Îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 2 lit. c din Legea nr. 273/2004 în vederea încuviinţării adopţiei interne. - art. 2 lit. c din Legea nr. 273/2004

Hotărâre 1/Ap/CCC din 23.01.2018


Potrivit art. 2 lit. c din Legea nr. 273/2004, adopţia internă este definită ca fiind adopţia în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât şi adoptatul au reşedinţa obişnuită în România, iar potrivit art. 4, în înţelesul acestei legi, prin reşedinţă obişnuită în România a copilului se înţelege situaţia copiilor cetăţeni români cu domiciliul în România care au locuit efectiv şi continuu pe teritoriul României în ultimele 12 luni anterioare introducerii cererii de încuviinţare a adopţiei.

Legea nr. 273/2004 conţine norme de stabilire a competenţei instanţei speciale în raport cu cele ale Codului de procedură civilă, astfel cum s-a arătat mai sus. În acest sens, se observă că potrivit art. 84, „(1)Instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece cererile prevăzute de prezenta lege dacă cel puţin una dintre părţi are reşedinţa obişnuită în România. (2) Instanţele judecătoreşti române sunt exclusiv competente să judece cererile prevăzute de prezenta lege dacă copilul care urmează a fi adoptat are reşedinţa obişnuită în România şi este cetăţean român sau apatrid”.

Ca urmare, dincolo de cetăţenia copilului ce se doreşte a fi adoptat, pentru stabilirea competenţei instanţelor române, este necesară şi îndeplinirea condiţiei „reşedinţei obişnuite” în România a copilului.

Deliberând asupra apelului de faţă,

Constată că prin sentinţa civilă nr. 116/CC din 29 noiembrie 2017 Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov a admis cererea de încuviinţare a adopţiei copilului A.B., formulată de reclamantul C.D. în contradictoriu cu pârâta C.E. şi A.F., şi în consecinţă:

În baza art. 59  din Legea nr. 273/2004 republicată, privind regimul juridic al adopţiei, a încuviinţat adopţia copilului A.B., născut la data de […] în G., judeţul G., naştere înregistrată în Registrul de naştere la nr. […], fiica lui A.F. şi A. (căsătorită C.) E., C.N.P. […], sex femeiesc, cetăţean român, cu domiciliul în G.,  str. H., nr. x, sc. x, ap. xx, judeţul G.,  de către soţul mamei minorei, reclamantul C.D., […].

În baza art.473 alin.1 Cod civil copilul adoptat dobândeşte prin adopţie numele de familie al adoptatorului, acela de „C.”.

În baza art. 473 alin. 5 Cod civil a dispus ca pe baza prezentei hotărâri judecătoreşti definitive, serviciul de stare civilă competent să întocmească copilului un nou act de naştere pe numele „C.B.”, în care adoptatorul va fi trecut ca fiind tatăl  său firesc.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Copilul A.B. s-a născut la data […] în G., judeţul G., naştere înregistrată în Registrul de naştere la nr. […]  şi este  fiica lui  A.F. şi A. (căsătorită C.) E. (fila 6 dosar fond).

În urma divorţului părinţilor, prin sentinţa civilă nr.3803/23.04.2007, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul civil nr. xxx/197/2007, minora a fost încredinţată spre creştere şi educare mamei (fila 14 dosar fond).

Reclamantul C.D. s-a căsătorit cu mama copilului la data de x septembrie 2009, astfel cum rezultă din copia certificatului de căsătorie (fila 10 dosar fond).

Potrivit depoziţiei martorei  I., bunica maternă (fila 12 dosar fond) tribunalul a reţinut că între reclamant şi minoră  există o legătură foarte strânsă ca între un tată şi o fiică, copilul adresându-i-se cu apelativul „tată” şi l-a întrebat pe D. dacă vrea să-i fie tată de când l-a cunoscut. Tatăl natural nu s-a interesat de B., deşi mama acesteia nu i-a interzis.

Această declaraţie se coroborează cu raportul de anchetă socială, care relevă faptul că între reclamant şi fetiţă este o relaţie firească, ambii manifestând afecţiune unul faţă de celălalt, iar B. îl consideră pe domnul C. ca fiind tatăl său (fila 100 dosar fond).

