Contestaţie creditor Legea nr. 77/2006

Sentinţa civilă nr. 537/2018

Şedinţa publică din data de 02.03.2018

I N S T A N Ţ A,

Deliberând asupra cauzei civile deduse judecăţii, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 15.06.2016 sub nr. 4002/327/2016 contestatoarea _. a formulat, în contradictoriu cu intimata __, contestaţie prin care a contestat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a Notificării nr. _ din data de _ formulate în temeiul art.5 şi 3 din Legea 77/2016 de intimaţi, privind darea în plată a imobilului situat în comuna Tulcea, str. _, solicitând admiterea contestaţiei şi constatarea neîndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a notificării formulate de debitori, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt a acţiunii, contestatoarea  a arătat că, procedura dării în plată reglementată de prevederile Legii nr.77/2016, reprezintă o excepţie de la importante principii de drept şi chiar o încălcare a unor reguli constituţionale.

În motivarea contestaţiei, s-a invocat neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate pentru a putea beneficia intimaţii de procedura dării în plată. A arătat contestatoarea că legiuitorul a stabilit condiţii stricte pentru ca solicitanţii să beneficieze de prevederile legii, apreciind că proba acestor condiţii le revine solicitanţilor, nefiind suficient să se afirme îndeplinirea lor. Proba trebuie să fie făcută, în opinia sa, cu înscrisuri corespunzătoare, exterioare contractului de credit, cel puţin în ceea ce priveşte dovedirea condiţiilor de la art. 4 lit. a), c) şi d), dovezi ce s-ar fi impus a fi ataşate la notificarea prevăzută de art. 5 din lege. Astfel, creditorul ar fi putut decide în sensul prezentării la notar sau al contestării pe calea reglementată de art. 7. Condiţiile nu se pot considera îndeplinite fără un minim de probe, din moment ce îndeplinirea sau nu a condiţiilor determină conduita sa viitoare. A susţinut contestatoarea că nici probarea condiţiilor în faţa instanţei de judecată nu ar putea să determine în mod retroactiv admisibilitatea notificării.

Totodată, a mai arătat contestatoarea faptul că aceasta nu are calitate de creditor, întrucât pe parcursul derulării contractului, între aceasta şi _ a intervenit contractul de cesiune prin care drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul de credit au fost cesionate către _.

Susţine inadmisibilitatea formulării notificării şi în temeiul normelor de drept ale Uniunii Europene.

De asemenea, a mai arătat contestatoarea că efectul procedurilor reglementate de Legea nr. 77/2016 asupra patrimoniului acesteia este similar unui exproprieri întrucât duce la stingerea dreptului de proprietate asupra creanţei rezultate din contractul de credit, fără o justă şi prealabilă despăgubire, iar dispoziţiile legii nr. 77/2016 prin care se prevede stingerea forţată a creanţei şi trecerea la fel de forţată în proprietatea băncii a unui alt bun, şi anume imobilul adus garanţie - fara a asigura condiţiile pentru respectarea caracterului just al despăgubirii - echivalează cu o încălcare gravă a dreptului de proprietate, iar stingerea creanţei acesteia nu se realizează pentru cauză de utilitate publică, aşa cum prevede legislaţia europeană, legea nr. 77/2016 servind exclusiv intereselor unei categorii de persoane delimitată doar prin calitatea de parte în anumite contracte de credit.

Totodată, a mai arătat contestatoarea că, trecând peste lipsa cauzei de utilitate publică, Legea nr. 77/2016 nu are nici măcar o justificare socială, întrucât nu ocroteşte interesele unei categorii sociale cu dificultăţi, singurele criterii de includere între beneficiarii legii fiind legate de calitatea de parte în anumite contracte de credit, fără a exista un criteriu de excludere bazat pe existenţa unui pericol concret care afectează drepturile fundamentale ale debitorului, iar stingerea nejustificată a dreptului de proprietate asupra unei creanţe rezultată dintr-un contract comercial legal încheiat în cadrul activităţii specifice a băncii reprezintă o ingerinţă abruptă şi extrem de gravă, total incompatibilă cu sistemul de drept european şi cu principiile democratice.

În drept, au fost invocate prevederile art.7 din Legea 77/2016, art.148 alin.2 din Constituţie, art.17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

În susţinerea cererii, creditoarea a depus un set de înscrisuri, în copii conforme cu originalul .

