Conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958, cazurile de întrerupere a prescripţiei extinctive sunt de strictă interpretare şi aplicare şi nu sunt susceptibile sub nici o formă de extindere prin analogie asupra altor situaţii.

Sentinţă civilă 79/R din 09.03.2017


Dispoziţiile art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1954 fac vorbire de o recunoaştere a dreptului de către cel în folosul căruia curge prescripţie şi în atare situaţie este necesar ca recunoaşterea să fie făcută de o persoană care reprezentă din punct de vedere legal societatea şi prin semnarea facturii să se recunoască în mod neîndoielnic debitul.

Primirea de către debitor a unei notificări din partea creditorului nu poate reprezenta o recunoaşte tacită a debitului, în conformitate cu prevederile art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1954, deoarece simpla recepţionare a unei notificări nu reprezintă, în sine, o manifestare unilaterală de voinţă, neechivocă, din care să reiasă cu certitudine că debitorul atestă dreptul creditorului şi confirmă/recunoaşte acest debit.

Deliberând asupra recursului declarat constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 13.12.2011, sub nr. xxxx2/197/2011, reclamanta SC A SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC  B SRL:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 157.716,46 lei, echivalentul în lei al sumei de 48.143 euro (35793 euro - contravaloare lucrare plus 5.549,33 EURO TVA) calculat la cursul de 3,2760 lei/euro, reprezentând diferenţa neachitată din contractul de execuţie nr. 073/30.05.2007, în baza dispoziţiilor art. 3 din contract;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 106.832,25 lei, echivalentul în lei al sumei de 31.654 euro (26.000 euro – contravaloare lucrare plus 5.954 euro TVA) calculat la cursul de 3,3759 lei/euro, reprezentând suma neachitată din contractul din 26.10.2007, în baza dispoziţiilor alin. 4 din contract.

Pârâta SC B SRL a formulat întâmpinare la dosar (f. 32-36), invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în temeiul art. 2513 Cod civil, cu referire la art. 201 din Legea nr. 71/2011 rap. la art. 1 din Decretul-lege nr. 167/1958, solicitând respingerea pretenţiilor reclamantei ca fiind prescrise.

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că reclamanta nu a făcut dovada executării lucrărilor contractate, prin situaţii de lucrări  acceptate, recepţionate. A arătat pârâta că, urmare a neîndeplinirii de către reclamantă a lucrărilor, a fost obligată să realizeze obiectivul în alte modalităţi, fără aportul reclamantei. A arătat pârâta că reclamanta nu a făcut dovada obligaţiilor de plată prin facturi acceptate, conform Codului comercial. A solicitat, în subsidiar, respingerea acţiunii ca nefondată.

Prin încheierea de ședinţă de la termenul de judecată din data de 27.02.2013, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 12301/10.12.2015, pronunţată de Judecătoria Braşov s-a admis în parte cererea având ca obiect „pretenţii” formulată de către reclamanta S.C. A S.R.L., cu sediul în C., str. D. nr. xx, cod xxx, jud. C., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., cu sediul în comuna E., sat F., str. G. nr. xxx, jud. C. şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 108.897,87 lei, din care 19.122,87 lei reprezentând diferenţă contravaloare lucrare executată şi neachitată, conform contractului nr. 073/20.05.2007 şi suma de 89.775 lei, reprezentând contravaloare lucrare executată şi neachitată conform contractului din 26.10.2007. Au fost respinse ca nefondate restul pretenţiilor reclamantei. A obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.250 lei, reprezentând taxă de timbru şi onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din data de 27.02.2013 a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L. prin care a solicitat admiterea apelului şi modificarea sentinţei în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerea acţiunii reclamantei S.C. A.. Pe fondul litigiului s-a solicitat modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii ca nefondate.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs, recalificat ulterior apel, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin care a solicitat admiterea acestuia si modificarea sentinţei în sensul admiterii în totalitate a petitului 1 din cererea de chemare în judecată

Prin decizia civilă nr. 1370/A/30.09.2016, pronunţată de Tribunalul Braşov, s-a respins apelul declarat de apelanta reclamantă SC A. SRL şi s-a admis apelul declarat de pârâta-apelantă B. SRL împotriva sentinţei civile nr 12301/10.12.2015  şi a încheierii din data de 27.02.2013 a Judecătoriei Braşov pe care le schimbă în tot în sensul că admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi respinge acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL ca prescrisă.

În considerentele deciziei recurate instanţa de apel reţine:

Referitor la modul de soluţionare de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune se constată că încheierea de respingere a fost motivată lapidar, fără nicio referire la cazurile de întrerupere a prescripţiei invocate de către reclamantă şi fără a se stabili în concret momentul de începere a cursului prescripţiei şi cel de împlinire a acestuia. Prima instanţă a făcut referire la „data emiterii facturii” fără a se arăta care este această factură, dar şi la notificarea trimisă prin executor.

Soluţia instanţei de fond apare ca fiind greşită. Ambele părţi recunosc faptul că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 5.05.2008, data semnării procesului-verbal de terminare a lucrărilor. Prin urmare, termenul de 3 ani urma să se împlinească la data de 5.05.2011.

Se redau dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, arătându-se că situaţiile de întrerupere reglementate de acest act normativ sunt de strictă interpretare şi aplicare, astfel că, strict juridic, ele nu sunt susceptibile sub nici o formă de extindere prin analogie asupra altor situaţii.

Raportându-se la motivele de întrerupere invocate de reclamantă, acestea au fost încadrate în dispoziţiile art. 16 alin. 1 lit. a şi b din Decretul nr. 167/1958.

Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, în conformitate cu art. 16 alin. (1) lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958, are ca efect întreruperea numai în situaţia în care recunoaşterea a intervenit în cursul termenului de prescripţie.

Instanţa de apel reţine dispoziţiile art. 720 ind. 1 vechi Cod procedură civilă şi se arată că recunoaşterea dreptului intervenită prin convocarea la conciliere directă emisă cu nr. 98/27.05.2010 raportat la dispoziţiile lit. a din Decretul nr. 167/1958 a art. 16, se observă că procedura concilierii nu a fost inclusă de legiuitor printre cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei, astfel ca motivul invocat este nefondat. Dispoziţiile legale fac referire clară la suspendarea termenului pe durata a 3 luni, însă cauza de suspendare nu va fi analizată întrucât partea interesată nu a înţeles să o invoce.

Referitor la recunoaşterea dreptului intervenită prin formularea unei cereri de chemare în judecată în cursul termenului de prescripţie, respectiv cea care face obiectul dosarului nr. 27867/197/2010, tribunalul constată de asemeni că acest caz este nefondat întrucât nu există cerinţa prevăzuta de art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, mai exact cauza de întrerupere nu operează întrucât nu s-a dovedit că respectiva cerere a fost admisă de instanţa de judecată, simpla formulare a unei cereri de chemare în judecată neproducând întreruperea cursului termenului de prescripţie.

Referitor la motivul de întrerupere legat de acceptarea facturii nr. 738/18.12.2008 tribunalul constată că reclamanta a recunoscut prin cererea de chemare în judecată, de apel şi prin întâmpinare la apel că singurele plăţi efectuate de pârâtă au avut loc în anul 2007. Deci pentru factura nr. 738/18.12.2008 nu s-a făcut niciun fel de plată de către pârâtă. Deci, nu se pune problema recunoaşterii datoriei sub forma recunoaşterii tacite rezultate din faptul plăţii.

În continuare se pune problema dacă însăşi simpla semnare a facturii valorează o asemenea recunoaştere.

În primul rând, acceptarea unei facturi poate valora recunoaştere a debitului dacă provine de la reprezentantul societăţii.

În al doilea rând, recunoaşterea pentru a constitui cauză de întrerupere a prescripţiei trebuie să fie voluntară, neîndoielnică, pură şi simplă, nefiind afectată de nicio condiţie sau rezervă din partea autorului ei. Doar cu respectarea acestor condiţii ea este de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, în conformitate cu prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

În speţă însă nu poate fi pus semnul egalităţii între recepţionarea unei facturi şi recunoaşterea neîndoielnică a sumei cuprinse în respectiva factură. Conform filei 12 din vol. 1 dosar fond, pe factură este făcută menţiunea „anulat”, ceea ce demonstrează chiar contrariul recunoaşterii datoriei. Recunoaşterea expresă a datoriei trebuie să fie neîndoielnică şi fără rezerve şi să rezulte în mod clar din acţiunile debitorului.

Această interpretare este conformă chiar cu susţinerile reclamantei care a arătat că (fila 45 dosar apel) reprezentantul pârâtei, H, a primit factura şi că în aceeaşi zi a sunat reprezentantul reclamantei şi a anulat-o spunând că nu există acord pentru plată. Acest fapt a determinat reclamanta să emită o nouă factură expediată de această data prin poştă (fila 12 vol. 1 dosar fond). Prin urmare, însăşi reclamanta a considerat că factura anterioară nu mai este valabilă şi a decis să o înlocuiască cu o alta.

Instanţa de judecată va concluziona în sensul că recunoaşterea ca modalitate de întrerupere a termenului de prescripţie nu poate fi dedusă din faptul recepţionării facturii cu nr. 738/18.12.2008 anulate chiar de către cel care a emis-o.

În consecinţă, faţă de cele arătate, tribunalul apreciază că termenul de prescripţie de 3 ani ce a început să curgă la data de 5.05.2008 s-a împlinit la data de 5.05.2011 şi că nu a intervenit nici una dintre cauzele de întrerupere invocate de către reclamantă.

Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs reclamanta solicitând admiterea recursului; modificarea deciziei civile nr.1379/A/30.09.2016, pronunţata de Tribunalul Braşov, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune si, pe cale de consecinţa casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare Tribunalului Braşov, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta apreciază că decizia din apel este nelegală, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, deoarece a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. 1 lit. a Decretul nr. 167/1958.

Se arată de către recurentă că s-a invocat în faţa celor două instanţe de fond că sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. 1 lit. a şi art. 17 alin. 2 Decretul nr. 167/1958, iar din probatoriu rezultă că termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 05.05.2008, el urmând a se împlini (dacă nu ar fi intervenit motivele de întrerupere) la data de 5.05.2011.

Conform literaturii de specialitate şi practicii judiciare întreruperea cursului prescripţiei intervine nu numai în cazul recunoaşterii exprese a debitului, ci şi în cazul recunoaşterii tacite a acestuia.

Recunoaşterea expresă, neîndoielnică şi fără rezerve a debitului de către intimată s-a făcut prin semnarea şi ştampilarea facturii fiscale nr. 728/18.12.2008, în interiorul termenului de prescripţie. Această poziţie a debitoarei este consolidată şi prin plăţile făcute în contul creditoarei. Instanţa de apel interpretează aceste elemente ca pe o recunoaştere tacită a debitului, însă şi această recunoaştere tacită a debitului întrerupe termenul de prescripţie.

Interpretare, care a stat la baza admiterii excepţiei prescripţiei, nu poate sta la baza soluţiei instanţei de apel, pretinsa argumentare rămânând fără fundament, pentru următoarele motive: intimata a achitat o parte din suma cuprinsa in cele doua contracte, in timpul termenului

de prescripţie; a recunoscut, fără echivoc, debitul aferent, datorat recurentei, în termenul de prescripţie, prin semnarea si stampilarea facturii nr.728/ 18.12.2008 şi semnarea facturii şi ştampilarea acesteia valorează recunoaşterea EXPRESA a debitului.

Acţiunea de semnare şi ştampilare a facturii a fost voluntară, neîndoielnică, pură şi simplă, nefiind afectată de nicio condiţie din partea debitorului, iar faptul ca recurenta a anulat acea factură şi a emis imediat o alta, identică, nu este de natură a înlătura recunoaşterea expresă a debitului, făcută prin prima factura de către debitorul—intimat.

Recunoaşterea tacită a debitului s-a făcut prin primirea notificărilor nr.98/27.05.2010; nr. 140/09.07.2010 şi a notificării din data de 11.04.2011.  Notificările făcute intimatei debitoare, au întrerupt cursul prescripţiei, conform art.16 alin. l lit. a din Decretul nr.167/1958, primirea notificărilor de către debitoare fiind apreciată, conform practicii judiciare ca o recunoaştere tacită a debitului.

Având în vedere dispoziţiile art.17 alin.2 din Decretul nr.167/1958, faţă de oricare dintre notificările făcute, în interiorul termenului legal, prescripţia s-ar întrerupe, şi ar începe să curgă o nouă prescripţie, după cum urmează: de la 27.05.2010 la 27.05.2013; de la 09.07.2010 ia 09.07.2013 şi de la 09.07.2010 la 09.07.2013. Acţiunea civilă a fost introdusă şi înregistrată la Judecătoria Braşov la data de 13.12.2011, în termenul legal.

Recursul a fost timbrat cu 4 lei.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata arată, în esenţă, că termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 05.05.2011, simpla notificare a debitorului, în lipsa unei cereri de chemare în judecată nu întrerupe prescripţia; primele două notificări ale recurentei au fost expediate la o adresă greşită şi nu la sediul social al pârâtei; singurele plăţi pe care le-a realizat reclamanta au avut loc în anul 2007, iar emiterea chitanţelor post factum, în anul 2013, nu poate să conducă la concluzia că plata s-a făcut în anul respectiv; factura nr. 738/18.12.2008 a fost anulată şi semnată de o persoană fără nicio calitate în societate.

Recurenta a formulat şi depus la dosar concluzii scrise.

Examinând recursul declarat de recurenta reclamantă şi apărările formulate de intimată, Curtea constată următoarele:

Potrivit art. 137 Cod procedură civilă instanţa se pronunţă cu prioritate asupra excepţiilor de procedură sau de fond care fac inutilă cercetarea în fond a cauzei.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie şi faţă de perioada dedusă judecăţii în cauză sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1957.

Dispoziţiile legale privind prescripţia extinctivă reglementată de Decretul nr. 167/1958 sunt imperative, iar  potrivit art. 1 alin. 3 din acest act normativ orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă.

