Contestaţie legea 77/2016. Condiţiile de fond ale notificării de dare în plată.

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:

La data de XX.XX.2017 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, sub nr. X/299/2017, contestaţia formulată de contestatoarea BANCA împotriva notificării de dare în plată din XX.XX.2017, formulată de intimaţii T.A.M. şi T.C., în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin 1 din Legea 77/2016, prin care a solicitat admiterea contestaţiei şi constatarea neîndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a notificării formulate de debitori, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, contestatoarea a arătat, în esenţă, următoarele:

Orice cerere privind valorificarea unui drept recunoscut de lege trebuie însoţită de dovada îndeplinirii condiţiilor pentru a beneficia de acel drept, neexistând o prezumţie legală sau de altă natură în sensul îndeplinirii lor doar în baza declaraţiei solicitantului. Or, arată contestatoarea, intimaţii nu au ataşat notificării de dare în plată, înscrisurile din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.4 din lege pentru admisibilitatea notificării.

De asemenea, nici probarea condiţiilor în faţa instanţei de judecată nu ar putea să determine, în mod retroactiv, admisibilitatea notificării.

Debitorii nu au dovedit dificultăţi în rambursarea împrumutului, şi nu au informat niciodată banca asupra unor dificultăţi financiare pentru a li se putea oferi o soluţie de rambursare a creditului adaptată noilor condiţii.

Subzistă astfel ideea ca nu imposibilitatea de a plăti creditul este motivul notificării de dare in plată, ceea ce contravine chiar scopului în care a fost creată Legea dării în plată.

Din  perspectiva art. 11 din Legea 77/2016, arată contestatoarea, se instituie o condiţie de fond, esenţială pentru aplicarea legii, respectiv dezechilibrul contractual, care trebuie apreciat prin prisma următoarelor elemente:

a)existenţa unor riscuri izvorând din contractul de credit şi din devalorizarea bunurilor imobile, condiţie care nu este îndeplinită în cauză;

b)riscurile astfel identificate, care prin ipoteză sunt ulterioare încheierii contractului, au creat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor;

c)acest dezechilibru este atât de grav sau semnificativ, în sensul că obligaţia a devenit atât de oneroasă, încât nu există un alt remediu pentru a restabili echilibrul, singura soluţie fiind darea în plată şi stingerea datoriei.

Prin urmare, arată contestatoarea, admisibilitatea notificării de dare în plată este condiţionată de lipsa veniturilor şi a bunurilor debitorului, adică de starea lui de insolvabilitate.

De asemenea, arată contestatoarea, nu sunt întrunite nici condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii întrucât teoria impreviziunii nu este aplicabilă în speţă, întrucât, sun un prim aspect, teoria impreviziunii a fost legiferată prin Noul Cod Civil or contractul încheiat cu intimaţii este supus dispoziţiilor Vechiului Cod civil, raportat la data încheierii acestuia.

Sub un al doilea aspect, în cazul impreviziunii, culpa este exclusă, iar condiţiile necesar a fi întrunite sunt: în primul rând, trebuie să existe un dezechilibru major si evident între prestaţiile pe care părţile le au de efectuat, adică acest dezechilibru să fie atât de pregnant, încât îl pune pe debitorul obligaţiei respective într-o situaţie extrem de gravă, de dezavantajoasă, dacă şi-ar îndeplini prestaţia. Legea vorbeşte, după cum se poate observa, despre o obligaţie devenită excesiv de oneroasă, aceasta fiind singura ipoteză în care o parte poate Invoca teoria impreviziunii. Acest eveniment trebuie să îndeplinească în mod cumulativ pentru a putea fi acceptat ca izvor al unei situaţii de impreviziune, trei condiţii:să apară după încheierea contractului şi, în mod rezonabil, să nu fi putut fi luat în considerare la momentul încheierii contractului; să se afle în afara controlului părţilor; dacă acestea puteau prevedea sau puteau înlătura efectele acestui eveniment nu se mai poate invoca impreviziunea; riscul evenimentelor să nu fi fost asumat de partea dezavantajată; asumarea oricăror riscuri este posibilă, în concret fiind vorba, în situaţia de faţă, despre o clauză contractuală prin care partea contractantă se obligă ferm şi inechivoc să îşi execute obligaţiile, indiferent de schimbările ce ar putea interveni pe parcursul derulării contractului, chiar dacă aceste schimbări ar afecta echilibrul contractual; debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.

Dacă acest element al neprevăzutului nu există, nu putem vorbi despre aplicarea teoriei impreviziunii, partea aflată într-o situaţie defavorabilă neputând invoca regula rebus sic stantibus, aşadar, într-o astfel de situaţie, dacă partea nu va executa contractul care a devenit extrem de oneros dintr-un motiv pe care însă l-a prevăzut sau putea să îl prevadă, se va pune problema nerespectării culpabile a obligaţiilor, ceea ce înseamnă cu totul altceva.Este necesar ca circumstanţele noi să creeze un dezechilibru de o anumită gravitate, care trebuie să-l pună pe debitor într-o postură economică foarte dificilă, or în prezenta cauză nu a fost făcută dovada situaţiei în care obligaţia unei părţi a devenit „excesiv de oneroasă".

Nu se poate face aplicarea teoriei impreviziunii întrucât debitorul şi-a asumat riscul fluctuaţiilor monedei CHF, întrucât contractarea unui împrumut în monedă străină echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Mai mult, arată contestatoarea, nu se poate afirma, în mod rezonabil, că la data acordării creditului, banca ar fi putut estima creşterea cursului valutar.

Referitor la afirmaţiile debitorilor cum că ar fi achitat ratele la un cuantum majorat, in cazul creşterii cursului CHF/RON, trebuie avut în vedere că banca a acordat clienţilor un credit in CHF si nu un credit in RON, prin urmare, ratele in CHF nu s-au modificat, ceea ce s-a modificat a fost ponderea costului creditului raportat la veniturile debitorilor, întrucât aceştia realizau venituri in lei.

În drept, contestatoarea şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 7 din Legea 77/2016, art. 148 alin 2 din Constituţia României şi art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

În probaţiune, contestatoarea a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 20 lei.

Intimaţii T.A.M. ŞI T.C. au formulat Întâmpinare(f.93-106) prin care au invocat excepţia netimbrării contestaţiei şi excepţia tardivităţii contestaţiei  iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei, învederând în apărare, în esenţă, următoarele:

In ceea ce priveşte condiţia legala regăsita la art. 4 alin 1 litera a) din Legea 77/2016, reiese fara putere de tăgada acest aspect, din faptul ca discutam in primul rand despre un imobil-casa de locuit.

De asemenea, debitorii sunt persoane fizice ce au contractat un împrumut de la creditoare cu scopul de a achiziţiona un imobil. Se observa lesne din articolul 1 al contractului de credit, ca împrumutatul/codebitorul au calitatea de consumatori iar împrumutătorul, respectiv banca are calitatea de furnizor de servicii bancare.

In ceea ce priveşte susţinerea contestatorilor privind încălcarea principiului neretroactivitatii legii civile, arată intimaţii că Legea 77/2016 are un caracter special iar conform hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se va înlatura aplicarea legii generale ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie data. Aceasta nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înţeleasă, întrucât este consecinţa directă a principiului specialia generalibus derogant.

Cu privire la condiţia regăsita la art. 4 alin 1 litera c) din legea 77/2016, având in vedere scopul achiziţionării creditului, acesta se încadrează pe deplin in condiţiile legale.

In plus, faptul că imobilul a avut tot timpul destinaţie de

locuinţa, rezultă din adeverinţele de venit de la DITL ce atesta faptul că

debitorii nu înregistrează alte venituri decât cele salariale si certificatul ORC;

prin care se demonstrează ca la adresa imobilului respectiv nu figurează

niciun sediu al vreunei societăţi.In concluzie, calitatea acestui imobil a fost pastrata pe toata perioada derulării contractului de credit.

Cu privire la condiţia regăsită la la art. 4 alin 1 litera d), acest lucru este de-a dreptul invocat cu rea intenţie, dat fiind faptul ca daca împrumutatul ar fi fost condamnat pentru o infracţiune  referitoare la "acordarea creditului", in mod absolut, Banca ar fi avut calitatea de parte vătămata si ar fi ştiut in mod clar ca împrumutatul este condamnat, ori simpla invocare a faptului ca nu s-a depus un certificat de cazier nu are aptitudinea necesara sa atragă o inadmisibilitate a notificării de dare în plata si evident nici a consecinţelor la care trebuie sa se supună Banca contestatoare.

Cu privire la invocarea aspectelor ce tin de dreptul Uniunii Europene, arată intimaţii că atâta timp cât în legislaţia naţională  avem o interpretare clara, atunci în mod clar solicitarea este una formulata cu rea credinţa si trebuie îndepărtată.Prin noţiunea de "aplicare" in accepţiunea contestatoarei, a dispoziţiilor Europene, ar trebui lipsită de orice fel de efect juridic, Legea 77/2016.

În ceea ce priveşte condiţia echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, forma finala a Legii 77/2016 nu mai prevede condiţia dezechilibrului financiar prevăzuta iniţial de proiectul de lege, proiect ce a fost modificat. In prezent singurele condiţii prevăzute de către lege sunt cele menţionate in art 4 alin 1.

Intimaţii redau în continuare paragrafe din Deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale şi arată că toate condiţiile identificate de instanţa de contencios constituţional sunt îndeplinite în cazul lor, mai mult, sunt dispuşi să renegocieze condiţiile contractului astfel încât să creeze avantaje pentru ambele părţi.

In ceea ce priveşte dezechilibrul contractual creat in detrimentul debitorilor, notificarea de dare în plata nu a fost efectuata cu scopul de a eluda dispoziţiile legii si de a se prevala de anumite obligaţii contractuale asumate de către aceştia ci de imposibilitatea de a mai continua plata creditului, fapt demonstrat de eşalonările la plata in care solicitau plata ratei lunare diminuate.

Totodată, veniturile debitorilor s-au redus considerabil iar debitorii au încercat sa renogocieze clauzele înca din momentul in care valoarea CHF-ului a început sa crească simţitor însa

niciodată nu s-a reuşit sa se ajungă la un consens. Mai mult, un punct important de avut in vedere este devalorizarea imobilului, cu referire la principiul echităţii,

În drept, intimaţii au invocat dispoziţiile art.205 C.pr.civ.

În probaţiune,  intimaţii au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

La termenul de judecată din 22.08.2017, instanţa a respins ca neîntemeiate excepţia netimbrării şi excepţia tardivităţii, invocate de intimaţi, pentru motivele expuse în considerentele încheierii de şedinţă.

Instanţa a încuviinţat pentru ambele părţi, în condiţiile art.258 rap. la art. 255 C.pr.civ, proba cu înscrisuri, solicitând de asemenea, relaţii de ANAF, ANCPI, DEITL sector 1.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt, la data de XX.XX.2008, între BANCA, în calitate de creditor ipotecar şi T.A.M. şi T.C. în calitate de debitor şi codebitor, s-a încheiat contractul de credit A din XX.XX.2008, pentru suma de 167.500 CHF, pentru nevoi personale. Restituirea creditului a fost garantată cu ipotecă asupra imobilului situat în Bucureşti, STR x., NR. Y, având număr cadastral B, întabulat în CF nr.C a localităţii Bucureşti, sector 1, proprietatea împrumutaţilor.

La aceeaşi dată, XX.XX.2008, s-a încheiat între aceleaşi părţi, contractul de ipotecă, autentificat prin Încheierea de autentificare Nr. D la BNPA L.G. şi B.M., prin care s-a constitut în favoarea băncii, dreptul de ipotecă asupra imobilului adus în garanţie.

Creditorii intimaţi au formulat notificarea de dare in plata înregistrata in registrul creditoarei contestatoare sub nr. C/2017, prin care si-au manifestat voinţa in sensul transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului situat in Bucureşti, str. X., nr. Y, având număr cadastral B, întabulat în CF nr.C a localităţii Bucureşti, sector 1,  compus din teren în suprafaţă de 541,01 mp şi locuinţa situată pe acest teren, în vederea stingerii creditului contractat.

În termen legal, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Legea 77/2017, banca a formulat contestaţiei împotriva notificării de dare în plată.

În drept:

Sunt incidente următoarele prevederi din Legea 77 /2016:

„  Art. 4. - (1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: 

a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; 

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; 

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; 

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi. 

(2) În situaţia în care executarea obligaţiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau mai multe bunuri, în vederea aplicării procedurii prevăzute de prezenta lege debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului. 

Art. 5. - (1) În vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4. 

(2) Notificarea prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă şi stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalităţi, izvorând din contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi. 

(3) Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia. 

(4) Cu cel puţin 3 zile libere înainte de prima zi de convocare la notarul public, părţile transmit acestuia informaţiile şi înscrisurile necesare încheierii actului de dare în plată. 

(5) Toate costurile notariale şi, după caz, ale executorului judecătoresc sau ale avocatului se suportă de către debitor. „

Potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, în termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.

 În privinţa îndeplinirii condiţiilor de formă prevăzute de dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, instanţa constată că intimaţii au calitatea de consumator, astfel cum aceasta a fost definită în cuprinsul dispoziţiilor art. 1 alin. 1 şi 2 („consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”) coroborat cu dispoziţiile Art. 2 alin. 1 din legea nr. 193/2000 şi Art. 2.2 din OG 21/1992, în cuprinsul cărora se specifică faptul că „prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”. Această notificare a fost transmisă  prin intermediul unui avocat, notificarea a cuprins şi stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public propus de debitori în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalităţi, izvorând din contractul de credit,  prima zi de convocare la notarul public fiind stabilită la un termen mai mare de 30 de zile libere de la data primirii notificării de bancă.

În concluzie, instanţa constată îndeplinirea condiţiilor formale prevăzute de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 4 alin. 1 şi art. 5 alin. 1 din Legea nr. 77/2016 pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată.

Deşi din notificare nu rezultă că au fost ataşate de către intimaţi şi dovezile care atestă îndeplinirea condiţiilor de fond prevăzute de lege pentru admisibilitatea notificării de dare în plată, instanţa apreciază că această omisiune nu conduce la o nulitate necondiţionată a procedurii declanşate prin intermediul acestei notificări, întrucât, declanşând procedura contestaţiei, creditoarea a acceptat implicit verificarea îndeplinirii acestor condiţii de către instanţă, deşi putea opta pentru solicitarea oricăror informaţii şi dovezi pe care le aprecia ca fiind pertinente, de la debitori, în situaţia în care ar fi avut o intenţie serioasă de a lua în considerare oferta acestora.

În acord cu dispoziţiilor art. 4 alin. 1 lit. b şi c din Legea nr. 77/2016, creditul avea, la data contractării, o valoare care se situează sub pragul maxim de 250.000 euro, prevăzut de legiuitor.

Totodată, aşa cum rezultă din certificatele de cazier judiciar eliberate de IGPR-DGPMB-Cazier Judiciar,  intimaţii nu figurează în evidenţe cu nici un fel de condamnări penale.

Analizând, în continuare, notificarea de dare în plată înregistrată la bancă sub nr.C/2017, prin prisma condiţiilor de fond impuse de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în dispoziţiile art. 11 din acelaşi act normativ, instanţa reţine următoarele:

Referitor la destinaţia imobilului, instanţa reţine că, aşa cum s-a arătat anterior, contractul de credit a fost garanta cu imobilul situat în Bucureşti, str. X nr.Y, sectorul 1.

Potrivit art. 4 lit. c din Legea nr. 77/2016, creditul trebuie să fi fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă.

Instanţa reţine că la adresa imobilul anterior menţionat există stabilit sediul social a două societăţi comerciale, respectiv: SC Q SRL şi SC C SRL, aşa  cum rezultă din certificatele ONRC aflate la filele 119-122 vol I. Stabilirea sediului social al celor două societăţi, în imobilul adus în garanţie, a avut loc după contractarea creditului şi garantarea acestuia cu ipotecă asupra imobilului. Prin urmare, instanţa reţine că, deşi intimaţii au domiciliul stabilit la aceeaşi adresă, întregul imobil a fost utilizat şi în scopul derulării unor activități economice în vederea obținerii de venituri.

Astfel, din analiza prevederilor art. 4 lit. c din Legea nr. 77/2016, rezultă că imobilul trebuie să-şi menţină destinaţia de locuinţă, iar schimbarea acesteia, chiar şi parţială sau temporară, are ca efect pierderea beneficiului Legii nr. 77/2016, deoarece excede și contrazice scopului primar al acestei legi, respectiv protecția locuinței de familie.

Prin urmare, instanţa apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute în mod cumulativ de art. 4 din Legea nr. 77/2016.

Pe de altă parte, chiar şi în situaţia în care s-ar conchide în sensul incidenţei Legii nr. 77/2016 şi al îndeplinirii condiţiilor enunţate expres de art. 4, instanţa apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea impreviziunii în temeiul art. 969 şi art. 970 C.civ. 1864 (aplicabil în cauză conform art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 în raport de data încheierii contractului de credit).

În acest sens, instanţa reţine că, în acord cu dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 „în vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată”.

Totodată, prin Decizia nr. 623/25.10.2016,  Curtea Constituţională a României a decis, printre altele, că prevederile dispoziţiilor Art. 11 teza I raportate la dispoziţiile Art. 3 teza II, Art. 4, Art. 7 şi 8 sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. Astfel, în privinţa scopului legii, Curtea Constituţională a concluzionat că acesta este definit de reglementarea acelor situaţii apărute în urma crizei economice din pricina căreia anumite categorii de debitori au intrat în incapacitate de plată, fiind astfel în imposibilitatea obiectivă de a-şi onora obligaţiile financiare asumate prin convenţiile de credit.

În acelaşi sens, instanţa constată că acest argument a fost prezentat de către legiuitor şi în expunerea de motive ce a însoţit actul normativ în discuţie, adoptarea sa fiind determinată de ideea de echitate şi împărţire a riscurilor contractuale în executarea obligaţiilor asumate prin contractele de credit, de către consumatori, problema esenţială de drept rezidând în concilierea efectelor principiului fundamental de drept civil „pacta sunt servanda” cu cele specifice acestui nou mod de stingere a obligaţiilor de plată consacrat prin Legea nr.77/2016.

Potrivit acestui principiu, odată încheiat cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate, contractul trebuie să fie executat în forma în care a fost negociat şi semnat, acesta impunându-se părţilor cu putere de lege, care sunt astfel obligate să execute întocmai şi cu bună-credinţă conţinutul său. În aceste condiţii, singura modalitate prin care efectele contractului pot fi modificate o constituie tot acordul părţilor, ca şi expresie a autonomiei lor de voinţă.

Din punct de vedere al legii aplicabile Contractului de credit nr.HL23784, aceasta este stabilită prin dispoziţiile Art. 5 alin. 1 cu referire la dispoziţiile Art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, respectiv „dispoziţiile Codului civil nou se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare şi contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa”.  Astfel, dispoziţiile legale aplicabile contractului de credit sunt cele aflate în vigoare la data încheierii sale, în speţă codul civil din 1864 şi actele normative care reglementează activitatea de creditare.

În explicitarea efectelor dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 77/2016, Curtea Constituţională a făcut trimitere la existenţa în practica judiciară şi doctrina creată sub imperiul Codului Civil de la 1864 a posibilităţii aplicării teoriei impreviziunii, în situaţia în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului. Astfel, sub regimul Codului civil de la 1864 teoria impreviziunii îşi găsea fundamentul în cuprinsul dispoziţiilor Art. 970 care stipulau faptul că „convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă...ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”. În acest temei, dispoziţiile contractuale care au dat naştere unor obligaţii excesiv de oneroase în sarcina debitorului, într-un context social-economic ce se circumscrie unei stări excepţionale, pot fi adaptate în mod adecvat la noua realitate, în măsura în care s-a produs un risc care poate fi circumscris impreviziunii. Despre acest risc Curtea Constituţională a afirmat că trebuie să fie unul supra-adăugat, de natură să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice şi evaluarea acestuia trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analizarea cel puţin a calităţii şi pregătirii economice/juridice a cocontractanţilor , a valorii prestaţiilor stabilite în contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului, precum şi a noilor condiţii economice de natură să denatureze atât voinţa părţilor cât şi utilitatea socială a contractului.

În doctrina juridică veche, impreviziunea a fost definită ca fiind prejudiciul pe care îl suferă una dintre părţile cocontractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestaţiile şi contraprestaţiile celeilalte părţi, în cursul executării contractului, dezechilibrul fiind cauzat fie de conjunctura economică fie de fluctuaţiile monetare. Aceasta este analizată de către instanţa de judecată, ori de câte ori părţile nu au negociat în cuprinsul convenţiilor clauze de indexare, de revizuire sau de hardship.

Deşi impreviziunea nu a avut o reglementare proprie sub regimul vechiului cod civil, practica judiciară analizând-o prin prisma dispoziţiilor Art. 970 C.Civ., instanţa va avea în vedere în analiza acestei teorii, raportat la contractul încheiat între părţi şi care a generat notificarea băncii privind darea în plată a imobilului adus cu titlu de garanţie a împrumutului, examinarea îndeplinirii condiţiilor constând în: 1) schimbarea împrejurărilor intervenite după încheierea convenţiei, 2) întinderea acestor modificări care nu au fost şi nici nu ar fi putut fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, la data perfectării acordului de voinţe, 3) neasumarea de către debitor a riscului schimbării împrejurărilor într-un mod rezonabil şi 4) încercările debitorului de a renegocia adaptarea rezonabilă şi echitabilă a contractului manifestate într-un termen rezonabil şi cu bună credinţă.

Impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

Evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătirii economice/juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit. Această evaluare de ansamblu permite stabilirea, pe de o parte, a limitei dintre cele două categorii de riscuri anterior menţionate şi, pe de altă parte, în funcţie de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu privire la soarta contractului. Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supra-adăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului.

De asemenea, regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna-credinţă şi echitatea, în condiţiile schimbării fundamentale a condiţiilor de executare a contractului. Ca principiu general, echitatea se manifestă sub două aspecte: obiectiv - denumind principiul exactei compensaţii cu implicarea egalităţii de tratament - şi subiectiv - însemnând luarea în considerare a unei situaţii particulare, de regulă, slăbiciunea unei părţi contractante.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 C.civ. 1864 rezultă două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/forţa obligatorie pe care acesta o are pentru părţile contractante, pe de-o parte, şi buna-credinţă în executarea acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele sale, ci toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa. Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al bunei-credinţe, guvernează contractul civil de la naşterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul contractului.

Aşadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forţa obligatorie şi executarea cu buna-credinţă), principii care nu au existenţă de sine stătătoare, ci se condiţionează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă niciuna dintre părţile contractante nu abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului. Prin urmare, echitatea, alături de buna-credinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele.

