Despăgubiri pentru daunele cauzate prin emiterea unui act administrativ constatat nelegal de către instanţa de contencios administrativ. Calitate procesuală pasivă. Raportul dintre o.g. nr. 92/2003 şi Legea nr. 207/2015.

- O.G. nr. 92/2003, art. 124 raportat la art. 120 alin. 7

- Decizia nr. 694/2015 a Curţii Constituţionale

Există identitate între pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice A. şi debitorul raportului juridic dedus judecăţii, în condiţiile în care, în temeiul art. 11 din O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, a art. 23 din HG nr. 520/2013 şi a Ordinului 2211/2013, emise în aplicare ordonanţei de urgenţă, s-a transmis calitatea procesuală de la DGFP A. (emitenta actului administrativ anulat) la DGRFP A..

Sumele în litigiu reprezintă accesorii solicitate pentru perioada 2009-2016 pentru o sumă achitată de intimatul reclamant, fără a fi datorată, cu titlu de TVA aferent anului 2007. Prin urmare, cum activitatea de „colectare, stabilire, control şi colectare a creanţelor fiscale” este văzută de legiuitor ca o activitate de administrare a creanţelor fiscale, se impune concluzia că raportul juridic fiscal generat de TVA aferent anului 2007 este supus, în întregime, deci inclusiv cu privire la accesorii, dispoziţiilor OG nr. 92/2003.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 1791/CA/16.10.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice A., prin mandatar Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice A. şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 118.215,92 lei, cu titlu de dobândă fiscală aferente sumei de 111.053 lei, sumă indisponibilizată în mod nelegal în perioada 17.11.2009-06.04.2017.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice A., reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice A., a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii.

În motivare, a arătat că soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, cauza fiind analizată fără a fi avute în vedere dispoziţiile legale aplicabile situaţiei de fapt, prin reţinerea unui raport de expertiză extrajudiciară, contrar prevederilor Codului de procedură civilă.

Recurenta a arătat că soluţia pronunţată de către instanţa de fond prin încheierea de şedinţă din data de 20.09.2017, cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice A., este nelegală. Astfel, Direcţia Generală a Finanţelor Publice A. este instituţia care a fost chemată în judecată în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. xxx/64/2012*, dar instituţia căreia reclamantul s-a adresat apoi pentru restituirea sumelor achitate în baza actelor administrative anulate a fost DGRFP-AJFP A.. Decizia de restituire a sumelor de la bugetul de stat nr. 57989/03.04.2017 şi nota de restituire nr. 57989/03.04.2017  au fost emisă de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice A., iar nu de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice A.. Totodată, cererii de acordare a dobânzii fiscale, potrivit art. 117 şi 124 din Codul de procedură fiscală, i s-a comunicat răspuns de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice A., prin adresa nr. 330262/03.04.2017, în acord cu prevederile art. 30 din Legea nr. 207/2015.

În aceste condiţii, recurenta a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 36 Cod procedură civilă, nu există identitate între subiecţii raportului juridic dedus judecăţii, astfel cum a reţinut instanţa de fond, deoarece reclamantul nu s-a judecat cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice A. şi cu privire la acordarea dobânzilor fiscale în cauza ce a format obiectul dosarului nr. xxx/64/2012*, astfel că cererea prealabilă nu a fost soluţionată de DGRFP, ci de către AJFP.

Recurenta a criticat şi admiterea, pentru reclamant, a probei cu înscrisul reprezentat de Raportul de expertiză extrajudiciară, cuantumul dobânzilor solicitate urmând a fi determinat printr-o expertiză judiciară. Cu privire la cuantumul stabilit, recurenta pârâtă a arătat că acesta diferă de cel care ar fi fost stabilit de către organele fiscale, printr-un act administrativ fiscal, respectiv 118.193 lei în loc de 118.215,92 lei.

Pe fond, recurenta a arătat că soluţia de obligare a sa la plata dobânzilor fiscale aferente sumei de 111.053 lei este nelegală, fiind greşit reţinută nelegalitatea refuzului de acordare a acestor sume prin raportare la considerentele deciziei nr. 694/2015 a Curţii Constituţionale, deoarece, în opinia sa, pct. 31-38 şi 44 din considerente, redate în cuprinsul hotărârii primei instanţe nu vizează obligativitatea acordării dobânzilor, ci data de la care acestea trebuie acordate contribuabililor.

