Pretenții despăgubiri morale – răspundere civilă delictuală; raport de evaluare psihologică minor; inexistența unei fapte ilicite a psihologului – afirmațiile contestate de către reclamant au natura unor judecați de valoare, pe care evaluatorul putea să l

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 31.01.2019, sub nr. …/299/2019, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial constând în afectarea relațiilor personale cu minorii C și D, respectiv în atingerile aduse demnității și imaginii reclamantului și în suferințele psihice produse ca urmare a afirmațiilor defăimătoare din cuprinsul raportului de expertiză.

În motivarea cererii, reclamantul a precizat că în data de 18.10.2018, fosta soție, E, prin cererea nr. 45, a solicitat evaluarea psihologică a minorului C în plan afectiv și emoțional în urma incidentelor/tensiunilor dintre părinți din săptămâna 15 -0 18 octombrie 2018 privind respectarea programului de relații personale al tatălui cu minorul și identificarea unor eventuali indici de alienare parentală. A susținut că întregul raport se bazează pe spusele și relatările mamei, deducându-se în mod neîntemeiat că între programul de vizită al reclamantului și starea minorului ar exista o corelație.

Cu privire la fapta ilicită, reclamantul a susținut că aceasta constă în încălcarea prevederilor legale privind realizarea și conținutul evaluării, prin nerespectarea prevederilor legale care reglementează dreptul părintelui cu care minorul nu locuiește în mod statornic și drepturile copilului, dar și prin afirmațiile defăimătoare menite să îi creeze imaginea unui părinte nedemn de a-i fi acordata prerogativa stabilirii domiciliului minorilor la acesta sau de a i se modifica programul de vizită.

În ceea ce privește existența prejudiciului suferit, acesta constă în afectarea relațiilor personale ale reclamantului cu copiii săi, dar și afectarea minorilor, prin traumele suferite ca urmare a supunerii acestora la expertize psihologice, dar mai ales ca urmare a desfășurării evaluării psihologice a fost lipsit de prezența copiilor săi.

A mai susținut că expertul avea obligația de a-l invita la evaluare pentru a avea în vedere relația directă dintre acesta și minor. A susținut că expertul încalcă Standardele de calitate în activitatea de expertiză psihologică, respectiv ghidul de bune practici în expertiza psihologică prevăzute în Tabloul Experților Psihologi, ediția a III-a, 2016, Institutul de psihologie Judiciară, pag. 21 – 22, în care se prevede că expertul avea obligația comunicării, confirmării, informării în scopul obținerii consimțământului prealabil. Reclamantul a invocat în același sens dispozițiile secțiunii a I X-a, alin. 7 ale Legii nr. 213/2004.

De asemenea, a susținut că expertul nu a respectat prevederile alin. 8 ale aceleiași secțiuni, întrucât nu a indicat motivul imposibilității evaluării psihologice a relației minorului cu celălalt părinte.

A susținut că raportul de evaluare, ar fi trebuit să prezinte doar starea emoțională a minorului la momentul evaluării și nu să se pronunțe asupra factorilor care au determinat această stare.

A mai susținut că raportul de expertiză redă a fost întocmit în mod subiectiv, contrar dispozițiilor art. IV.9 din Legea nr. 213/2004.

Totodată, a susținut că prin raportul de expertiză se pun la îndoială abilitățile sale privind creșterea și educația minorilor și a fost descris ca un părinte care nu impune reguli copiilor, fără argument.

A subliniat că deși scopul evaluării a fost identificarea unor indici de alienare parentală, chiar raportul este de natură a conduce la alienarea parentală a minorului față de tată.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 194 din Codul de procedură civilă, art. 1347 din Codul civil.

La data de 11.03.2019, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În motivare, pârâtul a arătat că cererea reclamantului este inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 53 fin Legea nr. 213/2004 prin care legiuitorul a instituit  procedură prealabilă în cazul unei abateri disciplinare sau profesionale.

A susținut că fapta ilicită nu există, expertul având competența profesională de a realiza evaluări precum cea din cauză.

În privința prejudiciului, a susținut că acesta nu a fost cauzat de acțiunile expertului, dar și că un prejudiciu nu există în concret. De asemenea, a susținut că nu poate exista vinovăție în absența unei fapte ilicite, dar nici legătură de cauzalitate.

În drept, pârâtul a invocat prevederile art. 1349 și 1357  din Codul civil, ar.

În dovedirea apărărilor sale, pârâtul a solicita încuviințarea și administrarea probei cu înscrisuri.