La data de 08.07.2016 intimata a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând că, în fapt, contestaţia formulată de către creditor vizează aspecte ce privesc îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de notificare a dării în plată astfel cum se exprimă însuşi redactorul cererii introductive, iar la o verificare sumară a notificării se poate observa că absolut toate elementele ce fac obiectul reglementării Legii nr. 77/2016, cu trimitere la conţinutul notificării, sunt respectate. Altfel, modul în care a fost motivată contestaţia de către creditor arată reaua credinţă a acestuia, în contextul în care demersul său juridic nu conduce decât la tergiversarea aplicării unor dispoziţii legale, iar însuşirea unor principii de drept comunitar ori constituţional, în raport de care contestatorul apreciază că Legea nr. 77/2016 ar reprezenta o excepţie de la acestea, nu poate reprezenta motiv de contestaţie şi implicit impune respingerea acesteia ca neîntemeiată.

A mai arătat intimata că o chestiune importantă ce ar trebui să facă însă obiect de analiză pentru instanţa de judecată este problema timbrajului contestaţiei, aflându-ne în prezenţa unei acţiuni ce ar trebui timbrată în funcţie de valoarea obiectului cauzei, iar cum contestatorul nu a respectat această dispoziţie legală, solicită să se dispună anularea cererii ca insuficient timbrată, timbrajul privind, din punctul său de vedere, valoarea integrală a creanţei, adică soldul principal, dobânzile, penalităţile, etc şi se raportează la dispoziţiile art. 3 alin (1) din OUG 80/2013 privind taxele judiciare de timbru şi de această manieră s-a exprimat deja şi practica judiciară în materia dării în plată, este adevărat însă una restrânsă până la acest moment.

A mai arătat că un alt element de verificat în economia soluţionării contestaţiei este acela reprezentat de lipsa calităţii procesuale active a _ în condiţiile în care chiar contestatorul neagă calitatea sa de creditor în această procedură, şi consideră în principal că instanţa de fond ar trebui să se pronunţe în privinţa excepţiei insuficientei timbrări a contestaţiei şi în condiţiile în care această problemă va primi o soluţie şi se va trece pe fondul cauzei, să se dispună respingerea cererii ca neîntemeiată.

La data de 06.10.2016 contestatoarea a depus cerere completatoare prin care a solicitat instanţei, în prealabil, să se pronunţe asupra solicitării de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 77/2016 şi suspendarea judecăţii cauzei.

Totodată, a mai arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile privind impreviziunea, pentru ca intimata să poată beneficia de procedura dării în plată.

La data de 06.12.2016 instanţa a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin.3, art.3, art.4, art.6, art.7, art.8 şi art.11din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, şi a Legii nr.77/2016 în întregime, prin raportare la dispoziţiile Constituţiei României, iar în temeiul art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale raportat la art. 146 lit. d) din Constituţia României, a fost înaintată spre competentă soluţionare Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin.3, art.3, art.4, art.6, art.7, art.8 şi art.11din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, şi a Legii nr.77/2016 în întregime, formulată de contestatoarea _, totodată, admiţându-se şi cererea de suspendare a judecării cauzei, formulată de contestatoare, fiind suspendă judecata până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, în temeiul prevederilor art.413 alin.1 pct.1 N.C.proc.civ. coroborate cu art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

La data de 14.07.2017 contestatoarea a depus cerere de repunere pe rol.

La termenul de judecată din data de 26.09.2017 s-a dispus repunerea cauzei pe rol, acordându-se un nou termen de judecată pentru a se completa probatoriul şi pentru a se depune înscrisuri pentru dovedirea impreviziunii, astfel cum prevede Decizia nr. 23/25.10.2016 a C.C.R.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa va admite contestaţia în raport de următoarele considerente:

În fapt, intimata _ a încheiat cu reclamanta _ contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. _ prin care a contractat un credit în sumă de 94.620 CHF, pentru achiziţionarea unui imobil stabilind totodată o perioadă de rambursare de 360 de luni,  contract ce a fost garantat prin contractul de ipotecă prin care s-a constituit o ipotecă de rang I, asupra bunului imobil situat in municipiul Tulcea, str. _, înscris in Cartea funciară nr. _ a localităţii Tulcea, nr. cadastral _ proprietatea garantului-ipotecar.

În data de 03.06.2016, reclamanta a primit notificarea de dare în plată înregistrată sub nr.J717 emisă de către intimata _, prin avocat _ (fila 20).

Prin intermediul acestei notificări, în temeiul art.5 din Legea nr. 77/2016, pârâta-debitoare a informat instituţia bancară în legătură cu darea în plată a imobilului situat în municipiul Tulcea, str. _ judeţul Tulcea.

