sa pe calea dreptului comun reprezentat de art. art.998, 999 din Codul civil de la 1864,  respectiv, art. 1349 din noul Cod civil - motivat de faptul că sus menţionata decizie a fost semnată, în calitate de manager general de pârâta P.M (care, potrivit reclamantei, nu a deținut niciodată această funcție), după  ce, anterior, aceasta a formulat o altă contestație împotriva deciziei nr. 26/05.08.2010, care a fost  întemeiată pe dispozițiile Codului  Muncii  şi  care a făcut obiectul dosarului nr. 42052/3/2010 al  Tribunalului  Braşov -  soluționat  irevocabil în sensul respingerii acestei cereri prin decizia civilă nr. 1422/M/29.07.2013 a Curţii de Apel Braşov.

Or, deşi în prezenta cauză, pretenția reclamantei se întemeiază pe dispozițiile de drept civil, anterior citate, iar nu pe cele din Codul Muncii, apelanta a înţeles să susțină neconstituționalitatea nu  a acestor norme de drept civil, care reprezintă noul temei de drept al cererii sale, ci a normelor speciale inserate în Codul Muncii, respectiv a dispozițiilor înscrise în art.14 alin.1din Codul Muncii (care definește noțiunea de angajator), art.16 alin.1din Codul Muncii (care dispune:„Contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română.

Obligaţia de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revine angajatorului. Forma scrisă este obligatorie pentru încheierea valabilă a contractului”), art.17 alin. 3 din Codul Muncii (care prevede că: „ persoana selectată în vederea angajării ori salariatul, după caz, va fi informată cu privire la cel puţin următoarele elemente:a) identitatea părţilor”).

Pe de altă parte, pretențiile deduse judecăţii nu au fost justificate de reclamantă pe nerespectarea uneia sau alteia dintre aceste norme din dreptul muncii, iar în cauză nu este contestat faptul că între părţi, anterior prezentului litigiu s-au derulat raporturi de dreptul muncii, astfel că nici din această perspectivă  nu  se poate reţine  existenţa unei legături  cu pricina  a excepției  de neconstituționalitate invocate, în sensul celor anterior reliefate.

 În același timp, Curtea, are în vedere faptul că  deşi  apelanta a invocat  neconstituționalitatea art. 80 alin.1 C.proc.civ. (care dispune: „Părţile pot să exercite drepturile sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară”), această  normă de procedură nu vizează orice act juridic ci, este aplicabilă  actelor  procedurale care în procesul civil, pot  fi realizate de parte personal sau prin reprezentant. Or, în cauză,  decizia ce se cere a fi anulată nu reprezintă un act procedural, ci un act juridic prin care s-a dispus încetarea raporturilor de muncă între reclamantă şi pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţe Oftalmologice Bucureşti. Ca urmare nu se poate reţine nici  în această  privinţă  existenta legăturii între excepția de neconstituționalitate a aceste norme cu soluţionarea cauzei.

Tot astfel,  prin cererea de sesizare a Curții Constituţionale, reclamanta a formulat critici împotriva modului în care în dosarul nr. 42052/3/2010, instanța investită  cu  acea cauză  a apreciat  asupra calității  de reprezentant al  S.C.U.O.  Bucureşti,  aspect ce excede cauza de faţă. Astfel, art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede că „hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate prin căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale."

Având în vedere că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzută de art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. 5 din aceeaşi lege, acesta este un impediment pentru sesizarea Curţii Constituţionale de către instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia, soluţia din încheierea apelată, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, respectiv art. 29 alin. 5 raportat la alin.1 al aceluiaşi articol din Legea nr. 47/1992.

A mai susținut apelanta că prima instanţa a precizat în mod greşit că la data de 16.12.2016 ar fi declarat apel, deşi în realitate, în sala de judecată, reclamanta a spus că va face recurs (nu apel) în cazul în care instanţa va considera că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.

Curtea reţine însă că o atare mențiune înserată în încheierea apelată nu este de natură  a o vătăma pe reclamantă, în condițiile în care instanța de fond nu numai că nu a ignorat o atare declarație, ci a luat act de existenţa ei  şi  chiar i-a dat curs, dispunând, în urma soluției de respingere a excepției  de neconstituționalitate, înaintarea dosarului  către instanţa de control  judiciar.

În același sens, Curtea reţine că orice hotărâre judecătorească, în înţelesul  art. 424  din Codul de procedură civilă, (așadar  şi încheierea) este supusă căilor de atac prevăzute de lege, conform reglementării acestora prin Codul de procedură civilă. Principiul legalitãþii, incident ºi în materia cãilor de atac ce pot fi exercitate împotriva unei hotãrâri judecãtoreºti, este consacrat expres prin prevederile art. 453 alin.1 C.proc.civ., conform cãrora: „hotãrârea judecãtoreascã este supusã numai cãilor de atac prevãzute de lege, în condiþiile ºi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menþiunile din dispozitivul ei.” Acest principiu este reglementat ºi prin prevederile art.17 din Legea nr.304/2004.

Ca atare, pentru exercitarea unei căi de atac este necesar ca legea să 

declare hotărârea/ încheierea ca fiind susceptibilă de exerciţiul căilor de atac, totodată, natura căii  de atac fiind cea expres stabilită prin lege.

 Or, în acest caz,  legea -  art. 7  alin. 2 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispune în sensul că: „dispoziţiile alin. 1 se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară”, iar potrivit art. 7 alin. 1 din același act normativ: „Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "definitivă", de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară”.