La termenul din data de 16.04.2019 instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Prin raportul de evaluare psihologică a minorului C nr. 36 din 01.11.2018, întocmit de B, a fost evaluată starea psihologică a minorului C în plan afectiv – emoțional, în urma incidentelor/tensiunilor dintre părinți din săptămâna 5-18 octombrie 2018, privind respectarea programului de relații personale al tatălui cu minorul și au fost identificate indicii de alienare parentală.

Potrivit punctului 4 din raport, evaluarea s-a făcut doar cu minorul și evaluatorul în camera de lucru, în 3 sesiuni desfășurate în datele de 19, 22 și 23 octombrie 2018, în lipsa tatălui.

La secțiunea 6.2 din raport, evaluatorul a indicat rezultatul interviului cu mama minorului.

Conform art. 1349 C.civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar în cazul în care încalcă această obligaţie răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

De asemenea, potrivit art. 1357 C.civ., cel ce cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Prin urmare, pentru a antrena răspunderea civilă delictuală a unei persoane, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe o faptă ilicită, să existe un prejudiciu, să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, să existe vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale este orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând altei persoane.

Potrivit art. 30 din Constituţia României, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor şi libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. Cu toate acestea, se prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

Atât art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât şi paragraful 3 al art. 19 al Pactului stabilesc că exercițiul dreptului la liberă exprimare trebuie făcut în anumite limite, mai ales atunci când acesta intră în conflict cu alte interese individuale sau colective. Astfel, potrivit paragrafului 2 al art. 10 din Convenție „exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri şi responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparțialitatea puterii judecătorești”.

În acelaşi sens, paragraful 3 al art. 19 din Pact dispune că exercițiul acestui drept comportă îndatoriri deosebite şi responsabilități speciale, ceea ce înseamnă că acesta poate fi supus unor restricții care trebuie să fie expres prevăzute de lege, restricții care au ca scop respectarea drepturilor şi reputației altor persoane sau sunt necesare pentru salvgardarea siguranței naționale, a ordinii publice, a sănătății sau a moralei publice.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în nenumărate rânduri că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăţi democratice, una din condițiile principale ale progresului acesteia şi ale împlinirii fiecărei persoane (cauza Muller c. Elveția). De asemenea, Curtea a arătat că pluralismul ideilor este fundamentul societății moderne europene, motiv pentru care art. 10 protejează nu numai ideile neutre şi informațiile brute, ci şi acele idei şi informații care șochează, neliniștesc sau ofensează populația sau o parte a acesteia (cauza Handyside c. Marea Britanie).

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte art. 8 din Convenţie, statului îi revine obligaţia de a menţine un echilibru just între obligaţiile sale pozitive şi asigurarea libertăţii de exprimare. Printre altele, statului îi revine obligaţia pozitivă de a sancţiona persoanele ce încalcă dreptul la reputaţie al altora, pentru o protecţie corespunzătoare a acestui drept, atunci când „afirmaţiile în cauză depăşesc limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Convenţie” (cauza Petrina c. României). În acest sens, se reţine că „art. 8 are drept obiect principal apărarea individului de ingerinţele arbitrare ale puterilor publice, nelimitându-se la a pretinde statului să se abţină de la asemenea ingerinţe; acestui angajament negativ i se pot alătura obligaţiile pozitive (...). Graniţa dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului potrivit art. 8 nu se pretează la o definiţie precisă ; principiile aplicabile sunt totuşi comparabile. Mai precis, în cele două cazuri, trebuie luată în calcul păstrarea echilibrului just dintre interesul general şi interesele individului, statul beneficiind oricum de o marjă de apreciere” (cauza Pfeifer c. Austriei).

Instanţa reţine că, în jurisprudența sa (cauza Lingens c. Austria), Curtea face o distincție importantă referitoare la afirmațiile unei persoane, calificându-le în două categorii: afirmații factuale şi judecăți de valoare.

Astfel, cele din prima categorie vizează afirmarea unor fapte determinate, caz în care autorului lor i se poate pretinde să demonstreze adevărul acestora, în timp ce judecăţile de valoare privesc exprimarea opiniei unei persoane asupra calităților profesionale, morale şi personale ale altuia. Prin urmare, în măsura în care o persoană exprimă o judecată de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verității celor afirmate, Curtea apreciind că o astfel de obligație este imposibilă şi de natură a împiedica persoanele să îşi afirme opiniile despre alții.

