Revendicare mobiliară - în cazul acţiunilor în revendicare a bunurilor culturale mobile preluate abuziv după data de 06.09.1940, calitatea procesuală pasivă aparţine instituţiei care deţine bunurile respective, lipsa acestei calităţi atrăgând respingerea

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 09.03.2017, sub nr. x/299/2017, reclamantul R.D.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii M.N.A. şi DG , ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea lucrărilor „Peisaj citadin”, ulei pe carton, 425 x 695, semnat „Bunescu” şi „Portret de femeie în vârstă”, ulei pe pânză, 810 x 655, nesemnat (atribuit lui Eustaţiu Stoenescu).

În motivarea cererii, cu privire la calitatea procesuală pasivă a celor doi pârâţi, reclamantul a arătat că M.N.A. este deţinătorul bunurilor anterior menţionate, aşa cum a recunoscut prin adresa nr. 2013/08.12.2016, în timp ce DG  coordonează unităţile de poliţie ale sectoarelor, având în subordine Secţia 10 Poliţie, continuatoarea în drepturi a vechii Secţii 10 Miliţie.

Reclamantul a menţionat că, la data de 25.06.1987, în urma unei percheziţii domiciliare, efectuate de lt. Florescu Gabriel de la Circa 10 Miliţie din Bucureşti, i-au fost confiscate în mod abuziv două tablouri aflate în proprietatea sa, sub pretextul sustragerii de la regimul de ocrotire a bunurilor de patrimoniu prevăzută la acel moment de Legea nr. 63/1974. Cu toate că, la data de 07.07.1987, reclamantul a formulat contestaţie la procesul-verbal de confiscare a bunurilor, acesta nu a primit niciodată o soluţie la această contestaţie.

Astfel, la data de 23.03.2009, prin adresa înregistrată sub nr. 1751175, reclamantul a solicitat Secţiei 10 Poliţie să i se comunice unde au fost predate lucrările, însă nu a primit niciun răspuns în acest sens. De asemenea, reclamantul a mai făcut şi alte demersuri pentru a identifica bunurile, însă starea de sănătate nu i-a permis să se ocupe de această situaţie.

Ulterior, demersurile au fost reluate prin intermediul Cabinetului de Avocatură F.P.I., sens în care au fost efectuate o serie de adrese către M.N.A., Ministerul Culturii – Direcţia Patrimoniu, Ministerul Afacerilor Interne, DG , Secţia 10 Poliţie.

În urma acestor demersuri, pârâtul M.N.A. a comunicat faptul că lucrările „au fost depuse în custodia Muzeului Naţional de Artă de către reprezentanţii Miliţiei Municipiului Bucureşti – Serviciul Economic în baza procesului verbal nr. 1235/21.03.1988, înregistrat la M.N.A. al Republicii Socialiste România.” Cu toate că reclamantul a solicitat pârâtului restituirea tablourilor pe cale amiabilă, acesta nu a comunicat niciun răspuns, motiv pentru care a înţeles să formuleze prezenta acţiune în vederea restituirii lucrărilor, care au o valoare sentimentală deosebită pentru persoana sa.

În drept, au fost invocate prevederile art. 80 din Legea nr. 182/2000, art. 192 C.pr.civ.

În susţinerea cererii, reclamantul a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: adresa nr. 250/15.12.2016 (fila 4), confirmare de primire (fila 5), adresa nr. 7195/13.12.2016 (fila 6), adresa nr. 6701/17.11.2016 (fila 7), adresa nr. 1661/21.11.2016 (fila 8), adresa nr. 1581/17.11.2016 (fila 9), adresa nr. 203/30.10.2016 (filele 10-11), confirmare de primire (fila 12), adresa nr. 205/30.10.2016 (filele 13-14), confirmare de primire (fila 15), adresa nr. 2013/08.12.2016 (fila 16), adresa nr. 206/207/208/30.10.2014 (filele 17-18), confirmare de primire (filele 19-22), adresa nr. 1565688/04.11.2016 (fila 22), recipisă livrare (fila 23), adresa nr. 1751175/23.03.2009 (fila 24), proces-verbal seria N nr. 811917/25.06.1987 (fila 25), proces-verbal din 15.04.1987 (fila 26), contestaţie (filele 27-29), declaraţie din octombrie 1982 (filele 30-32). 

Cererea a fost scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în conformitate cu prevederile art. 93 alin. 2 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil.

La data de 22.03.2017, prin serviciul registratură, reclamantul a depus precizările solicitate de instanţă, arătând că valoarea obiectului cauzei este de 20.600 euro (echivalentul a 92.700 lei).

La data de 19.04.2017, prin serviciul registratură, pârâta DG  a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a instituţiei sale, având în vedere că aceasta nu deţine, în calitate de posesor sau detentor precar, bunurile solicitate, din înscrisurile depuse la dosar rezultând că acestea au fost înregistrate în evidenţele Muzeului de Artă al Republicii Socialiste România. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că reclamantul nu a făcut dovada că cele două lucrări pe care le revendică au fost în proprietatea sa. Astfel, având în vedere că, în favoarea pârâtului posesor operează o prezumţie simplă de proprietate din faptul posesiei, reclamantul are obligaţia de a-şi dovedi dreptul de proprietate conform dispoziţiilor Legii nr. 182/2000.

Pe de altă parte, în aprecierea temeiniciei acestei acţiuni, nu este suficientă doar dovada dreptului de proprietate al reclamantului, ci se impune, tot cu necesitate, şi dovada faptului că stăpânirea bunurilor de către pârâţi este exercitată fără niciun drept. Or, din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă nici dovada stăpânirii abuzive a lucrărilor revendicate.

În drept, au fost invocate prevederile art. 205, art. 245, art. 246 alin. 1, art. 247 alin. 1, art. 248 alin. 1, art. 249 C.pr.civ., art. 563 C.civ., art. 93 alin. 2 din Legea nr. 182/2000.

La data de 02.05.2017, prin serviciul registratură, pârâtul M.N.A. al României a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării în raport de prevederile art. 197 C.pr.civ.; excepţia prematurităţii, având în vedere că, în raport de prevederile art. 93 alin. 1 din Legea nr. 182/2000, reclamantul trebuia să se adreseze în prealabil Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor în vederea obţinerii avizului prevăzut de art. 99 alin. 1 din acelaşi act normativ; excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere că instituţia sa nu deţine cele două tablouri revendicate, deoarece din confruntarea descrierii celor două lucrări din procesul-verbal de percheziţie cu cele două tablouri deţinute de Muzeu, a rezultat că acestea nu sunt identice. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat că, din examinarea probelor ataşate cererii de chemare în judecată nu rezultă care este titlul exhibat de reclamant şi, prin urmare, nu există temei pentru care cele două bunuri să îi fie restituite. Astfel, faptul că aceste bunuri au fost ridicate de la reclamant nu este de natura a constitui o dovadă a proprietăţii în condiţiile în care reclamantul nu şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile Codului civil, ci pe dispoziţiile art. 80 din Legea nr. 182/2000, fapt care implică dovedirea de către reclamant a dreptului său de proprietate care stă la baza cererii sale.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 182/2000, art. 205 şi următoarele C.pr.civ.

La data de 19.05.2017, prin serviciul registratură, pârâta DG  a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei netimbrării şi prematurităţii, arătând că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celuilalt pârât reprezintă o apărare de fond.

La data de 29.05.2017, prin serviciul registratură, reclamantul a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiilor şi apărărilor invocate de către cei doi pârâţi.

La data de 14.06.2017, prin serviciul registratură, pârâta DG  a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: adresa nr. 175400/19.06.2017 (fila 83).

La termenul din data de 19.06.2017, instanţa a respins, ca neîntemeiate, excepţia netimbrării şi excepţia prematurităţii, invocate prin întâmpinare, pentru motivele arătate în încheierea de şedinţă de la acel termen (filele 90-92), dispunând unirea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor cu fondul cauzei.

La data de 17.11.2017, prin serviciul registratură, reclamantul a depus concluzii scrise.

La data de 20.11.2017, prin serviciul registratură, pârâtul M.N.A. a depus concluzii scrise.

În cauză, au fost administrate proba cu înscrisuri, proba testimonială constând în audierea martorilor B.N. (declaraţie – fila 142) şi Ş.A.  (declaraţie – filele 143-144), respectiv proba cu expertiză tehnică în specialitatea artă, patrimoniu naţional, filatelie, cărţi, în cadrul căreia a fost depus raportul de expertiză întocmit de specialist Mădălina Mirea (filele 149-166).