Ascultată fiind în Camera de Consiliu (fila 111 dosar fond),  B. a povestit că se înţelege foarte bine cu soţul mamei, care o creşte de la vârsta de 2 ani şi căreia îi spune „tată”. Şi-a exprimat consimţământul la adopţie, după ce a fost consiliată asupra consecinţelor adopţiei (fila 108 dosar fond).

Tribunalul a constatat faptul că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei republicată, pentru încuviinţarea adopţiei copilului A.B..

Astfel potrivit art. 48 alin. 2 din Lega nr. 273/2004 republicată, cererea de încuviinţare a adopţiei formulată în prezentul dosar este însoţită de  actele necesare, după cum urmează:

a)certificatul de naştere al copilului – în copie legalizată fila 6 din dosar fond;

b)certificatul medical privind starea de sănătate a copilului  – fila 7 din dosar fond;

c)  certificatul de naştere al tatălui adoptator, în copie legalizată  fila 9 din dosar fond;

d) certificatul de căsătorie al tatălui adoptator cu mama copilului, în copie legalizată – fila 10 din dosar fond;

e) cazierul judiciar al tatălui adoptator – fila 13 din dosar fond;

f) adeverinţă medicală privind starea de sănătate a tatălui adoptator, eliberată de medicul de familie – fila 12 din dosar fond.

Potrivit art. 26 lit. b din Legea nr. 273/2004 republicată, obţinerea atestatului adoptatorului nu este necesară pentru adopţia copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv.

Astfel, tribunalul a apreciat că declaraţia dată de către reclamant  cu privire la faptul că are domiciliul în România, iar în Marea Britanie are doar reşedinţa, având în vedere că lucrează acolo cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată atrage competenţa instanţei române, potrivit dispoziţiilor art.1079 pct. 2 din Codul de procedură civilă, având în vedere că minora are domiciliul în România şi este cetăţean român. Totodată, nu sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art.3 lit. a şi art.4 lit. a din Legea nr. 272/2004 republicată, având în vedere că se face referire la cererea de atestare, ceea ce nu este cazul, fiind vorba de adopţia copilului soţului.

Atât adoptatorul C.D., cât şi părinţii fireşti ai minorei, A.F. şi C.E. şi minora şi-au exprimat în faţa instanţei consimţământul la adopţia copilului A.B., potrivit art. 14 alin. 2 şi art. 15 din Legea nr. 273/2004, după ce au fost consiliaţi cu privire la adopţie (filele 104-108 dosar fond).

Având în vedere că instanţa, pe baza probelor administrate, şi-a format convingerea că adopţia este în interesul superior al copilului A.B., a admis cererea de încuviinţare a adopţiei copilului de către soţul mamei fireşti a copilului, adoptatorul C.D..

În baza art.473 alin.1 Cod civil copilul adoptat va dobândi prin adopţie numele de familie al adoptatorului, acela de „C.”.

În baza art. 473 alin.5 Cod civil a dispus ca pe baza prezentei hotărâri judecătoreşti definitive, serviciul de stare civilă competent să întocmească copilului  un nou act de naştere pe numele „C.B.”, în care adoptatorul va fi trecut ca fiind tatăl său firesc.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul pentru Minori şi Familie care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond în sensul respingerii cererii petentului C.D. de încuviinţare a adopţiei copilului soţiei sale, respectiv A.B..

În susţinerea apelului s-a invocat nelegalitatea sentinţei civile atacate întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile de fond ale încuviinţării adopţiei de către petentul C.D., soţul mamei minorei A.B., pentru următoarele motive:

Din probele administrate a rezultat fără dubiu că nici adoptatorul şi nici adoptatul nu au reşedinţa obişnuită în România, ci în Marea Britanie. Aceştia nu îndeplinesc condiţia prevăzută de art. 2 lit. c din Legea nr. 273/2004, respectiv nu au reşedinţa obişnuită în România pentru a solicita o adopţie internă. În înţelesul legii, adopţia internă este adopţia în care atât adoptatorul cât şi adoptatul au reşedinţa obişnuită în România.

