Încetarea a raporturilor de muncă conform art. 56 alin. 1 lit. c teza i din Codul muncii. Aplicarea dispoziţiilor derogatorii ale oug nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei de asisten

Prevederile art. 22 din OUG nr. 144/2008 referitoare la condiţiile de pensionare ale asistenţilor medicali generalişti, moaşelor şi asistenţilor medicali nu sunt dispoziţii de excepţie în cadrul respectivei reglementări, pentru a fi de strictă interpretare şi aplicare, ci fac parte dintr-un act normativ care, în ansamblul său, se referă la o anumită categorie de personal sanitar, astfel încât nu pot fi aplicate sau excluse de la aplicare decât în totalitate, nu parţial, în funcţie de obiectul lor de reglementare – instituirea unor obligaţii sau reglementarea unor drepturi. Prin urmare, câtă vreme reclamanta s-a conformat prevederilor acestui act normativ în ceea ce priveşte respectarea obligaţiei de obţinere a certificatului de membru prevăzut pentru profesia de asistent medical,  pentru identitate de raţiune, era justificată solicitarea  acesteia de a-i fi aplicabile şi dispoziţiile din acelaşi act normativ referitoare la drepturile aceleaşi categorii de personal, inclusiv cele prevăzute de art. 22 referitoare la condiţiile de pensionare.

Condiţiile invocării în cauză a prevederilor dreptului uniunii europene, interpretat prin prisma jurisprudenţei  CJUE, care interzic, într-o atare situaţie,  discriminarea între femei şi bărbaţi, atâta timp cât vârsta standard de pensionare este diferită între femei şi bărbaţi.

Prin sentinţa nr.120 din 06.03.2018 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr. 4065/101/2017 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de intimatul Consiliul J.M, şi s-a respins contestaţia formulată de contestatoarea B.A. faţă de acest intimat, iar pe fond s-a respins contestaţia formulată de contestatoare împotriva dispoziţiei nr.178/01.09.2017 emisă de intimatul C.A.M-S C. ca nefondată.

A fost obligată contestatoarea să plătească intimatului suma de 700 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Contestatoarea B.A. a fost angajata intimatului Centrul de Asistenţă Medico - Socială Cujmir începând cu data de 20.10.2006 şi a îndeplinit funcţia de soră medicală principală, , iar prin dispoziţia nr.178/01.09.2017 emisă de intimatul C.A.M-S C s-a dispus încetarea raporturilor de muncă ale acesteia începând cu data de 15.09.2017, ca urmare a îndeplinirii condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare, în temeiul art. 56 alin.1 lit.c Codul muncii.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de intimatul C.J. Mehedinţi, instanţa a constatat că este întemeiată şi a  admis-o, reţinând că angajatorul C. A.M-S C. este o instituţie publică cu personalitate juridică aflată în subordinea C.J. Mehedinţi, care are calitate de ordonator principal de credite, calitate care nu atrage însă şi calitatea procesuală pasivă în cauza de faţă, având în vedere că raporturile de muncă au existat între contestatoare, în calitate de angajat şi C.A.M-S C.  în calitate de angajator.

Totodată, s-a reţinut că prin decizia în interesul legii nr.13/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din Codul civil, adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială”.

Din considerentele deciziei susmenţionate reiese că „legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care funcţionarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii şi acordării drepturilor salariale…..Interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal de credite, pe motiv că acest demers ar reprezenta o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei/autorităţii publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este de natură să conducă la altă concluzie, întrucât acest interes nu este unul legitim, atâta vreme cât atribuţiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii”.

În conformitate cu dispoziţiile art. 517 alin.4 Cod procedură civilă „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

Este adevărat că în cauza de faţă intimatul chemat în judecată este C.J.M.dar considerentele avute în vedere la pronunţarea respectivei decizii se opun cu obligativitate şi în cauza pendinte.