  Cum Legea nr. 47/1992, este o lege specială, în vigoare la data intrării  în vigoare a Legii nr. 76/2012, rezultă că, în aplicarea art. 7 alin. 2 din Legea nr. 76/2012, mențiunea din art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992  referitoare la calea de atac a recursului, nu se mai aplică în situația cauzelor înregistrate pe rolul instanțelor de judecată ulterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă -15.02.2013-  cum este şi cazul prezentei cereri de chemare în judecată, ci, în temeiul  art. 7  alin. 1  şi  2  din Legea nr. 76/2012, în acest  caz, calea de atac incidentă în acest caz este apelul.

În plus, Curtea are în vedere dispozițiile înscrise în art.  425 alin. 6  din Codul de procedură  civilă, normă care impune instanței obligația de a indica în cuprinsul hotărârii/încheierii pronunțate calea de atac care poate fi  exercitată împotriva acesteia şi instanța la care se depune cererea pentru  exercitarea căii de atac.

 Cum în cauză, calea de atac ce putea fi exercitată împotriva încheierii  din 16.12.2016, este apelul, în raport de prevederile înscrise în art. 7 alin. 2  din Legea nr. 134/2010, Curtea nu poate reţine nici din această perspectivă o  vătămare care să  fi fost produsă reclamantei prin inserarea corectă în dispozitivul încheierii apelate a denumirii căii de atac care, potrivit legii, putea fi  exercitată în cauză. 

 Cum din cele ce preced, rezultă că nu sunt întrunite cerințele cumulative instituite prin art.175  din Codul de procedură  civilă,  nu  se poate reţine nulitatea încheierii  apelate.

Tot astfel, contrar susținerilor apelantei, încheierea atacată cu apel cuprinde motivele de fapt şi de drept care au justificat soluția adoptată, în cauză fiind respectate prevederile art. 425 alin. 1 lit. b din Codul de procedură civilă ca şi cele înscrise în art. 5 din Legea nr.47/1992.

Este real că în acest caz, termenul  de exercitare a căii de atac curge de la pronunțare, însă, nici din această perspectivă nu se poate reţine o  vătămare care să fie înregistrată de apelantă, în condițiile în care, pentru o  atare situație, legiuitorul a prevăzut în art. 470  alin. 5 din Codul de procedură  civilă: „în cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii”.

Or, dispozițiile speciale inserate în art. 29  din Legea nr. 47/1992, se completează cu cele care constituie dreptul  comun reprezentate de Codul de procedură civilă.

Aşadar, în temeiul acestor norme,apelanta avea posibilitatea să  exercite calea de atac a apelului, iar motivarea apelului să o realizeze ulterior comunicării încheierii apelate, dar înăuntrul termenului de 48 ore de la comunicarea acestei încheieri, astfel că nici din această perspectivă  nu  se poate reţine nulitatea încheierii apelate. 

De altfel, nemotivarea hotărârii în termenul prevăzut de lege, nu reprezintă de lege lata un motiv de nulitate al acesteia, nici Legea nr. 47/1992  şi nici Codul de procedură civilă neprevăzând o atare sancțiune.

Nu este fondată nici susţinerea apelantei în sensul  încălcării  de către prima instanţă a art. 29 art.1, 2 şi 3 din Legea nr.47/1992, respectiv, a depășirii  de către Tribunal a atribuțiilor puterii  judecătorești.

 În acest sens, Curtea reţine, contrar susținerilor din apel, că instanța de fond a fost investită cu soluționarea unei cereri de sesizare a Curţii Constituționale, iar nu cu soluționarea a însăşi excepției de neconstituționalitate, care este dată prin lege în competenţa exclusivă a instanței de contencios constituțional.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, în aplicarea  art. 29 din Legea nr. 47/1992, instanţa de fond, învestită cu soluționarea unei cereri de sesizare a Curții  Constituționale cu  soluționarea unei  excepții  de neconstituționalitate, are obligația de a verifica condiţiile de admisibilitate ale acestei excepţii stabilite de lege, şi anume cele anterior reliefate în prima parte a prezentelor considerente,  obligație care a fost  întrutotul respectată, în cauza  de faţă  de către Tribunal.

Mai mult, în cauză, contrar susținerilor din apel,  prin încheierea apelată nu s-a dispus  respingerea excepției de neconstituționalitate ca „nefondată", ci instanța de fond s-a pronunțat în limitele competenţelor sale, soluționând cererea de sesizare a Curţii Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată de reclamantă.

Or, poate constitui un caz de depăşire a atribuţiilor „puterii judecătoreşti" doar acea situaţie gravă de natură a înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat, care se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată în sfera de activitate a altei autorităţi publice, cum ar fi realizarea unui act care intră în sfera exclusivă de activitate a organelor executive sau legislative; aplicarea unor texte abrogate; refuzul de a recunoaşte valoare juridică unor dispoziţii normative în vigoare; aplicarea unei legi înainte de intrarea ei în vigoare, situație care, aşa cum s-a demonstrat în cele ce preced, nu  se regăsește în cauză.

Prin urmare, în mod eronat a susținut apelanta că în speţa de faţă, Tribunalul s-a substituit Curţii Constituţionale, analizând o problemă de drept care nu era de competenţa sa, apelanta interpretând subiectiv încheierea apelată şi făcând trimitere la o soluţie care nu se regăsește nici în dispozitivul şi nici în considerentele încheierii apelate, ci este redată trunchiat de aceasta.

 Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 480 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge apelul  ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare