Decizie de instituire a măsurilor asigurătorii. Instituirea măsurilor asigurătorii în limita a 150% din valoarea sumei estimate/stabilite. Nelegalitate depăşire limită.

- Art. 213 şi 227 din Legea nr. 207/2015

- Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 2546/2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente şi pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare şi de păstrare a unor formulare s-a stabilit

Prin Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 2546/2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente şi pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare şi de păstrare a unor formulare s-a stabilit, la pct. 28, faptul că măsurile asigurătorii se instituie în cazul bunurilor proprietate a debitorului, de regulă, în limita a 150% din valoarea sumei estimate/stabilite, în ordinea expres prevăzută în această normă. Această limită este, în mod evident, instituită prin corelarea art. 213 cu art. 227 Cod procedură fiscală.

Voinţa legiuitorului a fost aceea de a institui o ordine în ceea ce priveşte instituirea măsurilor asigurătorii, respectiv mai întâi sechestrul asigurător asupra bunurilor proprietatea debitorului, în ordinea de preferinţă expres determinată de pct. 28 din Ordinul preşedintelui ANAF nr. 2546/2016, iar, în măsura în care aceste bunuri nu acoperă limita de 150% din valoarea creanţei şi poprirea asigurătoare asupra sumelor urmăribile datorate cu orice titlu debitorului de către terţe persoane şi asupra disponibilităţilor aflate în conturile bancare. În raport de aceste norme explicite şi imperative pentru organul fiscal şi contribuabil, susţinerile recurentei referitoare la caracterul facultativ al limitei de 150% faţă de valoarea creanţei fiscale stabilite nu pot fi reţinute.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 270/22.03.2017 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de şedinţă din data de 25.04.2017, a fost admisă în parte acţiune formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B. şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice C. şi, pe cale de consecinţă. s-a dispus anularea, în parte, a deciziei nr. 3160 din 27 octombrie 2016 în privinţa instituirii popririi asiguratorii asupra disponibilităţilor băneşti din conturile bancare deschise la Banca D. şi Sucursala E., celelalte dispoziţii ale deciziei atacate fiind menţinute. Totodată, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală având ca obiect anularea deciziei nr. 3160 din 27.10.2016 de instituire măsuri asiguratorii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B., în nume propriu şi pentru Direcţia Generală a Finanţelor Publice C.,  a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi respingerea acţiunii.

În motivare, a arătat că prima instanţă a admis în parte cererea de chemare în judecată, reţinând în motivare faptul că, în cauză, potrivit art. 227 din Legea nr. 207/2015, plafonul valoric maxim de 150% din valoarea creanţei pentru care s-au luat măsurile asigurătorii şi până la care se poate întinde executarea silită după ce titlu de creanţă devine titlu executoriu nu este respectat, întrucât pârâta putea lua oricare măsurile asigurătorii până la concurenţa sumei de 547.711 lei, din moment ce creanţa este în sumă de 365.141 lei şi că nu a făcut dovada că reclamanta este un contribuabil rău platnic, însă, în opinia sa, aceste considerente nu sunt întemeiate.

Astfel, recurenta a arătat că dispoziţiile art. 227 din Legea nr. 207/2015 stabilesc faptul că „de regulă” executarea silită se face asupra bunurilor şi veniturilor debitorului în limita a 150% din valoarea creanţelor fiscale şi a cheltuielilor de executare, cu excepţia cazului în care, din motive obiective, legate de situaţia patrimonială a debitorului, acest nivel nu poate fi respectat. Or, în speţă, bunurile au fost indisponibilizate în temeiul art. 213 Cod procedură fiscală şi au fost identificate în baza evidenţei contabile a societăţii, prin raportare la valoarea lor contabilă, aceasta fiind o valoare estimativă a bunurilor. Însă, la momentul valorificării lor, organul fiscal va evalua bunurile şi va stabili preţul de valorificare prin raportare la preţul pieţei, în condiţiile art. 232 din acelaşi act normativ, astfel că limita de 150% se va raporta la preţul de valorificare/valoarea de evaluare ce se va stabili în cadrul executării silite, iar nu la valoarea estimată a bunului.