Pe fondul cauzei, examinând solicitările contestatoarei în raport de dispoziţiile legale incidente în materie şi de probele administrate în cauză, instanţa a constatat următoarele:

Potrivit susţinerilor contestatoarei, dispoziţia nr.178/01.09.2017 a fost apreciată ca nelegală, întrucât în cazul său, nu putea interveni încetarea de drept a raporturilor de muncă, atât timp cât nu a cerut pensionarea conform Legii nr. 263/2010, iar potrivit art. 22 alin.4 din OUG nr.144/2008 cadrele medicale se pensionează la vârsta de 65 de ani, indiferent se sex, vârsta standard de pensionare fiind stabilită prin norme legale speciale, derogatorii de la dreptul comun şi care se aplică cu prioritate, astfel că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 56 alin.1 lit.c Codul muncii.

Faţă de prevederile legale invocate de contestatoare s-a reţinut că art. 22 alin.4 din OUG nr.144/2008 prevede că „Asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali se pensionează la vârsta de 65 de ani, indiferent de sex”, iar potrivit art. 5^1 din acelaşi act normativ „La cerere, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali se pot pensiona, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare”.

Totodată, art. 22 alin.5^2 din OUG nr. 144/2008 prevede că „Prin derogare de la dispoziţiile art. 56 alin. 1 lit. c din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, contractul de muncă al asistenţilor medicali generalişti, moaşelor şi asistenţilor medicali încetează de drept la îndeplinirea cumulativă a condiţiilor privind împlinirea vârstei de 65 de ani şi a stagiului minim de cotizare realizat în sistemul public de pensii sau la data comunicării deciziei de pensie pentru limită de vârstă, a pensiei de invaliditate, pensiei anticipate parţiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare, în cazurile prevăzute la alin. 5^1”.

Aşa fiind, s-a constatat că prin OUG nr.144/2008 a fost reglementată exercitarea profesiei de asistent medical generalist, de moaşe şi asistent medical, precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului asistenţilor medicali generalişti, moaşelor şi asistenţilor medicali din România, iar dispoziţiile art. 22 alin.4 din acest act normativ se aplică doar asistenţilor medicali generalişti, moaşelor şi asistenţilor medicali.

Or, din actele dosarului reiese că funcţia pe care a îndeplinit-o contestatoarea în cadrul C.A.M-S C. a fost aceea de soră medicală, ci nu de asistent medical generalist, moaşă sau asistent medical, astfel că acesteia nu îi sunt aplicabile prevederile OUG nr. 144/2008.

Deşi, contestatoarea susţine că îndeplinea aceleaşi atribuţii ca şi asistentul medical, depunând în acest sens şi fişa postului unui asistent medical principal, instanţa a  constatat că şi în situaţia în care atribuţiile din fişa postului de soră medicală principală ar fi aceleaşi cu cele din fişa postului de asistent medical principal, acest fapt nu conduce la concluzia că prevederile art. 22 alin.4 din OUG nr.144/2008 s-ar aplica şi altor categorii profesionale decât cele la care face referire actul normativ susmenţionat.

De asemenea, faptul că aceasta deţine un certificat de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, prin care este autorizată să practice profesia de soră medicală, nu constituie un motiv pentru care ar deveni aplicabile în cauză prevederile OUG nr.144/2008, dispoziţii care se aplică doar în ceea ce priveşte exercitarea profesiei de asistent medical generalist, moaşă, asistent medical, nu şi în ceea ce priveşte exercitarea profesiei de soră medicală deţinută de contestatoare care a absolvit şcoala profesională sanitară, conform diplomei de absolvire aflată la fila 128 dosar.

 În atare situaţie, s-a apreciat că dispoziţia nr. 178/01.09.2017 emisă de C.A.M-S. C. prin care s-a dispus încetarea de drept a contractului individual de muncă al contestatoarei în temeiul art. 56 alin.1 lit. c Codul muncii, este legală şi temeinică.

Având în vedere examinarea solicitărilor contestatoarei sub aspectul neaplicării prevederilor OUG nr. 144/2008, pe motiv că aceasta nu deţine una dintre funcţiile la care se referă acest act normativ, instanţa a  apreciat că nu s-a  mai impus a analiza apărarea intimatului, potrivit căruia prevederile OUG nr. 144/2008 se referă la exercitarea profesiei de asistent medical generalist, moaşe, asistent medical la nivelul spitalelor şi cabinetelor de practică independentă.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal şi motivat a declarat apel reclamanta B.A.,  criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia nr. 1852/ 27 Iunie 2018 pronunţară de Curtea de Apel Craiova -  – Secţia I Civilă s-a apreciat întemeiat apelul declarat de contestatoare, faţă de următoarele considerente.

Criticile apelantei vizează, în esenţă, greşita interpretare a dispoziţiilor OUG nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei de asistent medical, precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, susţinându-se că în mod greşit ar fi reţinut prima instanţă că aceasta nu se aplică şi în ceea ce priveşte exercitarea profesiei de soră medicală.

Referitor la aceste aspecte se constată în primul rând că într-adevăr, la nivel strict formal, nu există identitate între profesia de asistent medical şi cea de soră medicală, condiţiile de studiu şi de încadrare pe post fiind în prezent diferite, iar OUG nr. 144/2008, astfel cum rezultă şi din titulatura acesteia, constituie cadrul general de reglementare a exercitării profesiei de asistent medical generalist, moaşă şi asistent medical.

În acelaşi timp însă, profesia de asistent medical nu a fost reglementată ca atare în perioada 1978-1990, în perioada respectivă desfăşurând activitatea corespunzătoare acestei profesii, persoana încadrată ca soră medicală şi care era absolventă a liceului sanitar. Ulterior, prin HG nr. 463/1990 s-au reînfiinţat funcţiile de asistent medical şi asistent principal în toate profilurile, sens în care s-a prevăzut expres că în funcţia de asistent medical se încadrează absolvenţii cu diplomă a şcolilor sanitare postliceale, iar în funcţia de asistent medical principal se încadrează asistenţii medicali cu 8 ani vechime în această funcţie şi examen de asistent principal.

De asemenea, prin acte normative succesive, respectiv HG nr. 609/1992 şi 797/1997, s-a reglementat echivalarea studiilor absolvenţilor liceelor sanitare cu nivelul studiilor postliceale sanitare şi s-au stabilit condiţiile în care intervine această echivalare, context în care persoane care au exercitat profesia de soră medicală anterior anului 1990 au avut posibilitatea să fie încadrate ca asistente medicale.

Chiar dacă reclamanta nu este într-o asemenea situaţie, contextul legislativ anterior expus justifica identitatea de atribuiţii între asistenta medicală şi sora medicală şi făcea pertinente susţinerile acesteia referitoare la extinderea aplicării prevederilor OUG 144/2008  şi cu privire la profesia de soră medicală, în condiţiile în care o asemenea posibilitate a fost confirmată şi de Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, singura autoritatea competentă pentru autorizarea sau, după caz, avizarea exercitării profesiei de asistent medical şi respectiv pentru recunoaşterea titlurilor oficiale de calificare pentru această profesie, potrivit prevederilor art. 4 şi art. 40 din OUG nr. 144/2008.

Astfel, conform art. 4 din OUG 144/2008, anterior citat, controlul şi supravegherea exercitării profesiilor de asistent medical generalist, de moaşă şi de asistent medical sunt realizate de Ministerul Sănătăţii şi de către Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, în conformitate cu atribuţiile prevăzute de reglementările legale în vigoare, iar potrivit art. 40 alin. 1 lit. a1  printre atribuţiile OAMGMAM se numără şi autorizarea sau, după caz, avizarea exercitarea profesiilor de asistent medical generalist, de moaşă şi de asistent medical pe teritoriul României.

De asemenea, potrivit art. 16  alin. 1 din acelaşi act normativ, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 1 exercită profesia pe baza certificatului de membru eliberat de Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali, avizat anual.

Aceste dispoziţii legale au fost aplicate şi reclamantei, chiar dacă nu este încadrată ca asistent medical, câtă vreme aceasta este deţinătoarea certificatului de membru nr. MD 001066 din data de 23.11.2015, eliberat de Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, prin care a fost autorizată să practice profesia de soră medicală – grad principal în laborator, aceeaşi autoritate emiţând ulterior şi avizul anual pentru autorizarea exercitării profesiei nr. 1931/31.01.2017.

Prin urmare, chiar dacă în cuprinsul OUG nr. 144/2008 nu se regăsesc prevederi referitoare la necesitatea autorizării şi respectiv a avizării exercitării profesiei de soră medicală de către OAMGMAM din România, o asemenea obligaţie a fost impusă şi reclamantei de către această autoritate, reţinându-se astfel implicit că şi aceasta face parte din personalul sanitar supus prevederilor acestui act normativ.

În acest context, câtă vreme reclamanta s-a conformat prevederilor OUG nr. 144/2008 în ceea ce priveşte respectarea obligaţiei de obţinere a certificatului de membru prevăzut pentru profesia de asistent medical,  pentru identitate de raţiune, era justificată solicitarea  acesteia de a-i fi aplicabile şi dispoziţiile din acelaşi act normativ referitoare la drepturile aceleaşi categorii de personal, inclusiv cele prevăzute de art. 22 referitoare la condiţiile de pensionare.

Prevederile art. 22 din OUG nr. 144/2008 referitoare la condiţiile de pensionare nu sunt dispoziţii de excepţie în cadrul respectivei reglementări, pentru a fi de strictă interpretare şi aplicare, ci fac parte dintr-un act normativ care, în ansamblul său, se referă la o anumită categorie de personal sanitar, astfel încât nu pot fi aplicate sau excluse de la aplicare decât în totalitate, nu parţial, în funcţie de obiectul lor de reglementare – instituirea unor obligaţii sau reglementarea unor drepturi.

Nici apărările intimatului, în sensul că prevederile OUG nr. 144/2008 s-ar aplica doar personalului sanitar care îşi desfăşoară activitatea în spitale şi cabinete de practică independentă, nu vor putea fi reţinute.

Atâta timp cât intimatul foloseşte personal medical de specialitate, face parte din unităţile în care se acordă asistenţă medicală şi îi sunt aplicabile dispoziţiile acestui act normativ, fără a  prezenta importanţă, din acest punct de vedere, nici unitatea în cadrul căreia se desfăşoară activitatea şi nici modul de finanţare a angajatorului.

Relevante în acest sens sunt dispoziţiile art. 20  alin.1 şi 2 din OUG. nr. 144/2008, potrivit cărora asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali îşi desfăşoară activitatea în sistem public şi/sau în sectorul privat, precum şi în colaborare cu furnizorii de servicii de îngrijiri de sănătate, iar activitatea acestora se desfăşoară în cadrul echipei medicale sau independent, ca titulari ori asociaţi ai cabinetelor de practică independentă.

Prin urmare, câtă vreme reglementează exercitarea profesiei de asistent medical generalist, moaşă şi asistent medical, dispoziţiile OUG nr. 144/2008 sunt aplicabile tuturor unităţilor din sistemul public sau privat în care îşi desfăşoară activitatea aceste categorii de personal, deci inclusiv intimatului din prezenta cauză

Mai mult decât atât, în prezenta cauză instanţa a fost investită cu o contestaţie împotriva unei dispoziţii de încetare a raporturilor de muncă, dispusă în temeiul prevederilor art. 56 alin. 1 lit. c teza I din Codul muncii, care prevăd încetarea de drept a contractului individual de muncă la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare.

Ori, în analiza legalităţii acestei dispoziţii prin prisma temeiului de drept avut în vedere de angajator la emiterea ei, instanţa nu poate face abstracţie de prevederile dreptului uniunii europene, interpretat prin prisma jurisprudenţei  CJUE, care interzic, într-o atare situaţie,  discriminarea între femei şi bărbaţi, atâta timp cât vârsta standard de pensionare este diferită între femei şi bărbaţi.

Astfel, Directiva 2006/54/CE din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de şanse şi al egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de încadrare în muncă şi de muncă, care abrogă începând cu 15 august 2009, directivele 75/117/CEE, 76/207/CEE, 86/378/CEE şi 97/80/CE, prevede în art. 14 alin. 1 pct. c,  că se interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce priveşte condiţiile de încadrare în muncă şi de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, precum şi remuneraţia, astfel cum este prevăzut la articolul 141 din tratat.

Art. 2 alin. 1 lit. a din directivă defineşte "discriminare directă" ca fiind situaţia în care o persoană este tratată într-un mod mai puţin favorabil din cauza sexului în comparaţie cu o altă persoană care este, a fost sau ar fi într-o situaţie comparabilă.

Prin hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 356/09 s-a stabilit că articolul 3 alineatul (1) litera (c) din Directiva 76/207 trebuie interpretat în sensul că o reglementare naţională care, pentru a promova accesul persoanelor mai tinere la piaţa forţei de muncă, permite unui angajator să concedieze salariaţii care au dobândit dreptul la pensie pentru limită de vârstă, în condiţiile în care femeile dobândesc acest drept la o vârstă cu cinci ani mai mică decât vârsta la care bărbaţii dobândesc acelaşi drept, constituie o discriminare directă pe criterii de sex, interzisă de această directivă.

Anterior, Curtea se pronunţase deja, prin  Hotărârea Marshall în sensul că o politică generală de concediere care presupune concedierea unei salariate doar pentru motivul că a atins sau a depăşit vârsta de la care aceasta are dreptul la pensie pentru limită de vârstă, care, potrivit legislaţiei naţionale, este diferită pentru bărbaţi şi pentru femei, constituie o discriminare pe criterii de sex, interzisă de Directiva 76/207/CEE .

Nu are relevanţă faptul că deciziile menţionate sunt date în interpretarea Directivei 76/207/CEE, abrogată prin Directiva 2006/54/CE aplicabilă în speţă, atât timp cât dispoziţiile relevante pentru prezenta cauză sunt identice în cele două directive

Rezultă din aceste decizii CJUE că, deşi statelor membre le este permis să stabilească vârste de pensionare diferite pentru femei şi bărbaţi, o reglementare cum este şi cea românească, care prevede încetarea automată a raportului de muncă la împlinirea vârstei de pensionare, diferită în funcţie de sex, constituie discriminare directă, interzisă atât de legislaţia românească cât şi de cea comunitară.

Contrar susţinerilor intimatului, analizarea acestor aspecte  direct în faţa instanţei de apel nu contravine dispoziţiilor art. 478 alin. 3 NCPC, referitoare la interdicţia schimbării calităţii părţilor, cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată în faţa instanţei de control judiciar.

Dimpotrivă, principiul supremaţiei dreptului comunitar, în interpretarea dată de CJUE, impune  judecătorului naţional, ca judecător de drept comun al dreptului UE,  în mod direct, obligaţia de a se asigura că supremaţia dreptului comunitar este respectată, îndepărtând, atunci când este necesar, obstacolele de ordin procedural impuse de legea naţională, fie ea şi de natură constituţională.