Instanţa de apel a reţinut corect dispoziţiile legale de la art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1958, arătând că situaţiile de întrerupere reglementate de acest act normativ sunt de strictă interpretare şi aplicare, astfel că, strict juridic, ele nu sunt susceptibile sub nici o formă de extindere prin analogie asupra altor situaţii.

Conform art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1954 „ Prescripţia se întrerupe: prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.” şi potrivit art. 17 alin. 2 din acelaşi act normativ „După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.”

Instanţa de apel a apreciat corect că semnarea de către numitul H. a facturii fiscale nr. 738/18.12.2008 (f. 12 dosar primă instanţă), factură care ulterior a fost anulată, nu reprezintă o recunoaştere a debitului solicitat.

Dispoziţiile art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1954 fac vorbire de o recunoaştere a dreptului de către cel în folosul căruia curge prescripţie şi în atare situaţie este necesar ca recunoaşterea să fie făcută de o persoană care reprezentă din punct de vedere legal societatea şi prin semnarea facturii să se recunoască în mod neîndoielnic debitul.

Din certificatul emis de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Braşov, depus la dosar în recurs, nu reiese că la data de 18.12.2008 numitul  H., persoana care a semnat factura fiscală nr. 738/18.12.2008, ulterior anulată, ar fi avut calitatea de administrator/persoană împuternicită,  care potrivit legii să poată reprezenta şi angaja societatea pârâtă în raporturile cu terţii. Pe de altă parte, această factură a fost anulată tocmai pentru faptul că reprezentantul pârâtei nu a fost de acord cu această factură şi toate aceste aspecte sunt împrejurări de fapt care nu pot fi reanalizate în calea de atac a recursului în care se poate face doar o verificare a legalităţii deciziei din apel.

Susţinerea recurentei referitoare la plăţile efectuate de pârâtă în interiorul termenului de prescripţie tind la o reevaluare a stării de fapt reţinute de instanţele de fond şi la o reapreciere a probelor administrate în cauză, ceea ce nu este admisibil, faţă de abrogarea pct. 10 şi 11 ale art. 304 Cod procedură civilă prin OUG nr. 138/2000. Instanţa de apel a reţinut că singurele plăţi au fost făcute în anul 2007, şi nu în cursul termenului de prescripţie, care a început să curgă la data de 05.05.2008, iar în recurs această stare de fapt nu mai poate fi reevaluată.

Referitor la notificările nr.98/27.05.2010; nr. 140/09.07.2010 şi la notificarea din data de 11.04.2011, din înscrisurile existente la dosar rezultă că primele două notificări au fost comunicate la o adresă din C., pe I., nr. xx (f. 14-17 ), care nu este sediul social al pârâtei, însă este menţionată în contractul nr. 073/30.05.2007, încheiat între părţi, ca fiind sediul pârâtei şi cea de a treia a notificare/invitaţie la conciliere a fost comunicată la data de 29.03.2011 la sediul social al pârâtei, astfel cum rezultă din certificatul emis de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Braşov şi la sediul menţionat în contract (f. 18, 19 verso dosar fond).

Primirea de către debitor a unei notificări din partea creditorului nu poate reprezenta o recunoaştere tacită a debitului, în conformitate cu prevederile art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1954, deoarece simpla recepţionare a unei notificări nu reprezintă, în sine, o manifestare unilaterală de voinţă, neechivocă, din care să reiasă cu certitudine că debitorul atestă dreptul creditorului şi confirmă/recunoaşte acest debit.

Instanţa de recurs apreciază că este lipsită de relevanţă juridică referirea făcută de recurentă la soluţia unei alte instanţe cu privire la o altă speţă, deoarece în primul rând este vorba de o soluţie minoritară, iar în cel de al doilea rând, jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept în dreptul românesc.

Eventualele divergenţe de jurisprudenţă sunt considerate inclusiv de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind inerente, în mod normal, oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă teritorială. Astfel de divergenţe pot apărea, de asemenea, în cadrul aceleiaşi instanţe. Nu se poate considera că acest lucru în sine este contrar Convenţiei (cauza Teodor contra României, pct. 52).

Pentru toate considerentele de indicate mai sus, curtea apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Codul de procedură civilă din 1865 nu se verifică, instanţa de apel făcând o interpretare şi aplicare corectă a prevederilor art. art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1954 şi în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, va respinge ca neîntemeiat recursul declarat de recurentă împotriva deciziei civile nr. 1370/A/30.09.2016, pronunţată de Tribunalul Braşov, în dosarul civil nr. xxxxx2/197/2011, pe care o va menţine.

Reţinând culpa procesuală a recurentei, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, instanţa o va obliga la plata către intimată a sumei de 2499 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat dovedit cu chitanţa nr. 923/23.01.2017(fila nr.36).

Domenii speta