Cerere de chemare în judecată, formulată de o societate în insolvenţă, împotriva administratorului său special

Litigii cu profesionişti

Apel. Cerere de chemare în judecată, formulată de o societate în insolvenţă, împotriva administratorului său special, prin care se solicită obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând soldul aflat în casieria societăţii, valoarea obiectelor de inventar şi valoarea contabilă a minusurilor constatate la inventariere. Aplicarea dispoziţiilor legale de drept comun privind contractul de mandat. Necesitatea acceptării, exprese sau tacite, a mandatului, de către administratorul special

Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal

Decizia nr. 327 din 4 decembrie 2018

- art. 3 pct. 26 Legea nr. 85/2006

- art. 2013 şi 2014 Cod civil

Prin Sentinţa nr. (...)/LP/06.06.2018, Tribunalul (...) a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC (R) SRL, cu sediul în (...), prin lichidator judiciar (LJ) SPRL, cu sediul în (…), în contradictoriu cu pârâta (P), domiciliată în (...), având ca obiect pretenţii.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reţinut următoarele:

În fapt s-a reţinut că faţă de debitoarea SC (R) SRL s-a deschis procedura insolvenţei prin Încheierea nr. (...)/14.06.2013 pronunțată de judecătorul sindic în dosarul nr. (...)/2013 al Tribunalului (...).

Prin Hotărârea Asociaților debitoarei (fila 9 dosar) din data de 19.05.2014 a fost desemnată în calitate de administrator special pârâta (P).

Potrivit art. 18 alin. 1 din Legea nr. 85/2006: „după deschiderea procedurii, adunarea generală a acționarilor/asociaților debitorului, persoana juridică, va desemna, pe cheltuiala acestora, un reprezentant, persoana fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinte interesele societății şi ale acestora şi să participe la procedură, pe seama debitorului”.

Din textul legal mai sus citat a rezultat că administratorul special este un mandatar (reprezentant) convențional al asociaților/acționarilor debitorului, astfel că devin incidente dispozițiile generale privind contractul de mandat prevăzute în Codul civil.

Potrivit art. 1013 Cod civil „contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă, autentică ori sub semnătură privată, sau verbală. Acceptarea mandatului poate rezulta şi din executarea sa de către mandatar.”

În speța de faţă nu a existat nici un contract de mandat încheiat în formă scrisă între asociații debitorului şi (P) şi nici nu s-a făcut dovada de către reclamantă că pârâta ar fi acceptat tacit mandatul prin executarea acestuia, deși sarcina probei îi revenea potrivit art. 249 Cod procedură civilă.

În consecință, a fost întemeiată apărarea pârâtei în sensul că între aceasta şi societatea SC (R) SRL (sau asociații săi) nu există vreun raport juridic care să justifice atragerea răspunderii sale civile.

Oricum, chiar dacă pârâta ar fi acceptat mandatul încredințat de asociații debitoarei, răspunderea sa ar fi putut fi una contractuală în condițiile art. 2017 şi următoarele Cod civil, nicidecum o răspundere civilă delictuală, în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada săvârșirii vreunei fapte ilicite de către pârâtă. Astfel, deși nu este exclusă o răspundere civilă delictuală a mandatarului, reclamanta nu a făcut dovada vreunei fapte ilicite a pârâtei, mai exact nu a dovedit în niciun fel că acesteia i-ar fi fost încredințare sume de bani, stocuri de marfă sau alte bunuri ale debitorului pe care să fi refuzat a le preda către lichidatorul judiciar.

Pentru motivele de fapt şi de drept mai sus arătate, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC (R) SRL - prin lichidator judiciar (LJ) SPRL, în contradictoriu cu pârâta (P).

Faţă de soluția pronunțată, a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi s-a luat act că pârâta nu a solicitat astfel de cheltuieli.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel apelanta-reclamantă SC (R) SRL, prin lichidator judiciar (LJ) SPRL, prin care a solicitat admiterea apelului, şi rejudecând cauza, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.176.981,29 lei din care 1.751.962,53 lei reprezintă soldul din casieria societăţii nepredat lichidatorului judiciar, 211.689,93 lei reprezintă valoarea contabilă a obiectelor de inventar ale societăţii nepredate lichidatorului judiciar şi 213.328,86 reprezintă valoarea contabilă a minusurilor constatate la inventarierea bunurilor societăţii.

În motivare, apelanta a arătat că, prin sentinţa atacată, instanţa a respins cererea sa, apreciind că între (R) SRL şi pârâta intimată nu a existat niciun raport juridic care să justifice atragerea răspunderii sale civile, în condiţiile în care nu a existat un contract de mandat între părţi şi nici nu s-a făcut dovada acceptării tacite a mandatului prin executarea acestuia.

