Ca urmare a anulării obligaţiilor fiscale cuprinse în decizia de impunere prin Decizie de anulare a obligaţiilor fiscale emisă în temeiul Legii nr. 29/15.01.2018, efectul este că decizia de impunere nu mai poate fi executată, întrucât nu mai cuprinde nici

Prin acţiunea înregistrată la data de 28 august 2014, pe rolul Tribunalului Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, sub nr. 11480/63/2014, reclamantul X a chemat în judecată pe pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, solicitând să se dispună anularea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală, înregistrată sub nr. 96263/28.06.2013, emisă de DGFP Dolj, cu consecinţa exonerării sale de la plata sumei de 314.640 de lei reprezentând TVA stabilită suplimentar de plată - 224.430 de lei, dobânzi TVA - 56.545 de lei şi penalităţi TVA - 33.665 de lei. De asemenea, a solicitat anularea în totalitate a deciziei nr. 142/27.02.2014, emisă în soluţionarea contestaţiei formulate în procedura prealabilă şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în numele şi pentru AJFP Dolj a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii.

Prin sentinţa nr. 2159 din 18.11.2015 pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 11480/63/2014, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul X, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova.

Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamantul X, fiind admis recursul, casată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, prin decizia nr. 2101 de la 09.06.2016 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 11480/63/2014.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată la data de 28.06.2016 pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 11480/63/2014*.

Prin sentinţa nr. 3929/2016 din data de 19.12.2016, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 11480/63/2014*, s-a respins contestaţia formulată de reclamantul X, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova.

Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamantul X, iar prin decizia nr. 2654/2017 din data de 12.06.2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul 11480/63/2014*, s-a admis recursul declarat de reclamantul X, în contradictoriu cu intimatele pârâte Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, s-a casat sentinţa şi s-a reţinut cauza spre rejudecare.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că instanţa de fond nu a procedat la analiza susţinerilor părţilor, hotărârea supusă controlului judiciar în acest dosar reproducând considerentele primei sentinţe casate.

În vederea soluţionării pe fond a cauzei, reclamantul a solicitat încuviinţarea probei cu expertiză fiscală, iar instanţa, a încuviinţat proba. La data de 30.01.2018 consultantul fiscal a depus la dosarul cauzei raportul de expertiză fiscală, raport la care reclamantul a a formulat obiecţiuni, care, după ce au fost puse în discuţia părţilor, au fost încuviinţate de instanţă, răspunsul la obiecţiuni fiind depus la dosar de către consultantul fiscal.

În şedinţa publică de la 03.09.2018, reclamantul a depus la dosar, în copie, Decizia de anulare a obligaţiilor fiscale nr. 242278/09.07.2018 prin care s-a anulat suma de 314.640 lei, stabilită prin titluri de creanţe comunicate reclamantului.

 Apărătorul reclamantului a solicitat să se constate că acţiunea a rămas fără obiect şi a solicitat cheltuielile de judecată constând în taxa de timbru şi onorariile de expert în cele două cicluri procesuale, de la fond şi după casarea cu reţinere.

În aceeaşi şedinţă, instanţa a invocat excepţia lipsei de interes şi a pus în discuţia părţii prezente excepţia invocată, reţinând acţiunea spre soluţionare, cu luarea în considerare a excepţiei rămânerii fără obiect a acţiunii şi a excepţiei lipsei de interes invocată de instanţă.

Analizând cu prioritate excepţiile invocate, în raport de dispoziţiile art. 248 alin. 1 N.C.proc.civ., Curtea reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat anularea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală nr. 96263/28.06.2013 emisă de D.G.F.P. Dolj, cu consecinţa exonerării de la plata sumei de 314.640 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar de plată şi accesorii TVA, precum şi anularea în totalitate a deciziei nr. 142/27.02.2014 emisă în soluţionarea contestaţiei formulată în procedura prealabilă.

În rejudecarea cauzei după casarea cu reţinere, la data de 03.09.2018, reclamantul a depus la dosar Decizia de anulare a obligaţiilor fiscale nr. 242278/09.07.2018 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, prin care a fost anulată suma de 314.640 de lei, stabilită prin titluri de creanţă comunicate reclamantului, respectiv prin Decizia de impunere nr. 96263/2013, pentru sumele de 224.430 lei TVA şi de 90.210 lei accesorii.

Curtea reţine că Legea nr. 29/15.01.2018 privind anularea unor obligaţii fiscale a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 52 din 18.01.2018 şi dispoziţiile acestei legi au stat la baza emiterii Deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale nr. 242278/09.07.2018.

Chiar şi după emiterea Deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale nr. 242278/09.07.2018, actele administrativ fiscale a căror anulare s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată de către reclamant sunt în fiinţă. Ca urmare a anulării obligaţiilor fiscale care erau cuprinse în decizia de impunere nr. 96263/2013, efectul este că acest act administrativ fiscal nu mai poate fi executat, întrucât nu mai cuprinde nici o obligaţie fiscală.

Faptul că pe parcursul procesului a apărut un act normativ în temeiul căruia au fost anulate obligaţiile fiscale stabilite din decizia de impunere contestată, nu duce la concluzia că prezenta acţiune a rămas fără obiect, obiectul cererii de chemare în judecată rămânând acelaşi ca la data introducerii acţiunii, actele contestate, atât decizia de impunere, cât şi decizia de soluţionare a contestaţiei fiind în fiinţă.

Ca urmare, contrar susţinerilor apărătorului reclamantului, cererea reclamantului nu a rămas fără obiect, excepţia invocată de acesta urmând a fi respinsă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes invocată din oficiu de instanţă, Curtea reţine următoarele:

Excepţia lipsei de interes este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie. Pentru promovarea oricărei acţiuni în justiţie trebuie să se facă dovada interesului.

Potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. 1 din N.C.proc.civ., „(1) Orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia: a) are capacitate procesuală, în condiţiile legii; b) are calitate procesuală; c) formulează o pretenţie; d) justifică un interes.”, iar potrivit art. 33 N.C.proc.civ. „Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.”

Existența interesului este o condiție necesară promovării unei cereri, astfel cum impune art. 32 alin. 1 lit. d din N.C.proc.civ. Interesul, indiferent că este moral şi/sau material, trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute expres la art. 33 din N.C.proc.civ. Un interes eventual, ca şi un interes care a trecut nu poate fi luat în considerare.

Nu este suficient ca interesul să existe la momentul sesizării instanţei cu cererea introductivă, ci trebuie ca acesta să subziste pe toată durata judecării cauzei, întrucât, aşa cum dispune art. 32 alin. 1 N.C.proc.civ., conditiile de exercitare a acţiunii civile trebuie să existe atât pentru formularea cererii, cât şi pentru susţinerea acesteia, iar interesul trebuie să fie unul actual la momentul pronunţării soluţiei de către instanţa învestită cu soluţionarea cererii.

Aplicând aceste considerente la speţa pendinte, Curtea constată că prezenta acţiune nu mai este justificată de existenţa unui interes care să îndeplinească condiţiile expuse anterior, interesul nefiind unul actual, de vreme ce obligaţiile fiscale stabilite prin decizia de impunere nr. 96263/2013 au fost anulate de către organul fiscal prin Decizia de anulare a obligaţiilor fiscale nr. 242278/09.07.2018 în temeiul prevederilor Legii nr. 29/2018.

Ca urmare, reclamantul nu riscă să sufere un prejudiciu ca o consecinţă a deciziei de impunere şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei a căror anulare a solicitat-o.

Curtea constată că, de la data emiterii Deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale nr. 242278/09.07.2018, în temeiul prevederilor Legii nr. 29/2018, reclamantul nu mai justifică un interes născut şi actual. Orice demers în justiţie, indiferent de forma pe care acesta o îmbracă sau de partea procesuală de la care el provine, trebuie să fie util, să urmărească aşadar un profit, deci trebuie să se sprijine pe un interes, căci neexistând interes nu poate exista acţiune.

Pentru aceste considerente, Curtea constată că excepţia lipsei de interes este întemeiată, astfel că, în temeiul art. 248 alin. 1 N.C.proc.civ., va respinge acţiunea formulată de reclamant ca lipsită de interes.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de reclamant, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariile de expert, Curtea reţine următoarele:

Potrivit art. 435 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Temeiul juridic pentru acordarea cheltuielilor de judecată îl reprezintă atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii şi care declanşează o răspundere civilă delictuală, al cărei conţinut îl reprezintă obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat, adică restituirea sumelor de bani pe care le-a suportat partea care a câştigat procesul.

Părţile raportului juridic având ca obiect obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se stabilesc de la caz la caz, fie în funcţie de persoana reclamantului, fie a pârâtului sau a altor părţi, fiind esenţial de stabilit în acest raport juridic calitatea de parte, culpa procesuală şi existenţa unui prejudiciu material suferit de victima culpei procesuale a părţii care a căzut în pretenţii.

Odată cu apariţia Legii nr. 29/2018, organul fiscal este învestit să ia măsuri potrivit acestei legi, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2 conform cu care „Anularea obligaţiilor fiscale prevăzute la art. 1 se efectuează din oficiu, de către organul fiscal competent, prin emiterea unei decizii de anulare a obligaţiilor fiscale care se comunică contribuabilului.”

În speţă, Decizia de anulare a obligaţiilor fiscale nr. 242278/09.07.2018 a fost emisă în temeiul Legii nr. 29/2018 exclusiv în favoarea reclamantului, iar nu spre satisfacerea unor drepturi proprii ale organului fiscal, efectele actului său producându-se în patrimoniul reclamantului.

Pe de altă parte, acţiunea fiind formulată după intrarea în vigoare a noului Cod civil, în cauză devin incidente dispoziţiile art. 1.357 alin. 1 din acest act normativ, care prevăd vinovăţia drept condiţie pentru naşterea obligaţiei de reparare a prejudiciului, în lipsa căreia răspunderea civilă delictuală nu poate fi antrenată.

Un argument în plus, care conduce la respingerea cererii de obligare a organului fiscal la plata cheltuielilor de judecată solicitate, se desprinde şi din prevederile art. 1.353 din Codul civil, care dispun că „Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv.”

Or, răspunderea civilă a organului fiscal poate fi angajată numai pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor sale legale, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât acesta şi-a exercitat prerogativa conferită de lege, astfel că organul fiscal nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Ca urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. 1 N.C.proc.civ., instanţa a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Domenii speta

Spete similare