Caracterul excepţional al dispunerii măsurilor asigurătorii: art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015 N.C.proc.fiscală şi Ordinul a.n.a.f. nr. 2546/2016. Motivare Decizie de instituire măsuri asiguratorii, art. 46 alin. 2 lit. e din Legea nr. 207/2015.

Prin sentinţa nr. 322 din data de 01 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 13413/63/2017, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta X, în contradictoriu cu pârâta Y.

A fost anulată Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. DJG - DEJ 11039-4/09.11.2017 emisă de pârâtă.

Împotriva sentinţei nr. 322 din data de 01 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 13413/63/2017 a formulat recurs pârâta Y, apreciind că sentința judecătorului fondului este una netemeinică și nelegală, rezultatul unei aplicări eronate a textelor de lege aplicabile spetei, consecință a cercetării superficiale a cauzei.

Având in vedere argumentele prezentate in cuprinsul actului administrativ, pe baza motivelor invocate, recurenta a solicitat a se observa că soluţia data de judecătorul fondului este în vadită contradicţie cu dispozitiile art. 213 C.proc.civ..

A susţinut, în esenţă, că, aşa cum rezulta din motivele expuse in actul administrativ atacat, dar si in întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, exista si au fost prezentate suficiente argumente prin prisma cărora, in urma unei cercetări temeinice a cauzei, se puteau constata temeinicia și legalitatea actului atacat. De altfel, in ceea ce priveşte argumentele invocate de organul fiscal, judecătorul fondului s-a mulțumit a indica faptul că organul fiscal nu a motivat luarea masurilor, nu a invocat si dovedit o situaţie concreta din care să rezulte ca este îndeplinită condiţia existentei pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 N.C.proc.civ.

Intimata reclamantă a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului declarat ca nefondat şi menţinerea hotărârii pronunţată de instanţa de fond ca temeinică şi legală.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Curtea menţionează că prin intermediul recursului se realizează doar un control de legalitate, de aplicare a regulilor de drept în limitele stabilite de lege, în condiţii restrictive şi exclusiv pentru motive de nelegalitate.

Recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 488 din Noul Cod de procedură civilă care prevede expres şi limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.

Pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.proc.civ., indicat de recurenta pârâtă, trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază şi inexistenţa acestora să împiedice exercitarea controlului judiciar, sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 425 alin. 1 lit. b N.C.proc.civ. consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate în fapt şi în drept, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.proc.civ., rolul acestui text fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare.

Obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 din Convenţie instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija, paragraful 29; Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, Cererea nr. 40.490/98). Întinderea acestei obligaţii de motivare poate varia după natura deciziei şi nu poate fi analizată decât în lumina circumstanţelor fiecărei speţe. (CEDO, decizia Driemond Bouw BV c. Olanda, 2 februarie 1999).

Curtea constată că cererea reclamantei a fost analizată în raport de motivele prezentate în acţiunea dedusă judecăţii şi de argumentele aduse în apărare de partea adversă, iar motivarea hotărârii recurate îndeplineşte cerinţele art. 425 alin. 1 lit. b N.C.proc.civ., făcând posibilă exercitarea controlului judiciar, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.proc.civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.proc.civ., indicate de recurenta pârâtă în cererea de recurs: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

În speţă, reclamanta a solicitat instanţei anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. DJG - DEJ 11039-4 din 09.11.2017 emisă de recurenta pârâtă Y.

Potrivit Deciziei contestate, necesitatea instituirii măsurilor asigurătorii rezultă din faptul că „s-a constatat existenţa pericolului să vă sustrageţi de la urmărire sau să vă ascundeţi ori să vă risipiţi patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea”.

În Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, aflată la fila 3 din dosarul de fond, s-a consemnat faptul că măsurile asigurătorii dispuse au la bază sumele estimate/stabilite prin referatul nr. DJG-DEJ 11039-2/09.11.2017, pentru care urmează să răspundă în solidar cu SC Z SRL, fiind consemnată suma totală de 88.549 lei.

Potrivit Deciziei, motivarea dispunerii măsurilor asigurătorii constă în „există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire şi să îşi ascundă patrimoniul”.

Potrivit art. 213 alin. 2 C.proc.fiscală „(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.”

Caracterul excepţional al măsurii este menţionat şi în Ordinul A.N.A.F. nr. 2546/2016 din 05 septembrie 2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente şi pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare şi de păstrare a unor formulare, care statuează: „16. Organul de control poate dispune măsuri asigurătorii, în mod excepţional, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea (...). 17. În situaţia în care organul de control, în timpul acţiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, şi în urma analizei dosarului fiscal, situaţiilor financiare, declaraţiilor fiscale sau a altor documente şi a informaţiilor pe care le deţine, constată că există suficiente informaţii că debitorul nu şi-a declarat materia impozabilă şi totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligaţiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii.”

Pericolul la care face referire legea trebuie să fie unul concret şi obiectiv, în sensul existenţei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale care îi vor incumba.

Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a debitorului care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală.

Însuşi legiuitorul a definit ce înseamnă caracterul excepţional: „atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.”

Deşi în conformitate cu pct. 25 din Ordinul nr. 2546/2016 din 5 septembrie 2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente „Referatul justificativ al dispunerii măsurilor asigurătorii va conţine cel puţin următoarele elemente (...) f) motivarea necesităţii dispunerii măsurilor asigurătorii, în sensul înscrierii indiciilor referitoare la pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, ţinând cont şi de istoria comportamentului fiscal al debitorului, al reprezentanţilor legali şi al asociaţilor/acţionarilor majoritari”, în Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu sunt evidenţiate astfel de indicii.