Recurenta a arătat că reclamantul a formulat cererea de acordare a dobânzilor aferente, invocând aplicarea O.G. nr. 92/2003, deşi cererea a fost înregistrată sub imperiul Legii nr. 207/2015 şi că, prin adresa de răspuns, i-a comunicat acestuia că, prevederile art. 124 alin. 1 ind. 1  introduse prin O.U.G. nr. 8/2014 nu îi sunt aplicabile, faţă de dispoziţiile art. XXVII alin. 2, conform cărora „Dispoziţiile art. III pct. 15 se aplică pentru actele fiscale emise şi anulate după data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă”. Or, situaţia reclamantului nu se regăseşte în această normă legală, deoarece actele fiscale ce au făcut obiectul dosarului nr. xxx/64/2012* au fost emise anterior acestui act normativ.

Recurenta a mai invocat faptul că în dosarul nr. xxx/64/2012*, instanţele de judecată nu au obligat Direcţia Generală a Finanţelor Publice A. la plata dobânzilor aferente sumelor încasate în baza actelor administrative anulate, reclamantul nedeţinând un titlu executoriu în acest sens.

Cu privire la decizia Curţii Constituţionale nr. 694/20.10.2015, recurenta a arătat că aceasta este ulterioară soluţiei dispuse de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. xxx/64/2012* şi vizează O.G. nr. 92/2003, iar cererii reclamantului îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 182 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 207/2015.

Recurenta a criticat şi acordarea cheltuielilor de judecată, în cauză, motivat de faptul că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 Cod procedură civilă, deoarece refuzul de acordare a dobânzilor legale a fost unul justificat, legal şi întemeiat.

În drept a fost invocată aplicarea art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, iar, în probaţiune a solicitat administrarea probei cu înscrisuri noi.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimatul reclamant B., prin întâmpinare formulată în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 19-25), a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru nemotivare, iar, pe fond, a solicitat respingerea lui.

În susţinerea excepţiei, intimatul a arătat că, din analiza cererii de recurs, se observă că încadrarea criticilor aduse sentinţei primei instanţe în motivele de nelegalitate este pur formală: invocarea art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă nu este detaliată în nici un mod, iar referitor la cazul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, nu se indică dacă hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi nici care sunt aceste norme.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, pe fond, intimatul a arătat că soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţia Generală a Finanţelor Publice A. este legală, deoarece aceasta răspunde pentru repararea prejudiciului cauzat prin emiterea actelor administrative constatate nelegale prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. xxx/64/2012*. În opinia sa, mecanismul intern prin care DGRFP A. a restituit sumele percepute în mod nelegal nu prezintă relevanţă şi nu poate avea efect asupra calităţii procesuale pasive, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 1472 Cod civil. De asemenea, potrivit H.G. nr. 520/2013 şi a legislaţiei subsecvente, AJFP A. este o structură subordonată, fără personalitate juridică,  ce realizează independent, în plan teritorial, atribuţiile Direcţiei Generale.

Referitor la critica vizând admiterea probei cu expertiza extrajudiciară, intimatul a arătat că nu a fost invocat nici un temei juridic pentru această susţinere. În plus, recurenta neagă, în mod nelegal, dreptul instanţei de a stabili, prin aplicarea dispoziţiilor legale, cuantumul unui prejudiciu, în condiţiile în care, în faţa primei instanţe, nu a criticat modul de determinare a dobânzilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, contrar art. 490 raportat la art. 471 alin. 5 şi art. 150 Cod procedură civilă. Mai mult, intimatul a arătat că pârâta nu a solicitat efectuarea unei expertize judiciare în acest sens.

Asupra criticilor de fond, intimatul a arătat că, în mod legal, prima instanţă a constatat caracterul nejustificat al refuzului pârâtei de a acorda dobânzi aferente sumei nelegal reţinute, în acord cu prevederile legale aplicabile – art. 117 şi 124 din O.G. nr. 92/2003, astfel cum au fost verificate, din punct de vedere constituţional, prin decizia nr. 694/20.10.2015 pronunţată de Curtea Constituţională.