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. 1 C.pr.civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.N.A. şi DG  (excepţie de fond, absolută, peremptorie), constată următoarele:

Conform art. 36 C.pr.civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios dedus judecăţii, reclamantul fiind cel care trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată.

Instanţa reţine că, în prezenta cauză, reclamantul a înţeles să-i cheme în judecată pe pârâţi, în raport de faptul că M.N.A. este custodele bunurilor revendicate, respectiv în raport de faptul că DG  coordonează unităţile de poliţie ale sectoarelor, având în subordine Secţia 10 Poliţie, continuatoarea în drepturi a vechii Secţii 10 Miliţie, care a dispus confiscarea lucrărilor.

Potrivit art. 93 alin. 2  din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, „Bunurile culturale mobile preluate înainte de 6 septembrie 1940 de autorităţi ale statului nu pot fi revendicate; bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive. Acţiunile în justiţie pentru revendicare sunt scutite de taxe judiciare de timbru. Instituţiile deţinătoare de arhive privind bunurile culturale mobile sunt obligate să permită accesul la documentele privind provenienţa şi preluarea acestora.”

Astfel, în cazul acţiunilor în revendicare a bunurilor culturale mobile preluate abuziv după data de 06.09.1940, calitatea procesuală pasivă aparţine instituţiei care deţine bunurile respective, lipsa acestei calităţi atrăgând respingerea acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Analizând atât înscrisurile depuse la dosar (adresa nr. 2013/08.12.2016 – fila 16; proces-verbal de evaluare şi inventariere în custodie nr. 2213/13.05.1988 – filele 157-158; adresa nr. 1235/21.03.1988 – fila 164), cât şi concluziile specialistului Mădălina Mirea (filele 151-153 şi 159-160), instanţa constată că lucrările „Peisaj din Bucureşti” de Marius Bunescu şi „Doamnă în gri” de Eustaţiu Stoenescu, ce au fost confiscate de la reclamant în baza procesului-verbal seria N nr. 811917/25.06.1987 (fila 163), se află în custodia pârâtului M.N.A.. De altfel, la termenul din data de 13.11.2017, acest pârât a recunoscut faptul că deţine respectivele tablouri, solicitând respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Pe de altă parte, instanţa reţine că pârâta DG  are doar calitatea de organ care, prin agenţii săi, a aplicat sancţiunea confiscării prin procesul-verbal anterior menţionat, nefiind instituţia care deţine bunurile revendicate de către reclamant. Prin urmare, în raport de prevederile art. 93 alin. 2  din Legea nr. 182/2000, această pârâtă nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Pe cale de consecinţă, pentru toate aceste considerente, instanţa va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei DG , sens în care va respinge cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, respectiv va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Muzeul Naţional de Artă, ca neîntemeiată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, pe fondul cauzei, instanţa reţine următoarele:

Prin procesul-verbal seria N nr. 811917/25.06.1987 (fila 163), reclamantul R.D.M.a fost sancţionat contravenţional pentru săvârşirea contravenției prevăzute de art. 28 lit. a din Legea nr. 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural național al Republicii Socialiste România, cu sancţiunea avertismentului şi cu sancţiunea complementară a confiscării lucrărilor „Peisaj din Bucureşti” de Marius Bunescu şi „Doamnă în gri” de Eustaţiu Stoenescu, potrivit art. 25 lit. c din acelaşi act normativ.

Aşa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză, necontestat de către părţi, pictura în ulei pe pânză „Doamnă în gri”, 80 x 65,5 cm, a fost efectuată de către Eustaţiu Stoenescu, reprezentând un portret de familie al doamnei I.P., una dintre doamnele de onoare ale Reginei Maria. Cu privire la pictura în ulei pe carton „Peisaj din Bucureşti”, 49,5 x 61,5 cm, specialistul desemnat a reţinut că aceasta aparţine lui M.B., fiind vorba despre un peisaj citadin.

Potrivit art. 93 alin. 2  din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, „bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.”

Coroborând declaraţiile martorilor audiaţi în prezenta cauză cu înscrisurile depuse la dosar (chitanţa din 17.03.1980 – fila 145) şi concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză (filele 151 şi 159), instanţa reţine că tablourile anterior menţionate se aflau în proprietatea reclamantului la momentul la care i-au fost confiscate de către autorităţile statului. În acest sens, instanţa constată că martorul B.N. a declarat faptul că lucrările respective „aparţineau reclamantului, întrucât le-am văzut în casă la el” (declaraţie – fila 142). De asemenea, martora Ş.A.  a declarat că a „văzut aceste tablouri în casa familiei R anterior confiscării”, martora având cunoştinţă de faptul lucrările aparţineau reclamantului (declaraţie – fila 143).