Cei doi nu îndeplinesc nici condiţia prevăzută de art. 3 lit. a din aceeaşi lege din cuprinsul căruia rezultă că prin sintagma „reşedinţa obişnuită în România a adoptatorului” se înţelege situaţia cetăţenilor români sau cu multiplă cetăţenie, după caz, care au domiciliul în România, care au locuit efectiv şi continuu pe teritoriul României în ultimele 6 luni anterioare depunerii cererii de atestare. Deşi obiectul cauzei îl reprezintă adopţia copilului de către părintele firesc, legea nu prevede norme derogatorii cu privire la reşedinţă, în această situaţie particulară, aşa încât sunt aplicabile normele invocate.

De asemenea, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 lit. a din lege care stabileşte prin „reşedinţa obişnuită în România a copilului”, situaţia copiilor cetăţenilor români cu domiciliul în România care au locuit efectiv şi continuu pe teritoriul României în ultimele 12 luni anterioare cererii de încuviinţare a adopţiei.

Nici instanţa de judecată din România nu este competentă să judece prezenta cauză întrucât potrivit art. 84 alin. 1 din lege, instanţele judecătoreşti române sunt exclusiv competente să judece cererile prevăzute de lege dacă copilul care urmează a fi adoptat are reşedinţa obişnuită în România şi este cetăţean român sau apatrid.

Nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 60 lit. c din lege privind adopţia internaţională în cazul căreia premisele sunt următoarele: copului să aibă reşedinţa obişnuită în România şi să se afle în evidenţele ANPDCA.

Intimatul C.D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, invocând următoarele apărări:

Probele administrate în cauză au dus la convingerea fără echivoc a instanţei că adopţia este în interesul suprem al minorei şi că s-au depus toate diligenţele pentru îndeplinirea cumulativă a condiţiilor ce se impun pentru ca cererea să fie admisibilă.

Potrivit art. 1079 pct. 2 Cod procedură civilă, având în vedere că atât minora cât şi adoptatorul au domiciliul pe teritoriul României şi sunt cetăţeni români, instanţa a fost competentă să judece cauza. Potrivit declaraţiei notariale dată de intimat, aceasta are domiciliul pe teritoriul României şi reşedinţa pe teritoriul Marii Britanii unde lucrează cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată.

Manifestarea de voinţă a adoptatorului de a nu mai reveni în ţară are la bază situaţia financiară şi socială pe care a reuşit să o clădească pentru familia sa în Marea Britanie, dar mai ales pentru că minora A.B. este perfect integrată în acel sistem de învăţământ.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma dispoziţiilor art. 476 Cod procedură civilă şi ale motivelor de apel invocate, Curtea reţine următoarele:

Deşi art. 1079 pct. 2 Cod procedură civilă reglementează competenţa exclusivă a instanţelor române în soluţionarea litigiilor cu element de extraneitate din sfera statutului personal referitoare la încuviinţarea adopţiei, dacă cel ce urmează a fi adoptat domiciliază în România şi este cetăţean român sau apatrid, se impune a se avea în vedere şi dispoziţiile art. 50 pct. d din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă, potrivit cărora <Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 19 aprilie 2012, se modifică şi se completează după cum urmează: 4.După articolul 98 se introduce un nou articol, articolul 981, cu următorul cuprins: "Art. 981 Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi, după caz, ale Codului de procedură civilă.">

Ca urmare, în măsura în care cererea de adopţie se supune reglementărilor Legii nr. 273/2004, dispoziţiile acesteia privind competenţa instanţei de judecată au caracter special faţă de cele ale codului de procedură civilă.

Potrivit art. 452 alin. 2 Cod civil, procedura adopţiei este reglementată prin lege specială, în concret prin Legea nr. 273/2004.