Referitor la cheltuielile de judecată, de la fond şi în recurs, intimatul a arătat că îşi rezervă dreptul de a le solicita pe cale separată.

Recurenta pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice A. a formulat răspuns la întâmpinare, în condiţiile art. XVI alin. 2 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 33-34), prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii cererii de recurs, menţinând pe fond toate criticile dezvoltate pe larg în cererea de recurs.

Analizând recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice A., reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice A., prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Motivul de recurs referitor la greşita soluţionare de către tribunal a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, dar nu este fondat.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul B. a solicitat obligarea pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice A. la plata sumei de 118.215,92 lei, cu titlu de dobândă fiscală aferente sumei de 111.053 lei, sumă indisponibilizată în mod nelegal în perioada 17.11.2009-06.04.2017, ca urmare a punerii în executare a deciziei de impunere nr. 445/13.11.2009 emisă de către DGFP A., act care a fost anulat în parte, ulterior, prin sentinţa civilă nr. 105/15.10.2015 pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin decizia nr. 1690/31.05.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. xxx/64/2012*.

Prin cererea formulată la data de 14.12.2016, adresată atât Direcţia Generală a Finanţelor Publice A., cât şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice A. (fila 38 dosar fond), intimatul reclamant a solicitat celor două instituţii nu doar restituirea sumei achitată suplimentar în baza actului administrativ astfel anulat, ci şi acordarea dobânzilor aferente acesteia pe perioada în care suma a fost indisponibilizată.

Prin urmare, prezenta cerere de chemare în judecată reprezintă, o acţiune prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru daunele cauzate prin emiterea unui act administrativ constatat nelegal de către instanţa de contencios administrativ, în conformitate cu prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În aceste condiţii, în mod legal, prima instanţă a constatat că există identitate între pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice A. şi debitorul raportului juridic dedus judecăţii, în condiţiile în care, în temeiul art. 11 din O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, a art. 23 din H.G. nr. 520/2013 şi a Ordinului 2211/2013, emise în aplicare ordonanţei de urgenţă, s-a transmis calitatea procesuală de la DGFP A. (emitenta actului administrativ anulat) la DGRFP  A..

Nu are relevanţă faptul că răspunsul la cererea prealabilă formulată de către reclamant, având ca obiect restituirea sumei achitate în plus şi a dobânzilor aferente a fost emis de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice A.. A admite această apărare a pârâtei, în condiţiile în care reclamantul s-a adresat, anterior promovării prezentei acţiuni, ambelor instituţii, respectiv atât Direcţia Generală a Finanţelor Publice A., cât şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice A., ar însemna a permite instituţiei pârâte să îşi decline răspunderea pentru emiterea unui act administrativ constata nelegal, prin modul în care înţelege să gestioneze activitatea sa internă şi a instituţiilor din subordine, ceea ce nu poate fi acceptat într-un stat de drept.

Nici motivul de recurs referitor la modul în care a fost administrată proba cu expertiza tehnică extrajudiciară, motiv care se circumscrie prevederilor art. 488 pct. 5 Cod procedură civilă, nu este fondat.

Astfel, expertiza extrajudiciară depusă de către intimatul reclamant a fost calificată de către prima instanţă ca fiind un înscris, în sensul art. 265 Cod procedură civilă, fiind încuviinţat în probaţiune în condiţiile art. 255 Cod procedură civilă.

Această soluţie apare ca fiind legală şi temeinică, prin raportare la dispoziţiile art. 255 şi 258 Cod procedură civilă, întrucât înscrisul depus de intimatul reclamant este concludent, pertinent şi util soluţionării cauzei.

Opoziţia organului fiscal la administrarea acestei probe, exprimată prin întâmpinarea depusă la fond, reiterată ca motiv de recurs, se întemeiază pe invocarea atributului său exclusiv de a calcula aceste dobânzi, dar, în mod corect, această susţinere a fost înlăturată de tribunal. Este adevărat că organul fiscal are dreptul de a stabili dobânzile în cadrul raporturilor juridice fiscale, acest drept putând fi exercitat în faza administrativă, prealabilă sesizării instanţei de contencios. Ulterior acestui moment, instanţa este cea care, în temeiul legii, are obligaţia de a stabili nivelul dobânzilor prin raportare la dispoziţiile aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În ceea ce priveşte cuantumul sumei indicate de consultantul fiscal, curtea constată, pe de o parte, că recurenta pârâtă nu a contestat modul de calcul expus de acesta, în faţa primei instanţe, contrar art. 478 alin. 2 Cod procedură civilă, aplicabil în condiţiile art. 494 Cod procedură civilă.