Recurenta a invocat şi dispoziţiile cap. III, lit. A, pct. 32 şi 33 ale Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 2546/2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicarea a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente şi pentru aprobarea modelelor, modul de utilizare şi de păstrare a formularelor, norme faţă de care, până la data la care titlul de creanţă devine titlu executoriu şi este evaluat bunul sechestrat, este legală indisponibilizarea bunurilor şi a conturilor bancare aparţinând societăţii.

Recurenta a arătat că prin deciziile nr. 1297/04.10.2011 şi nr. 944/06.07.2010, Curtea Constituţională a statuat că la adoptarea art. 129 din Codul de procedură fiscală anterior (normă corespondentă art. 213 invocat în cauză), viziunea legiuitorului a fost determinată de imperativul eficientizării procedurilor de recuperare a debitelor pe care operatorii economici le înregistrează la bugetul de stat şi că, atât timp cât măsura prevăzută de art. 129 are caracter provizoriu şi nu soluţionează fondul dreptului, nu se poate reţine că măsura ara afecta dreptul de proprietate.

Recurenta a mai susţinut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 3160/27.10.2016 a fost emisă în urma inspecţiei fiscale, stabilind măsura sechestrului asigurător şi a popririi asigurătorii până la concurenţa sumei de 365.141 lei, sumă stabilită prin decizia nr. F-CV nr. 152/20.10.2016.

În plus, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost motivată în fapt şi în drept, reţinându-se că societatea a înregistrat în evidenţele contabile facturi fictive privind achiziţii de materiale lemnoase şi bunuri, cu scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, motiv pentru care există indiciile săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005, luarea măsurilor asigurătorii fiind obligatorie, în raport de prevederile art. 11 din acelaşi act normativ. În ceea ce priveşte comportamentul fiscal al societăţii, recurenta a arătat că există riscul sustragerii de la plată ori periclitarea colectării, situaţia de fapt reţinută anterior referitoare la efectuarea de înregistrări fictive în contabilitate ca modalitate de evitare a plăţii obligaţiilor fiscale fiind, în opinia sa,un element suficient pentru conturarea acestui risc.

Recurenta a mai susţinut că art. 213 Cod procedură fiscală nu stabileşte obligaţia identificării, în concret, a unor cauze de pericol de colectare, deoarece pericolul de sustragere de la plată vizează fapte viitoare, imprevizibile şi incerte, însă la aprecierea motivelor temeinice, trebuie avute în vedere comportamentul şi istoricul fiscal al debitorului, natura faptelor din care provine creanţa şi orice alte aspecte conexe ce sprijină luarea măsurilor asigurătorii.

În drept a fost invocată aplicarea art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din OUG nr. 80/2013.

Intimata SC A. SRL nu a formulat întâmpinare conform art. XVII alin. 3 coroborat cu art. XV alin. 3 din Legea nr. 2/2013.

Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

Analizând recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B., în nume propriu şi pentru Direcţia Generală a Finanţelor Publice C., prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod procedură civilă, curtea reţine următoarele:

Recurenta pârâtă invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 213 şi 227 din Legea nr. 207/2015, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, dar care nu este fondat.

Curtea reţine că prin decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 3160 din 27.10.2016, recurenta pârâtă a dispus instituirea de măsuri asiguratorii sub forma popririi asiguratorii asupra disponibilităţilor şi depozitelor intimatei reclamante, aflate în conturile deschise la Banca D. - Sucursala E. şi a sechestrului asigurător asupra vehiculelor marca MAN Autocamion TGX în valoare  de 375.450,45 lei, respectiv Marca MAN Autocamion TGX în valoare de 355.572,57 lei (filele 7-8 dosar tribunal), măsuri menite a asigura recuperarea creanţei stabilite prin decizia de impunere  nr. F-CV 152 din 20 octombrie 2016, în valoare totală de 365.141 lei (filele 100-104 dosar tribunal), măsurile fiind luate ca urmare a faptului că există pericolul sustragerii de la urmărire sau ascunderea ori risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea creanţei fiscale.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea promovată de intimata reclamantă şi a anulat decizia numai în privinţa măsurii instituirii popririi asiguratorii asupra disponibilităţilor băneşti  din conturile bancare deschise la Banca D. şi Sucursala E., reţinând, în esenţă, că pârâta putea lua măsuri asiguratorii prin oricare din modalităţile prevăzute de Legea nr. 207/2015 sau concomitente până la limita sumei de 547.711 lei, sumă ce acoperă creanţa stabilită  în sarcina reclamantei şi datorată bugetului de stat şi care se încadrează în limita a 150 % din valoarea creanţei, reglementată de art. 227 Cod procedură fiscală şi că pârâtele nu au făcut dovada că reclamanta este un contribuabil rău platnic şi că în afară de creanţa în sumă de 365.141 lei mai are şi alte obligaţii restante către bugetul de stat ce poate pune la îndoială că se sustrage de la plata tuturor obligaţiilor şi că va înstrăina bunurile în vederea  atingerii scopului de a nu plăti datoriile către stat.

Recurenta pârâtă critică hotărârea primei instanţe, invocând aplicarea greşită a art. 227 Cod procedură fiscală, care instituie limita a 150 % din valoarea creanţei pentru bunurile supuse executării silite şi faptul că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost suficient motivată în fapt şi în drept, însă aceste critici nu pot fi reţinute.

Astfel, dispoziţiile art. 213 din Legea nr. 207/2015 stabilesc faptul că „măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent”.

Prin Ordinul preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 2546/2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente şi pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare şi de păstrare a unor formulare s-a stabilit, la pct. 28, faptul că măsurile asigurătorii se instituie în cazul bunurilor proprietate a debitorului, de regulă, în limita a 150% din valoarea sumei estimate/stabilite, în ordinea expres prevăzută în această normă. Această limită este, în mod evident, instituită prin corelarea art. 213 cu art. 227 Cod procedură fiscală.

Totodată, la pct. 34 s-a stabilit că „în situaţia în care măsurile asigurătorii dispuse în conformitate cu pct. 28 nu acoperă 150% faţă de valoarea creanţei estimate/stabilite, organul de control va dispune măsuri asigurătorii asupra veniturilor reprezentând sume urmăribile datorate cu orice titlu debitorului de către terţe persoane şi disponibilităţi aflate în conturile bancare, cu excepţia debitorilor persoane fizice, caz în care se realizează verificarea situaţiei fiscale personale a acestora”.

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii, Curtea reţine că voinţa legiuitorului a fost aceea de a institui o ordine în ceea ce priveşte instituirea măsurilor asigurătorii, respectiv mai întâi sechestrul asigurător asupra bunurilor proprietatea debitorului, în ordinea de preferinţă expres determinată de pct. 28 din Ordinul preşedintelui ANAF nr. 2546/2016, iar, în măsura în care aceste bunuri nu acoperă limita de 150% din valoarea creanţei şi poprirea asigurătoare asupra sumelor urmăribile datorate cu orice titlu debitorului de către terţe persoane şi asupra disponibilităţilor aflate în conturile bancare .

În raport de aceste norme explicite şi imperative pentru organul fiscal şi contribuabil, susţinerile recurentei referitoare la caracterul facultativ al limitei de 150% faţă de valoarea creanţei fiscale stabilite nu pot fi reţinute.

Faţă de aceste argumente, Curtea constată că, în mod corect, prima instanţă a reţinut nelegalitatea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 3160 din 27.10.2016 cu privire la măsura asigurătoare a popririi asigurătorii asupra disponibilităţilor şi depozitelor intimatei reclamante, aflate în conturile deschise la Banca D. - Sucursala E., restul susţinerilor din cererea de recurs nu vor mai fi analizate, deoarece această analiză a devenit inutilă la acest moment.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, curtea va  respinge recursul declarat de recurenta¬ pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B., în nume propriu şi pentru Direcţia Generală a Finanţelor Publice C. împotriva sentinţei civile nr. 270/22.03.2017 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal pe care o va menţine.

Nefiind solicitate cheltuieli de judecată,

Domenii speta

Spete similare