În acest context, Curtea reţine că potrivit art. 2 lit. c din Legea nr. 273/2004, adopţia internă este definită ca fiind adopţia în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât şi adoptatul au reşedinţa obişnuită în România, iar potrivit art. 4, în înţelesul acestei legi, prin reşedinţă obişnuită în România a copilului se înţelege situaţia copiilor cetăţeni români cu domiciliul în România care au locuit efectiv şi continuu pe teritoriul României în ultimele 12 luni anterioare introducerii cererii de încuviinţare a adopţiei.

Legea nr. 273/2004 conţine norme de stabilire a competenţei instanţei speciale în raport cu cele ale codului de procedură civilă, astfel cum s-a arătat mai sus. În acest sens, se observă că potrivit art. 84, „(1)Instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece cererile prevăzute de prezenta lege dacă cel puţin una dintre părţi are reşedinţa obişnuită în România. (2) Instanţele judecătoreşti române sunt exclusiv competente să judece cererile prevăzute de prezenta lege dacă copilul care urmează a fi adoptat are reşedinţa obişnuită în România şi este cetăţean român sau apatrid”.

Ca urmare, dincolo de cetăţenia copilului ce se doreşte a fi adoptat, pentru stabilirea competenţei instanţelor române, este necesară şi îndeplinirea condiţiei „reşedinţei obişnuite” în România a copilului.

Prin Hotărârea CJUE din 2 aprilie 2009 dată în cauza C-523/07 referitoare, printre altele la competenţa instanţei în aplicarea Regulamentului (CE) nr 2201/2003 (chiar dacă adopţia este exclusă de la aplicarea acestei norme comunitare prin chiar art. 1 al 3 din cuprinsul acestuia), instanţa comunitară a stabilit că noţiunea reşedinţă obişnuită „trebuie interpretată în sensul că această reşedinţă corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu social şi familial. În acest scop, trebuie mai ales să fie luate în considerare durata, regularitatea, condiţiile şi motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru şi ale mutării familiei în acest stat, cetăţenia copilului, locul şi condiţiile de şcolarizare, cunoştinţele lingvistice, precum şi raporturile de familie şi sociale întreţinute de copil în statul respectiv. Este de competenţa instanţei naţionale să determine reşedinţa obişnuită a copilului, ţinând cont de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte”.

În prezenta cauză, instanţa de fond nu a procedat la stabilirea reşedinţei obişnuite a minorei, ci a constatat doar că aceasta are domiciliul în România şi are cetăţenie română. A stabili că minora are reşedinţa obişnuită în România ar echivala cu o contradicţie evidentă cu cele susţinute şi dovedite în cauză referitoare la viaţa socială şi şcolară a unui copil care nu mai păstrează decât minime relaţii cu ţara al cărui cetăţean este.

De asemenea, nici reşedinţa obişnuită a petentului nu atrage competenţa instanţelor române întrucât aceasta nu echivalează cu locul unde este domiciliul, ci cu locul în care acesta desfăşoară întregul ansamblu al activităţilor vieţii sale, respectiv în Marea Britanie. Chiar prin întâmpinarea formulată în apel, intimatul C.D. arată că nu intenţionează să revină în România.

În mod evident atât autorul cererii de adopţie internă cât şi copilul ce se doreşte a fi adoptat nu au reşedinţa obişnuită în România, nefiind astfel îndeplinite nici condiţiile adopţiei interne şi, având în vedere definiţia dată de lege adopţiei internaţionale (adopţia în care adoptatorul sau familia adoptatoare şi copilul ce urmează să fie adoptat au reşedinţa obişnuită în state diferite, iar, în urma încuviinţării adopţiei, copilul urmează să aibă aceeaşi reşedinţă obişnuită cu cea a adoptatorului), nici ale acestui tip de adopţie.

În atare situaţie, criticile aduse în apel sunt fondate, nefiind îndeplinită condiţia „reşedinţei obişnuite” în România a niciunuia dintre adoptator şi minor adoptat, în vederea admiterii cererii de adopţie internă, cu consecinţa neatragerii competenţei instanţelor române în soluţionarea cererii de adopţie ce face obiectul cauzei.

Pentru aceste considerente, în condiţiile art. 480 alin. 4 Cod procedură civilă, va admite apelul, va anula hotărârea atacată şi va respinge cererea ca inadmisibilă.