 În cuprinsul notificării, debitorul a susţinut îndeplinirea prevederilor art. 4 din Legea nr. 77/2016,  indicând datele de 06.07.2016, între orele 12:00-14:00, şi 11.07.2016, între orele 12:00-14:00, ca fiind momentele în care reprezentantul/împuternicitul creditoarei să se prezinte la sediul Biroului Notarului Public „Avram Elena” din municipiul Tulcea, în vederea încheierii actului translativ de proprietate a imobilului dat în plată, arătând debitoarea faptul că nu mai poate continua plata debitului în condiţiile financiare actuale, fără a ataşa înscrisuri doveditoare.

Împotriva notificării, reclamanta a formulat contestaţie în termenul de 10 zile prevăzut de art. 7 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, învederând faptul că notificarea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, invocând motivele expuse mai sus.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată:

(1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

Pentru a fi îndeplinită condiţia prev. de art. 4 alin.1) lit. a), împrumutatul trebuie să facă dovada că a acţionat în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Conform art. 5 alin. 1 din Legea nr. 77/2016 în vederea aplicării acestui act normativ, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4.

 Instanţa reţine că domeniul de aplicare al Legii nr. 77/2016 îl reprezintă convenţiile de credit încheiate între consumatori şi o instituţie financiară bancară/nebancară a căror valoare nu depăşeşte echivalentul în lei al sumei de 250 000 de euro şi al căror obiect îl constituie achiziţionarea, construirea, extinderea, modernizarea, amenajarea, reabilitarea unui imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă.

Dispoziţiile art. 1 alin. 4 din Legea nr. 77/2016 exclud din sfera de aplicabilitate a actului normativ creditele acordate în derularea programului ″Prima casă″.

Din coroborarea prevederilor art. 4 şi art. 5 din acelaşi act normativ, se mai reţine că măsura dării în plată se aplică exclusiv contractelor de credit ipotecar, existenţa unei ipoteci asupra imobilului deţinut de consumator reprezentând o cerinţă obligatorie.

Instanţa apreciază că în cauză este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 77/2016, pârâţii având calitatea de consumatori, astfel cum este definită noţiunea de “consumator” de art. 2 din O.G. nr. 21/1992, respectiv orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizananale sau liberale.

Astfel, în cauză este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 4 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 77/2016, respectiv creditul este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă, neavând relevanţă faptul că debitorul nu are domiciliul la imobilul în cauză, legea neprevăzând această obligaţie, ci doar ca imobil să aibă destinaţie de locuinţă, condiţie îndeplinită în cauză.

Prin cererea introductivă, reclamanta a susţinut netemeinicia notificării intimaţilor, solicitând admiterea contestaţiei întrucât notificarea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr.77/2016.

Potrivit prevederilor art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ″Orice persoană are dreptul de a deţine în proprietate, de a folosi, de a dispune şi de a lăsa moştenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege şi în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosinţa bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general. Proprietatea intelectuală este protejată″.

Reclamanta are în cauză un drept de creanţă, distincţia dintre cele două fiind evidentă şi rezultă din chiar Constituţia României care la art. 44 arată că ″Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege″.

În continuare, instanţa urmează a analiza incidenţei impreviziunii, în condiţiile pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 623/25.10.2016 asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 77/2016.

Potrivit deciziei nr. 623/25.10.2016 a Curţii Constituţionale, prevederile art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.

Aşadar, instanţele judecătoreşti în faţa cărora au fost introduse acţiuni în baza Legii nr. 77/2016, sunt obligate să verifice condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii şi să o aplice. Având în vedere că acele contracte de credit din dosarele analizate de Curtea Constituţională au fost încheiate sub regimul Codului civil din 1864 (vechiul Cod civil), iar Curtea a constatat că acele contracte în curs de derulare menţionate de art.11 din Legea nr. 77/2016 se referă şi la contractele încheiate înainte de intrarea în vigoare, în 2011, a Legii nr. 287/2009 (noul Cod civil), instanţele judecătoreşti vor face aplicarea impreviziunii astfel cum aceasta a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864 şi cu precizările aduse de Curtea Constituţională în considerentele deciziei ce va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Impreviziunea intervine când în executarea contractului a intervenit un eveniment excepţional ce nu putea fi prevăzut, în mod rezonabil, de părţi la data încheierii contractului, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului. Verificarea acestor condiţii revine, în fiecare caz, instanţei judecătoreşti care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa, ea pronunţând fie adaptarea contractului, fie încetarea sa în forma pe care o decide şi care poate merge până la preluarea de către creditor a imobilului adus garanţie cu stingerea tuturor accesoriilor.

Instanţa reţine că, în cazul prevederilor art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016, Curtea a avut în vedere necesitatea respectării prevederilor constituţionale ale art.1 alin. (5) în componenta sa privind claritatea legii, precum şi cele ale art.21 privind accesul liber la justiţie.