Pe de altă parte, nivelul dobânzii aplicat de consultantul fiscal a fost cel determinat prin raportare la nivelul dobânzilor stabilite prin actele normative, astfel cum acestea au fost sintetizate în înscrisul depus la dosar (fila 45 dosar tribunal), fiind corect determinat cuantumul acesteia, prin raportare la intervalul de timp vizat.

În plus, nivelul dobânzii fiscale calculate de către organul fiscal, indicat prin cererea de recurs - 118.193 lei, nu a fost detaliat pentru a putea fi verificat de către instanţa de judecată, iar diferenţa mică dintre suma indicată de organul fiscal şi cea determinată de consultantul fiscal, de 22,92 lei, face lipsită de eficienţă o expertiză judiciară, ale cărei costuri, net superioare, ar fi, în final, suportate, tot de organul fiscal.

Recurenta pârâtă a mai invocat drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a legii, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, dar care nu este fondat.

Recurenta pârâtă a arătat faptul că, cererii intimatului reclamant nu îi sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 92/2003, invocate de acesta ca şi temei juridic, ci cele ale Legii nr. 207/2016, însă această susţinere nu ţine cont de prevederile art. 352 alin. 1 coroborate cu art. 1 pct. 2 din acest act normativ. Astfel, sumele în litigiu reprezintă accesorii solicitate pentru perioada 2009-2016 pentru o sumă achitată de intimatul reclamant, fără a fi datorată, cu titlu de TVA aferent anului 2007. Prin urmare, cum activitatea de „colectare, stabilire, control şi colectare a creanţelor fiscale” este văzută de legiuitor ca o activitate de administrare a creanţelor fiscale, se impune concluzia că raportul juridic fiscal generat de TVA aferent anului 2007 este supus, în întregime, deci inclusiv cu privire la accesorii, dispoziţiilor O.G. nr. 92/2003.

De altfel, dacă ar fi reţinută susţinerea pârâtei, în sensul că este aplicabilă Legea nr. 207/2015, cererea reclamantului ar fi întemeiată pe dispoziţiile art. 182 alin. 2 teza I din acest act normativ, care reglementează dreptul contribuabilului de a primi dobânzi pentru sumele achitate în baza unui act administrativ anulat, pe perioada dintre data stingerea creanţei şi data restituirii/compensării acesteia de către organul fiscal. Excepţia reglementată de teza a II-a nu este aplicabilă, deoarece în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. xxx/64/2012* intimatul reclamant nu a solicitat acordarea de despăgubiri în condiţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prin urmare, Curtea reţine, în acord cu prima instanţă, că cererii reclamantului îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 124 raportat la art. 120 alin. 7 din O.G. nr. 92/2003, astfel cum acestea au fost analizate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 694/2015, în considerentele căreia s-a reţinut explicit că „apare cu evidenţă că dobânda trebuie calculată de la data indisponibilizării sumei a cărei restituire se cere. În acest fel se asigură un tratament rezonabil şi echitabil între părţi: dacă, potrivit art. 119 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitorul contribuabil a obligaţiilor de plată se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere, tot astfel dobânzile aferente sumelor de restituit de la buget trebuie acordate de la data plăţii lor, şi nu de la o dată ulterioară -  după 45 de zile de la data solicitării sau chiar după mai mult timp (art. 70 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală). Aceeaşi idee transpare şi din analiza art. 131 coroborat cu art. 135 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit căruia termenul de prescripţie pentru încasarea creanţelor fiscale, respectiv a sumelor de restituit de la buget este acelaşi - 5 ani de la 1 ianuarie a anului următor naşterii dreptului. De fapt, din analiza coroborată a tuturor dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală incidente în materie nu rezultă existenţa vreunei justificări obiective pe care să se întemeieze diferenţa substanţială de tratament juridic între stat şi contribuabili” (pct. 38).

Cum considerentele deciziilor Curţii Constituţionale au aceeaşi forţă obligatorie ca şi dispozitivul acestora, în mod legal, prima instanţă a stabilit că intimatul reclamant are dreptul la dobânzi pentru intervalul de timp cuprins între data achitării sumei stabilită de organul fiscal, în mod eronat, cu titlu de TVA şi data restituirii  efective a acesteia.

În plus, Curtea reţine că, în mod legal, prima instanţă a înlătura aplicarea dispoziţiilor art. XXVII alin. 2 din O.U.G. nr. 8/2014, invocate şi în cererea de recurs. 

Astfel, suma pentru care se solicită acordarea dobânzii fiscale a fost achitată cu titlu de TVA, taxă pentru care există la nivelul Uniunii Europene reglementarea cuprinsă în Directiva 2006/112/CE.

Prin urmare, reglementarea naţională în materia TVA trebuie să ţină cont de această directivă, iar în cazul în care legea naţională se abate de la directivă, instanţa naţională este obligată să înlăture aplicarea respectivei norme naţionale, în acest sens fiind jurisprudenţa constantă a CJUE (cu titlu de exemplu: Hotărârea din 27 octombrie 1993, van Gemert Derks, C 337/91, Rec., p. I 5435, punctul 33; Hotărârea din 22 octombrie 1998, IN. CO. GE. 90 și alții, C 10/97-C 22/97, Rec., p. I 6307, punctul 21; Hotărârea din 19 noiembrie 2009, Filipiak, C 314/08, Rep., p. I 11049, punctul 83; Hotărârea din 19 iulie 2012, Littlewoods Retail şi alţii, punctul 33, Hotărârea din C 591/10, nepublicată).

Or, Curtea reţine că, prin hotărârea CJUE din data de 24 octombrie 2013, pronunţată în cauza C 431/12 (SC Rafinăria Steaua Română SA), s-a statuat că „articolul 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de taxă pe valoarea adăugată achitată în amonte din taxa pe valoarea adăugată pe care o datorează să nu poată obţine din partea administraţiei fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de această administraţie pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea şi care au fost anulate ulterior printr o decizie judecătorească.”

Deşi situaţia premisă a acestei hotărâri nu este identică cu cea din prezenta cauză, în sensul că în cauza analizată de CJUE era vorba de un excedent de TVA, iar prezenta speţă este vorba de o sumă achitată cu titlu de TVA, dar constatată a fi nedatorată de către instanţa de contencios administrativ, concluziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt pe deplin aplicabile.

Nu poate fi reţinut nici argumentul recurentei pârâte că în dosarul nr. xxx/64/2012* instanţa de contencios administrativ nu a obligat DGFP A. la plata dobânzii aferente sumelor încasate în baza actelor administrative anulate. Acest fapt nu împiedică pe contribuabilul care a obţinut anularea unui act administrativ nelegal ca, în termenul de prescripţie de 1 an, stabilit de art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care în cauză curge de la data pronunţării deciziei nr. 1690/31.05.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal, să solicite aceste despăgubiri.

Nici argumentul referitor la faptul că decizia Curţii Constituţionale este ulterioară soluţionării dosarului nr. xxx/64/2012* nu are relevanţă, art. 147 din Constituţie stabilind caracterul obligatoriu al deciziilor pronunţate de această curte, de la data publicării în Monitorul Oficial, aceasta producând efecte numai pentru viitor, deci în cazul litigiilor nefinalizate la data publicării sau a celor promovate ulterior acestui moment, cum este cazul prezentei cauze.

Nici motivul de recurs referitor la cheltuielile de judecată acordate de prima instanţă, ce se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, nu este întemeiat.

Verificând dispozitivul sentinţei recurate, Curtea constată că prima instanţă a luat act de faptul că reclamantul a solicitat recuperarea pe cale separată a cheltuielilor de judecată suportate în prezentul litigiu, aspect care nu poate face obiectul cenzurii instanţei de recurs, fiind vorba de dreptul de dispoziţie al părţii.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va  respinge recursul declarat de recurenta pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice A., reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice A. împotriva sentinţei civile nr. 1791/CA/16.10.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va menţine.

Nefiind solicitate cheltuieli de judecată în recurs,

Domenii speta

Spete similare