Totodată, instanţa reţine că specialistul desemnat în cauză a constatat faptul că ambele tablouri poartă o plăcuţă gravată cu numele autorului şi numele colecţiei, respectiv „Eustaţiu Stoenescu / Colecţia D.R.”, „Marius Bunescu / Colecţia D.R..”

Prin urmare, în raport de aceste considerente, instanţa va înlătura susţinerile pârâtului referitoare la faptul că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor revendicate, din ansamblul probator administrat în cauză rezultând că, la data de 25.06.1987 (data confiscării), acesta avea în proprietate lucrările „Peisaj din Bucureşti” de Marius Bunescu şi „Doamnă în gri” de Eustaţiu Stoenescu.

De asemenea, instanţa va înlătura susţinerile pârâtului M.N.A. cu privire la inexistenţa unei preluări ilegale pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Cu privire la existenţa unui titlu valabil (procesul-verbal seria N nr. 811917/25.06.1987) şi imposibilitatea analizării validităţii acestuia în prezenta cauză, instanţa apreciază că susţinerile pârâtului sunt neîntemeiate. În acest sens, instanţa reţine că, aşa cum rezultă din prevederile art. 2 alin. 1 lit. b Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (act normativ fundamental în domeniul imobilelor naţionalizate), se pot restitui şi imobilele confiscate ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracţiuni de natură politică. Or, instanţa apreciază că raţiunile avute în vedere de legiuitor în privinţa bunurilor imobile se regăsesc, evident, şi în cazul bunurilor mobile („ubi eadem est ratio, idem solutia esse debet”). Astfel, nu există niciun motiv logic ca legiuitorul să fi adoptat un regim juridic diferit pentru bunurile mobile faţă de cele imobile, după cum nu există niciun argument pentru ca legiuitorul să instituie un regim juridic diferit pentru bunurile confiscate prin hotărâri judecătoreşti faţă de bunurile confiscate prin acte alte autorităților administrative.

Prin urmare, dacă se admite posibilitatea retrocedării unor imobile intrate în patrimoniul statului prin confiscare în baza unei hotărâri judecătoreşti, atunci cu atât mai mult se pot restitui bunurile mobile confiscate prin acte administrative.

Referitor la noţiunea de „titlu valabil”, instanţa reţine că acesta reprezintă un titlu emis cu respectare Constituţiei, a tratelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării.

Potrivit art. 28 lit. a din Legea nr. 63/1974, nedeclararea bunurilor din patrimoniul cultural naţional în termenele prevăzute de lege constituia contravenţie.

De asemenea, art. 25 lit. c din acelaşi act normativ prevedea faptul că bunurile din patrimoniul cultural naţional aparţinând persoanelor fizice se confiscă în cazul sustragerii de la regimul de bunuri din patrimoniul naţional cultural.

Astfel, prevederile art. 93 alin. 2 din Legea nr. 182/2000 se referă la preluări ilegale, ceea ce presupune o preluare efectuată cu încălcarea reglementărilor legale în vigoare la acel moment. Or, în stabilirea caracterului abuziv al preluării celor două tablouri, trebuie avută în vedere nu numai Lega nr. 63/1974, ci şi Constituţia în vigoare la data adoptării acestui act normativ, precum şi tratatele internaționale la care România era parte. Prin urmare, trebuie analizat în ce măsura Legea nr. 63/1974 era constituţională şi respecta tratatele internaţionale, în condiţiile în care un act emis în aplicarea unei legi neconstituționale sau care contravine tratatelor internaționale este, practic, lipsit de suport juridic.

Aşa cum rezultă din jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale a României, instanţelor judecătoreşti de drept comun le revine competenţa de a verifica constituţionalitatea prevederilor legale prin raportare la o Constituţie care nu mai este în vigoare, Curtea exercitând controlul de constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor numai prin raportare la Constituţia aflată în vigoare.