Accesul părţilor din contractele respective la o instanţă judecătorească este absolut necesar având în vedere că judecătorul trebuie să verifice ca instituţia dării în plată să nu fie un instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi.

Pe de altă parte, declararea ca neconstituţională a sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” din Legea nr. 77/2016 a avut în vedere, în esenţă, faptul că obiectul contractelor de credit îl reprezintă sume de bani, şi nu bunuri imobile.

Astfel, potrivit considerentelor deciziei nr.623/25.10.2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr.161 din 03.03.2017, judecătorul cauzei trebuie să analizeze condiţiile obiective (existenţa situaţiei neprevăzute în raport de prevederile contractuale) şi subiective (buna-credinţă în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor - lipsa culpei debitorului în executarea contractului ca efect al schimbării circumstanţelor) ale impreviziunii, pentru a ajunge la determinarea echităţii executării în continuare a contractului. În acest sens, trebuie distins între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, între cei care nu mai pot să plătească şi cei care nu mai vor să plătească. Totodată, va stabili efectele asupra contractului în cazul îndeplinirii condiţiilor impreviziunii.

Reiterează Curtea faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art.57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit”, susţin judecătorii Curţii Constituţionale.

Instanţa reţine că sub regimul Codului civil din 1864 (aplicabil contractului în cauză) teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art.970 care stipulau: „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.” Aşadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art.1.271].

Impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului. Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menţinută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiţii contractul îşi pierde utilitatea socială.

Curtea a mai reiterat faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractului de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art.57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit, condiţie care nu este îndeplinită în prezenta cauză.

Pe de altă parte, din motivarea Curţii, se mai reţine faptul că, prealabil notificării de dare în plată, intimata ar fi trebuit să solicite negocierea clauzelor, practic aceasta fiind o etapă importantă şi obligatorie care ar trebui îndeplinită de intimat înainte de comunicarea notificării către Bancă, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.

Raportând considerentele de mai sus la situaţia din speţa de faţă, instanţa constată că intimata nu se află în imposibilitate de plată, caz în care ar putea interveni impreviziunea, având în vedere că nu a făcut dovada faptului că se confruntă  cu dificultăţi extraordinare în ceea ce priveşte rambursarea creditului. Astfel, în condiţiile în care debitorul nu este insolvabil şi nici nu se află în pragul insolvabilităţii prin menţinerea contractului, nu se impune darea în plată a imobilului. În această situaţie nu se poate reţine imposibilitatea de plată a intimatei, condiţie esenţială pentru existenţa impreviziunii.

Prin urmare, în speţă, nu se poate reţine că executarea a devenit excesiv de oneroasă, iar simplul caracter oneros al executării obligaţiei contractuale, existent în cauză, nu poate avea nici un efect în materia impreviziunii.

De altfel, curtea a stabilit faptul că impreviziunea poate interveni în cazul în care debitorul se află în imposibilitate de plată a creditului, iar nu atunci când debitorul nu mai vrea să achite ratele de credit, reţinând faptul că „Însă, o astfel de instituţie a impreviziunii aplicabilă ope legis pentru toate contractele încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr.77/2016 nu poate fi recunoscută, fiind în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art.1 alin.(3) privind statul de drept, art.1 alin.(5) în componenta sa privind calitatea legii, cele ale art.21 alin.(3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art.124 privind înfăptuirea justiţiei.”

Astfel, instanţa reţine că darea în plată a unor bunuri imobile  în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin contractele de credit, trebuie primite numai în cazuri de excepţie, cazuri în care se dovedeşte că a intervenit un element imprevizibil  de natură să conducă la imposibilitatea debitorului de a-şi îndeplini obligaţia de plată, ori faptul că în prezent intimata se află în concediu de creştere copil, primind o indemnizaţie fixă, nu este un element imprevizibil.

Pentru aceste considerente, instanţa constată că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a interveni impreviziunea, şi, în raport de toate motivele expuse anterior, va admite contestaţia formulată de contestatoarea S.C. _ S.A., în contradictoriu cu debitoarea _, şi, în consecinţă, va repune părţile în situaţia anterioară comunicării notificării înregistrate la instituţia creditoare sub nr. J 717  la data _, formulată de intimată în baza art. 5 alin. 1 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

În temeiul prevederilor art.453 alin.1 C.proc.civ., având în vedere culpa procesuală a intimatei, instanţa va obliga pe aceasta la plata către contestatoare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.329,25 lei reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru.

Domenii speta

Spete similare