Astfel, prin hotărârea dată în cauzele conexate C-231/06 – C-233/06, privind interpretarea Directivei 79/7/CEE, Curtea europeană a stabilit că, atunci când a fost constatată o discriminare contrară dreptului comunitar, atâta timp cât nu au fost adoptate măsuri care restabilesc egalitatea de tratament, judecătorul naţional este ţinut să îndepărteze orice dispoziţie naţională discriminatorie, fără a fi necesar să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă de către legiuitor; judecătorul naţional este, de asemenea, ţinut să le aplice membrilor grupului defavorizat acelaşi regim ca şi cel de care beneficiază persoanele din cealaltă categorie.

Potrivit hotărârii pronunţate în cauza 106/77, Simmenthal, instanţa naţională care trebuie să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept comunitar, are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să  solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional.

În acelaşi sens, în temeiul principiului supremaţiei dreptului comunitar, dispoziţiile tratatului şi actele instituţiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislaţia naţională a statelor membre, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, nu numai de a determina inaplicabilitatea de drept a oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale existente, ci şi – în măsura în care aceste dispoziţii şi acte fac parte integrantă, cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru – de a împiedica adoptarea valabilă a unor noi acte normative naţionale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu norme comunitare.

Referitor la aceleaşi aspecte, se impune precizarea că dispoziţiile art. 56 alin. 1 lit. c teza I din Codul muncii au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, iar prin decizia din data de 05.06.2018 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.56 alin.(1) lit. c) teza întâi din Legea nr.53/2003 - Codul muncii şi a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care sintagma „condiţii de vârstă standard” nu exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea executării contractului individual de muncă, în condiţii identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani.

Chiar dacă această decizie nu fusese publicată în Monitorul Oficial al României la data soluţionării prezentului apel, astfel că nu era încă obligatorie, ea va fi reţinută în argumentarea prezentei decizii, în condiţiile în care vine să statueze, inclusiv la nivel de jurisprudenţă constituţională, faptul că încetarea de drept a contractului individual de muncă pentru femei la o vârstă mai mică decât cea a bărbatului poate dobândi valenţe discriminatorii pe criterii de sex şi încalcă dreptul la muncă al femeii, atât timp cât nu rămâne o opţiune a acesteia să înceteze raporturile de muncă la o vârstă mai mică decât bărbatul, respectiv la vârsta când poate solicita deschiderea dreptului la pensie.

Prin urmare, la vârsta de 63 de ani, femeia trebuie să aibă dreptul de a opta pentru continuarea raportului de muncă până la vârsta la care legea prevede încetarea de drept a contractului individual de muncă şi pentru bărbaţi, respectiv 65 de ani,  potrivit ipotezei art.56 alin.(1) lit. c) teza întâi din Legea nr.53/2003.

Ori, prin cererea înregistrată sub nr. 553/11.09.2017, reclamanta şi-a manifestat opţiunea în acest sens, solicitând continuarea activităţii profesionale până la împlinirea vârstei standard de pensionare a cadrelor sanitare, anume 65 de ani.

Faţă de aceste considerente, apreciind întemeiată contestaţia formulată de reclamantă, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 2 NCPC Curtea va admite apelul declarat de aceasta şi va schimba în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că va admite contestaţia şi va anula dispoziţia nr. 178/01.09.2017, emisă de intimat..

Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat repunerea în situaţia anterioară, în temeiul dispoziţiilor art. 80 alin. 1 şi 2 din Codul muncii instanţa va dispune reintegrarea reclamantei pe postul deţinut anterior încetării raporturilor de muncă, cu obligarea  pârâtului C.A.M- S.C. la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate  şi reactualizate şi cu celelalte drepturi salariale de care ar fi beneficiat reclamanta de la data concedierii până la data reintegrării efective.

Urmare a admiterii contestaţiei pârâtul a căzut în pretenţii astfel că, în baza dispoziţiilor art. 453 alin. 1 NCPC, va fi obligat la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel.

 Restul dispoziţiilor sentinţei, referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.J.M  vor fi păstrate.

Domenii speta

Spete similare