De asemenea, instanţa a apreciat că, chiar în condiţiile acceptării mandatului răspunderea pârâtei ar fi fost una contractuală şi nicidecum delictuală, în condiţiile în care apelanta nu a făcut dovada săvârşirii unei fapte ilicite de către pârâtă.

În opinia sa ambele considerente ale instanţei sunt eronate, motiv pentru care a solicitat admiterea apelului şi obligarea pârâtei intimate la plata prejudiciului.

Astfel, referitor la primul considerent, a arătat că hotărârea asociaţilor de numire a pârâtei intimate în calitate de administrator special, pusă la dispoziţia apelantei de fostul administrator judiciar, reprezintă dovada faptului că aceasta a deţinut calitatea de reprezentant legal al societăţii debitoare şi îi reveneau atribuţiile de conducere a activităţii societăţii până la data intrării în faliment. În condiţiile în care această hotărâre a asociaţilor nu a fost urmată de o altă hotărâre prin care să se fi numit un alt administrator special, iar pârâta nu a făcut dovada că ar fi refuzat numirea sau a renunţat la aceasta, nu se poate reţine că reclamanta nu a dovedit calitatea pârâtei de administrator special.

În privinţa celui de-al doilea considerent, a apreciat că instanţa a reţinut în mod eronat că nu s-a făcut dovada săvârşirii unei fapte ilicite de către pârâta intimată, în condiţiile în care din documentele depuse la dosar rezultă în mod evident neconcordanţa între situaţia scriptică a averii debitorului şi situaţia faptică predată lichidatorului judiciar, neconcordanţa stabilită cu ocazia inventarierii, când nu au fost prezentate şi puse la dispoziţia sa toate bunurile debitorului, inclusiv sumele de bani din casieria acestuia. Prejudiciul suferit de societate reprezintă exact aceste diferenţe dintre situaţia scriptică şi cea faptică, iar fapta ilicită a pârâtei intimate este aceea de a nu fi pus la dispoziţia lichidatorului judiciar aceste bunuri, obligaţie care îi revenea în calitatea sa de administrator special. Obligaţia de a preda gestiunea societăţii îi revenea administratorului special, iar omisiunea predării este fapta imputabilă acestuia.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 466 şi urm. Cod procedură civilă.

În probaţiune, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, şi a oricăror altor probe a căror necesitate de a fi administrate va decurge pe parcursul soluţionării cauzei.

La data de 13.11.2018, faţă de apelul declarat în cauză, a formulat întâmpinare intimata-pârâtă (P), prin care a solicitat respingerea apelului reclamantei ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei apelate.

În motivare, intimata a arătat că, în faţa primei instanţe, pe cale de excepţie, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa faţă de cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă. În acest sens a arătat şi dovedit că nu a avut niciodată niciun raport juridic de nicio natură cu Societatea (R) S.R.L. sau cu administratorii judiciari ori cu lichidatorii acesteia. Drept dovadă că nu a încheiat cu aceştia niciodată niciun act juridic.

Faptul că prin hotărârea depusă la dosar de reclamantă intimata a fost desemnată de către Adunarea Generală a Asociaţilor societăţii (R) S.R.L. ca administrator special în procedura de insolvenţă a acesteia, a considerat că nu atrage de facto nici o obligaţie în sarcina sa. Asta atâta timp cât la dosar nu a fost depus niciun înscris din care să rezulte că intimata ar fi acceptat mandatul de a fi administrator special al societăţii (R) S.R.L. în procedura insolvenţei. Tot în acest sens, a apreciat că, pentru a deveni administratorul special al reclamantei, trebuia ori să încheie cu aceasta un contract de mandat, ori un contract individual de muncă sau orice alt înscris din care să rezulte acordul său de a desfăşura activitatea de administrator special al societăţii (R) S.R.L. în procedura insolvenţei. Ori la dosar nu a fost depus niciun înscris din care să rezulte acest fapt. Asta întrucât el nu există, intimata neîncheind niciun act nici cu reclamanta, nici cu asociaţii acesteia şi nici cu administratorii judiciari ori cu lichidatorii acesteia. De altfel, a precizat că a aflat de această hotărâre a asociaţilor doar la momentul la care i s-a comunicat cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentei cauze.

În probaţiune, intimata a arătat că a depus la dosar Istoricul Societăţii (R) S.R.L. de la registrul Comerţului, înscris din care rezultă foarte clar că aceasta nu a avut niciodată nicio calitate în această societate.

Având în vedere acestea, intimata a considerat că, în mod temeinic şi legal, prima instanţă a reţinut că este întemeiată apărarea sa în sensul că între aceasta şi societatea (R) S.R.L. (sau cu asociaţii săi) nu a existat vreun raport juridic care să justifice atragerea răspunderii sale civile.