Sub acest aspect, instanţa reţine că intimatii şi-au achitat integral şi la scadenţă ratele de credit pe perioada 2008-2017,  neinvocandu-se de nici una dintre parţi întârzieri în îndeplinirea obligaţiilor de plata . Totodata, notificarea de dare în plata formulata la data de 27.02.2017(f.25) nu cuprinde date referitoare la  situaţia financiară a intimaţilor, sau la  situaţia de excepţie care ar fi generat imposibilitatea obiectivă viitoare de a rambursa creditul, în condiţiile în care acesta a fost obţinut şi negociat, limitându-se la a invoca creşterea gradului de îndatorare ca urmare a creşterii cursului valutar CHF/leu. De asemenea,la răspunsul BĂNCII la această notificare(fila 26), intimaţii nu au mai transmis nici măcar o informare cu privire la neacceptarea ofertei sau o contraofertă, demersuri din care să poată fi dedusă intenţia serioasă a acestora de readaptare a contractului într-o variantă convenabilă pentru ambele părţi.

Pentru aceste motive, instanţa apreciază că nu se poate reţine că debitorii ar fi acţionat cu bună-credinţă pentru a  încerca printr-o notificare prealabilă,  renegocierea clauzelor care ar fi generat dezechilibrul contractual semnificativ şi de natură a-i plasa pe aceştia în imposibilitatea de a-şi executa obligaţiile de plată.

În continuare, analizând condiţiile privind schimbarea împrejurărilor intervenite după încheierea convenţiei, 2) întinderea acestor modificări care nu au fost şi nici nu ar fi putut fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, la data perfectării acordului de voinţe, 3) neasumarea de către debitor a riscului schimbării împrejurărilor într-un mod rezonabil, instanţa constată că riscul supra-adăugat invocat rezidă în fluctuaţia cursului de schimb CHF-LEU.

Intimaţii nu pot pretinde că, contractând un împrumut în CHF, care, la data încheierii contractului, înregistra un minim istoric, nu  şi-au asumat şi riscul valutar care decurge în mod implicit din variaţiile de curs, în mod conştient şi în deplină cunoştinţă de cauză.În mod evident, schimbarea împrejurărilor pe care părţile le-au avut în vedere la momentul încheierii contractului şi care constau, în esenţă, în fluctuaţiile valutare, nu se circumscriu intervenirii unei situaţii excepţionale care să poată fi asimilată unui risc supra-adăugat, astfel cum a fost definit de către Curtea Constituţională, ci unui risc asumat şi previzibil în condiţiile unui climat economico-social în dinamică.

În ce priveşte criteriul devalorizării bunului, instanţa reţine că în par. 122 al Deciziei Curţii Constituţionale 623/2016 s-a statuat că, în condiţiile în care art. 11 teza întâi, prevede ca un criteriu de sine stătător criteriul devalorizării bunurilor imobile ce fac obiectul garanţiei aduse de debitor, se ajunge la o încălcare a dreptului de proprietate privată asupra sumelor de bani ale împrumutătorului (instituţiei de credit), drept prevăzut de art. 44 din Constituţie. Curtea a constatat că un astfel de criteriu care a fost prevăzut alternativ cu cel al riscurilor ce izvorăsc din contractul de credit şi, deci, folosit de sine stătător, este incompatibil cu aplicarea impreviziunii de către instanţa judecătorească, astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Faptul că garanţia adusă se devalorizează nu are legătură cu executarea contractului de credit. De asemenea, din perspectiva principiului de drept res perit domino, nu se justifică în cadrul obiectiv al contractului de credit de a transfera riscul de devalorizare al bunului obiect material al contractului de vânzare-cumpărare de la proprietar la împrumutătorul garantat cu imobilul în discuţie.

În ceea ce priveşte diminuarea veniturilor, instanţa reţine că, deşi aparent, veniturile debitorilor au înregistrat o scădere drastică începând cu anul 2011, aşa cum rezultă din adeverinţele de venit eliberate de Administraţia sector 1 a Finanţelor Publice, ajungând la 342 lei în anul 2016 şi la 0 lei în anul 2017, acest aspect este rezultatul pierderii calităţii de salariaţi a celor doi debitori, veniturile realizate până în anul 2015 fiind venituri salariale. Or, această decizie a fost o decizie voluntară a debitorilor, ambii având profesia de arhitect şi care, în anul 2015, au hotărât înfiinţarea SC Q SRL, având ca obiect de activitate activităţi de arhitectură.