Astfel, Legea nr. 63/1974 trebuie raportată, pentru aprecierea constituționalității sale, la Constituția din 1952, în vigoare la data adoptării sale. Or, art. 12 din Constituția din 1952 prevedea că „Dreptul de proprietate personală a cetățenilor Republicii Populare România asupra veniturilor şi economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit şi gospodăriei auxiliare pe lângă casă, asupra obiectelor casnice şi de uz personal, cât şi dreptul de moștenire asupra proprietății personale a cetățenilor sunt ocrotite de lege".

De asemenea, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din anul 1948 prevede că „orice persoană are dreptul la proprietate” şi că „nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".

Instanţa mai reţine că Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stabileşte că „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condițiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internațional". Astfel, deşi România a ratificat Convenţia în anul 1994, instanţa apreciază că aceasta este aplicabilă în speţă pentru perioada ulterioară acestui an, având în vedere că încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului reprezintă o situaţie continuă, ce a fost declanşată la momentul confiscării tablourilor (25.06.1987), continuând până în momentul restituirii acestora, deci şi ulterior anului 1994.

Prin urmare, instanţa reţine că atât Constituţia din 1992, cât şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul de proprietate, o persoană putând fi lipsită de bunurile ce îi aparţin numai în cazuri excepţionale.

Instanţa constată că incriminarea ca şi contravenție prin Legea nr. 63/1974 a faptei de nedeclarare a bunurilor din patrimoniul cultural național în termenele prevăzute de lege nu încalcă prin ea însăși  prevederile celor trei acte anterior menţionate, fiind o dispoziție menită să asigure o inventariere a acelor bunuri care reprezintă o mărturie şi o expresie a valorilor, credințelor, cunoștințelor, tradițiilor naționale, așa cum sunt definite prin art. 1 alin. 2 din Legea 182/2000 şi cum erau privite şi prin art. 1 din Legea nr. 63/1974.

Cu toate acestea, instanţa apreciază că posibilitatea aplicării sancțiunii complementare a confiscării în cazul săvârșirii acestei contravenții în condițiile art. 25 încalcă aceste prevederi, fiind absolut abuzivă şi fără a avea la baza rațiuni de utilitate publică. Astfel, împrejurarea ca tablourile confiscate sunt elemente de patrimoniu, un mijloc de tezaurizare şi un criteriu de cuantificare a bogăției naționale nu poate constitui o justificare pentru o asemenea nesocotire gravă a dreptului de proprietate individuală.

Prin urmare, din moment ce procesul verbal seria N nr. 811917/25.06.1987 a fost întocmit în temeiul unei dispoziţii legale indubitabil neconstituţionale (art. 25 lit. c din Legea nr. 63/1974), instanţa reţine că a avut loc o preluare abuzivă a lucrărilor ce fac obiectul prezentei cauze. Instanţa apreciază că aceeaşi concluzie se impune şi prin raportare la prevederile art. 481 C.civ. 1864 (în vigoare la momentul confiscării), potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.”

Instanţa mai reţine că Legea nr. 63/1974 a fost abrogată prin Decretul nr. 90/1990, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 20 din 06 februarie 1990, iar în prezent sancțiunea complementară a confiscării în cazul nedeclarării deținerii de bunuri din patrimoniul cultural a  fost înlăturată.

Pentru toate aceste considerente, instanţa apreciază că măsura confiscării dispuse prin procesul-verbal seria N nr. 811917/25.06.1987 constituie o preluare ilegală în sensul prevăzut de art. 93 alin. 2 din Legea nr. 182/2000, susţinerile în sens contrar ale pârâtei nefiind întemeiate.

Pe cale de consecinţă, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 93 alin. 2 din Legea nr. 182/2000, instanţa urmează să admită în parte cererea şi să dispună obligarea pârâtului M.N.A. să restituie reclamantului lucrările „Peisaj din Bucureşti” („Peisaj Citadin”) de Marius Bunescu şi „Doamnă în gri” („Portret de femeie în vârstă”) de Eustaţiu Stoenescu.

În ceea ce priveşte plata cheltuielilor de judecată, instanţa reţine că, potrivit art. 453 C.pr.civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Aşa cum rezultă din art. 451 C.pr.civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbru judiciar, onorarii avocaţi sau experţi, sume cuvenite martorilor pentru deplasare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

Astfel, fiind în culpă procesuală, pârâtul M.N.A. urmează a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 750 lei, reprezentând onorariu specialist (ordin de plată – fila 173).

Domenii speta

Spete similare