A apreciat că susţinerile apelantei, potrivit cărora hotărârea asociaţilor de numire a sa în calitate de administrator special, reprezintă dovada faptului că a deţinut calitatea de reprezentant legal al societăţii debitoare şi că îi reveneau atribuţii de conducere a activităţii societăţii până la data intrării în faliment, este evident neîntemeiată. A considerat că este aberant raţionamentul apelantei potrivit căruia o persoană poate fi obligată sau poate dobândi anumite responsabilităţi fără să-şi manifeste în vreun fel acordul cu privire la acestea.

A mai menţionat că tot corect a reţinut prima instanţă faptul că, chiar dacă pârâta ar fi acceptat mandatul încredinţat de asociaţii debitoarei, răspunderea sa ar fi putut fi una contractuală şi nicidecum o răspundere civilă delictuală, în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada săvârşirii vreunei fapte ilicite de către aceasta. Mai exact, a arătat că reclamanta nu a dovedit în nici un fel că pârâtei i s-ar fi încredinţat sume de bani, stocuri de marfă sau alte bunuri ale debitoarei pe care pârâta să fi refuzat a le preda lichidatorului judiciar.

A considerat că susţinerile apelantei din cuprinsul apelului potrivit cărora „obligaţia de a preda gestiunea societăţii revenea administratorului special, iar omisiunea predării este fapta imputabilă acestuia” confirmă practic susţinerile sale, precum şi cele ale primei instanţe, şi anume faptul că aceasta ar putea fi doar o răspundere contractuală şi nicidecum delictuală.

Întâmpinarea nu a fost motivată în drept.

Examinând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel, cât şi din oficiu, având în vedere actele şi lucrările dosarului s-a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea ce face obiectul cauzei reclamanta apelantă SC (R) SRL prin lichidator judiciar a solicitat obligarea pârâtei intimate la despăgubiri în sumă de 2.176.981, 29 lei din care 1.751.962, 53 lei reprezintă soldul aflat în casieria societăţii, 211.689, 86 lei reprezintă valoarea contabilă a obiectelor de inventar şi suma de 213.328, 86 reprezintă valoarea contabilă a minusurilor constatate la inventarierea bunurilor societăţii cu motivarea că aceasta în calitate de administrator special al societăţii nu a predat lichidatorului judiciar nici suma aflată în casierie şi nici o parte din bunuri.

Prin hotărârea adunării asociaţilor reclamantei, societate în insolvenţă, din data de 19.05.2014, pârâta (P) a fost desemnată administrator special.

Potrivit art. 3 pct. 26 din Legea nr. 85/2006 „administratorul special este reprezentantul desemnat de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, împuternicit să efectueze în numele şi pe contul acestuia actele de administrare necesare în perioadele de procedură când debitorului i se permite să îşi administreze activitatea şi să le reprezinte interesele în procedură pe perioada în care debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare.”

Rezultă, aşadar că raporturile dintre societate, respectiv asociaţi şi administratorul special sunt raporturi de mandat, administratorul special fiind un mandatar atât al debitorului cât şi al asociaţilor, mandatul său având un dublu conţinut – convenţional şi legal.

Dată fiind natura convenţională a mandatului nu este suficient doar ca asociaţii să desemneze o persoană în calitatea de administrator special, ci este necesar ca aceasta să accepte mandatul acordat, acceptare ce poate fi fie expresă, fie tacită, acceptarea mandatului putând rezulta şi din executarea sa de către mandatar.

Or, în cauză, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, reclamanta nu a făcut dovada că intimata pârâtă ar fi acceptat mandatul, nici expres nici tacit.

Susţinerea apelantei potrivit căreia pârâta trebuia să facă dovada că ar fi refuzat numirea sau că ar fi renunţat la aceasta nu poate fi primită, întrucât din probele administrate în cauză nu rezultă că ar fi incident vreunul din cazurile reglementate de art. 2014 Cod civil, când absenţa vreunui refuz neîntârziat ar echivala cu acceptarea tacită.

Dimpotrivă, intimata pârâtă a învederat că nici nu a avut cunoştinţă de hotărârea asociaţilor prin care a fost desemnată în calitate de administrator special, iar apelantei îi revenea sarcina să facă dovada faptului pozitiv contrar.

De asemenea, reclamanta apelantă nu a făcut nici dovada că intimatei pârâte i-ar fi fost predate bani, stocuri de marfă sau bunuri ale debitoarei pe care ar refuza să le restituie, astfel că în mod corect instanţa de fond a apreciat că în sarcina acesteia nu se poate reţine săvârşirea vreunei fapte ilicite.

Pentru considerentele expuse, instanţa de apel, apreciind că în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea ca nefondată, în baza art. 480 Cod procedură civilă a respins ca nefondat apelul.

Domenii speta

Spete similare