În aceste condiţii, încetarea raporturilor de muncă cu angajatorul, pentru a deschide și a gestiona propria afacere, este o decizie voluntară a debitorilor,  care presupune în mod firesc, asumarea riscurilor derivate din rămânerea fără un venit lunar stabil.

Faptul că SC Q SRL a înregistrat pierderi în exerciţiul financiar 2015, 2016, nu are nicio relevanţă atâta timp cât, aşa cum rezultă din bilanţurile depuse în probaţiune, societatea figurează cu active şi creanţe de încasat, în valoare substantial ceea ce conduce din nou la concluzia că lipsa unor venituri constante ale debitorilor este rezultatul nu a unei situaţii imprevizibile ci a propriilor decizii manageriale de folosire, în cadrul societăţii, a veniturilor încasate din desfăşurarea de activităţi specifice de arhitectură.

Prin urmare, instanța reține că intimații nu au făcut dovada că veniturile realizate în concret nu le permit onorarea obligației contractuale de plată și că opțiunea de dare în plată a imobilului nu este doar o decizie de oportunitate, având în vedere valoarea creanței restante și valoarea, evident diminuată, a imobilului.

În consecinţă, instanţa reţine că, în ceea priveşte circumstanţele învederate de către intimati în reţinerea teoriei impreviziunii, respectiv modificarea cursului valutar, a veniturilor si diminuarea valorii imobilului achizitionat, nu se poate reţine că acestea nu ar fi putut fi avute în vedere în momentul încheierii contractului, respectiv că  debitorii nu şi-ar fi asumat riscul producerii lor, în condiţiile contractării unui credit într-o monedă străină, pe o durată de 288 de luni, în care nu pot fi reţinute ca fiind imprevizibile modificarea condiţiilor financiare ale parţilor sau posibilele variaţii ale cursului de schimb, în concordanta si cu dispoziţiile art. 1578 C.civ

În consecinţă, instanţa apreciază că notificarea  de dare în plată adresată de intimați instituţiei de credit, nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 3, 5 alin. 2 cu referire la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 77/2016, astfel că va admite contestația formulată de instituția de credit și va dispune repunerea părților în situația anterioară comunicării notificării de dare în plată.

Cheltuieli de judecată

Având în vedere soluția de admitere a acțiunii și reținând culpa procesuală a intimaților, instanța va admite cererea contestatoarei de obligare a intimaților la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 20 lei reprezentând valoarea taxei judiciare de timbru achitată de contestatoare, nefăcându-se dovada efectuării şi altor cheltuieli de judecată.

Instanţa va respinge ca neîntemeiată cererea intimaților de obligare a contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată, întrucât lipsește fundamentul juridic al acordării acestor cheltuieli, respectiv culpa procesuală a contestatoarei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite  contestaţia formulată de contestatoarea BANCA cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la …, în contradictoriu cu intimaţii T.A.M. şi  T.C., ambii cu domiciliul procesual ales pentru  comunicarea actelor de procedură la ….

Constată că notificarea intimaților de dare în plată nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016.

Dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară comunicării notificării de dare în plată.

Admite cererea contestatoarei de obligare a intimaţilor la plata de cheltuieli de judecată.

Dispune obligarea intimaţilor la plata sumei de 20 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând valoarea taxei judiciare de timbru achitată în cauză.

Respinge ca neîntemeiată cererea intimaţilor de obligare a contestatoarei la plata de cheltuieli de judecată.

Cu apel în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare, cererea de apel urmând a fi înregistrată la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată în şedinţa publică din data de XX.XX.2017.

Domenii speta

Spete similare