Cu toate acestea, nici judecățile de valoare lipsite de orice baza factuală nu sunt protejate de art. 10, Curtea statuând că „nu se poate admite că, în principiu, o judecată de valoare poate fi considerată astfel, decât dacă este însoţită de fapte pe care să se sprijine. Necesitatea unei legături între judecată de valoare şi faptele care o sprijină poate varia de la un caz la altul în funcție de circumstanțele specifice ale fiecărui caz” (cauza Feldek c. Slovaciei).

Prin urmare, dacă drepturile unei persoane sunt lezate atât prin afirmații care ar putea fi calificate ca fiind judecați de valoare, cât şi prin imputarea unor fapte determinate, Curtea va lua în considerare tipul de afirmație care a lezat cel mai important drepturile respective, calificând în funcție de aceasta afirmația litigioasă în ansamblul ei (cauza Dichand şi alții c. Austria).

Pe cale de consecinţă, având în vedere principiile enunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanţa apreciază că concluziile raportului de evaluare, contestate de către reclamant au natura unor judecați de valoare, pe care evaluatorul putea să le emită fără a fi cenzurate de reclamant.

Instanța reține că medicul psiholog la realizarea raportului de evaluare a indicat în mod expres rezultatele interviurilor cu mama și minorul, iar în privința afirmațiile factuale, indicate ca defăimătoare  de reclamant, instanța stabilește că acestea aparțin mamei minorului și nu pot constitui baza răspunderii civile delictuale a cabinetului, fapta ilicită în această privință fiind imputată cabinetului de psihologie, fără să fi fost săvârșită de acesta.

În ceea ce privește consimțământul reclamantului la realizare raportului de evaluare, instanța reține că acesta nu a fost solicitat reclamantului, iar pârâtul nici nu a dovedit imposibilitate obținerii acestuia, rezumându-se la a menționa că evaluarea a avut loc în absența tatălui.

Cu toate acestea, reclamantul nu a dovedit încălcarea vreunei norme a dreptului obiectiv, realizarea raportului de evaluare fiind un act de constatare, realizat în conformitate cu art. 503 alin. 2 din Codul civil cu acordul informat al mamei minorului.

Prejudiciul reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv şi trebuie să fie cert şi să nu fi fost reparat încă. În prezenta cauză, instanța apreciază că nu a fost produs niciun prejudiciu.

Deși în materia sancționării faptelor vătămătoare la adresa imaginii și demnității persoanei, nu se poate aștepta de la reclamant să producă probe concrete în evaluarea prejudiciului, acestuia revenindu-i doar sarcina de a cuantifica în mod ipotetic acest prejudiciu, instanța reține că reclamantul nu a propus nicio probă din care să rezulte că raportul de evaluare a fost adus la cunoștința minorului și ca urmare a acestui raport i-au fost afectate relațiile personale cu ambii săi copii.

Reclamantul nu a reușit, deși îi era la îndemână, să indice nicio probă din care să rezulte afectarea relațiilor cu copiii acestuia sau în ce măsură un raport de evaluare l-a împiedicat să aibă relații personale cu minorii.

Cu privire la pretinsele afirmații defăimătoare, instanța a reținut deja că acestea nu aparțin psihologului, aspect care rezultă în mod univoc din cuprinsul raportului de evaluare în care sunt indicate în mod separat aprecierile mamei din timpul interviului.

Concluziile raportului de expertiză nu pot fi considerate defăimătoare, acestea fiind constatări ale expertului, judecăți de evaluare care pleacă de la evaluarea minorului prin utilizarea unor metode complexe și care indică și recomandări de urmat pentru a preveni afectarea emoțională pe viitor a minorului.

Instanța apreciază că în lipsa unei fapte ilicite și a unui prejudiciu inexistent, nu poate analiza dacă există o legătură de cauzalitate între acestea sau vinovăția autorului unei fapte inexistente.

Prin urmare, față de toate considerentele anterior menționate, având în vedere inexistența faptei ilicite pretins săvârșite pârât, a inexistenței unui prejudiciu concret, a absenței oricărei legături între pretinsele fapte și pretinsul prejudiciu, instanţa urmează să respingă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

De asemenea, instanţa va lua act că reclamantul, pentru cheltuielile de judecată constând în asistența juridică de care a beneficiat și taxa judiciară de timbru, va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A cu domiciliul în …. în contradictoriu cu pârâta B cu sediul ales în ….., ca neîntemeiată.

Ia act de precizarea reclamantului prin care îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.

Apelul şi motivele de apel se depun la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei astăzi, 03.05.2019.

PREŞEDINTE,  GREFIER,

Domenii speta

Spete similare