Curtea reţine din dispoziţiile legale caracterul de excepţie al acestor măsuri asigurătorii.

Pentru ca măsurile asigurătorii să poată fi dispuse trebuie verificate, la data luării măsurilor, ipotezele de excepţie avute în vedere de legiuitor. Ca atare, pentru luarea măsurilor în aceste condiţii, trebuie să existe date certe, susţinute de probatoriu, care să ducă la concluzia existenţei pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul.

Simpla motivare că „există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire şi să îşi ascundă patrimoniul” nu reprezintă un temei suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii, în lipsa unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale.

Aşadar textul de lege anterior menţionat stabileşte în mod clar că instituirea măsurilor asigurătorii este „una excepţională” şi poate fi luată numai în ipoteza în care „există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea”.

Or, pârâta nu face nicio referire la împrejurări concrete, fapte săvârşite de reclamantă care denotă intenţia de a se sustrage obligaţiei de a achita debitul pentru care a fost instituită răspunderea sa, în solidar cu a societăţii, sau acte juridice încheiate de reclamantă, care demonstrează că încearcă a-şi diminua sau a-şi risipi patrimoniul, care au determinat-o să ajungă la concluzia că „există o situaţie excepţională”, care impune luarea  măsurilor asigurătorii împotriva debitoarei-reclamante, pentru a asigura colectarea debitului.

Art. 46 alin. 2 lit. e din Legea nr. 207/2015, Noul Cod de procedură fiscală, care prevede că „Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente: .... e) motivele de fapt”, impune organelor fiscale cerinţa motivării actului adoptat.

Astfel, persoana care întocmeşte actul administrativ-fiscal are obligaţia de a descrie în mod exact şi amănunţit situaţia de fapt, în aşa fel încât instanţa de judecată să poată verifica concordanţa respectivei situaţii cu textul de lege care constituie temeiul de drept al măsurilor dispuse. Respectarea prevederilor art. 46 alin. 2 lit. e din Legea nr. 207/2015 şi relatarea detaliată a situaţiei de fapt constituie şi o garanţie a dreptului la apărare al destinatarului actului administrativ-fiscal, acesta fiind în măsură să cunoască în mod exact ceea ce i se impută şi să poată combate cele reţinute de organele fiscale.

În speţă, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii contestată se limitează a reproduce textul art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, fără a indica, în concret, ce fapte a comis reclamanta şi ce acţiuni a întreprins, de natură a justifica concluzia că „există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire şi să îşi ascundă patrimoniul”.

Înscrierea exactă şi amănunţită a împrejurărilor de fapt care demonstrează existenţa „pericolului” este distinctă de temeiul de drept care reglementează măsurile asigurătorii ce se pot dispune în eventualitatea în care debitorul „se sustrage, se ascunde, ori îşi risipeşte patrimoniul”, lucru pe care pârâta nu l-a respectat.

Drept urmare, întrucât nu este descrisă situaţia de fapt în cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, pe de o parte o împiedică pe reclamantă să-şi exercite în mod eficient dreptul la apărare iar, pe de altă parte, pune instanţa de judecată în imposibilitatea de a verifica dacă există sau nu fapte şi împrejurări concrete care demonstrează că reclamanta a încercat să se sustragă obligaţiei de a achita debitul pentru care a fost instituită răspunderea sa, în solidar cu a societăţii sau să-şi risipească patrimoniul.

Împrejurarea că în cuprinsul întâmpinării şi în cererea de recurs pârâta a detaliat motivele care au justificat necesitatea angajării răspunderii solidare a reclamantei cu societatea nu este de natură a complini lipsa motivării actului administrativ fiscal contestat în cauza de faţă, instanţa nefiind învestită cu analiza legalităţii deciziei de angajare a răspunderii solidare. 

 Motivarea actului administrativ este esenţială, fiind o garanţie împotriva arbitrariului şi excesului de putere al autorităţii publice. Prin urmare, se impunea motivarea actului administrativ fiscal contestat, prin prezentarea faptelor şi încadrării lor în normele legale, deoarece, pentru a-şi putea exercita atribuţia de control a legalităţii actelor administrative potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanţa de judecată trebuie să cunoască raţiunile pentru care emitentul actului, în îndeplinirea puterii sale discreţionare, a ales soluţia criticată de cel vătămat, iar această motivare trebuie să fie intrinsecă actului administrativ fiscal.

De altfel, şi în jurisprudenţa comunitară se reţine că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte de o manieră clară şi univocă algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să le fie permis persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor şi de asemenea să permită Curţilor Comunitare competenţa să efectueze revizuirea actului (cauza C367/1995).

Aşa cum a decis Curtea Europeană de Justiţie, amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actelor. Mai mult, insuficienţa motivării sau nemotivarea atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare (cauza C-41/1969). O detaliere a motivelor este necesară şi atunci când instituţia emitentă dispune de o largă putere de apreciere, căci motivarea conferă actului transparenţă, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat şi în acelaşi timp permite exercitarea de către Curte a controlului jurisdicţional (cauza C.509/1993).

Analizând argumentele instanţei de fond, Curtea reţine că acestea sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, sentinţa recurată fiind legală, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă.

Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt neîntemeiate, astfel că în temeiul art. 496 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, recursul declarat a fost respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare