Masuri asiguratorii

Rolul masurilor asiguratorii este acela de a garanta executarea obligaţiilor de ordin  patrimonial ce  decurg din rezolvarea acţiunii  penale si acţiunii civile  din cadrul  procesului penal; funcţionalitatea lor este numai asiguratorie  si nu reparatorie.

Prin decizia nr.19/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată într-un recurs în interesul legii, luarea măsurilor asiguratorii nu este condiţionată de indicarea sau dovedirea, individualizarea bunurilor aflate în patrimoniul persoanei asupra cărora se instituie măsura asiguratorie.

Deliberând asupra cauzei de faţă,  constată următoarele:

Prin încheierea din data de 24.07.2019, pronunţată de către Tribunalul Dolj în dosarul nr. …, s-a admis în parte cererea formulată de către Direcţia Generală Regională a Finanțelor Publice … în numele Statului Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu sediul …

În temeiul art.249 C.p.p. şi Deciziei nr.19/2017 a Î.C.C.J. – Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra patrimoniului inculpatei …, până la concurența sumei de 15147 lei, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a constatat că la data de 02.07.2019 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, sub nr. 1370/63/2019/a3 cererea formulată de partea civilă Direcţia Generală Regională a Finanțelor Publice … în numele Statului Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală privind instituirea măsurilor asigurătorii (sechestru asigurător si poprire asiguratorie) asupra bunurilor mobile si imobile ale inculpatei …, până la concurenţa valorii pagubei de 129 150 lei, la care se adaugă dobânzile si penalităţile de întârziere, calculate de la data producerii prejudiciului pana la data achitării integrale a sumei datorate, conform prevederilor art. 173, 174 si 176 din Codul de procedura fiscala (legea 207/2015), paguba adusă bugetului de stat.

S-a arătat că, potrivit art. 249 din NCPP,, (1)Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

(2)Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

(3)Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.

(4)Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

(5)Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.

(6)Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi şi părţii civile.

(7)Măsurile asigurătorii luate în condiţiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă,,.

De asemenea, sunt incidente în cauză şi dispoziţiile art. 254 NCPP, care reglementează condiţiile instituirii măsurii asigurătorii a popririi:

,,1) Sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului sau inculpatului sau pârtii responsabile civilmente de catre o a treia persoana ori de catre cel păgubit, sunt poprite in mâinile acestora, in limitele prevăzute de lege, de la data primirii ordonanţei sau încheierii prin care se înfiinţează sechestrul.

2) Sumele de bani prevăzute la alin 1) vor fi consemnate de catre debitori, dupa caz, la dispoziţia organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, in termen de 5 zile de la scadenta, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de camera preliminară ori instanţei de judecata, in termen de 24 de ore de la consemnare,,.

Potrivit art. 11 din legea 241/2005 „in cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie,,.

S-a învederat ca, prin Decizia nr. 19, pronunţata în dosarul nr…., ICCJ a dispus ,,Admite recursul în interesul legii declarat de Curtea de Apel Braşov şi, în consecinţă, stabileşte că: ,,Atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal, nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie,,.

Aşadar, pentru ca inculpata să nu poată înstrăina bunurile pe care le posedă şi care pot servi la acoperirea prejudiciului ce a fost adus bugetului general consolidat şi având în vedere şi dispoziţiile art. 11 din legea 241/2005 precum si dispoziţiile art. 254 din NCPP, s-a solicitat admiterea cererii şi s-a dispus instituirea masurilor asigurătorii (sechestru asigurător şi poprire asiguratorie) asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatei ..., până la concurenţa valorii pagubei de 129 150 lei, la care se adaugă dobânzile si penalităţile de întârziere, calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate, conform prevederilor art. 173, 174 si 176 din Codul de procedura fiscala (legea 207/2015), paguba adusă bugetului de stat.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 249, art. 254 din Noul Cod de procedură penală, coroborate cu prevederile art.11 din Lg.241/2005, privind evaziunea fiscala.

Analizând cererea formulată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în numele Statului Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, instanța de fond a constatat următoarele:

Prin Rechizitoriul nr.394/P/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei …, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art.9 alin.1 lit.c din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin.1 din Codul penal (177 acte materiale).

În actul de sesizare a instanței, în esență, s-a reținut că inculpata ..., în calitate de administrator al SC .. SRL Craiova, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în perioada ianuarie – martie 2014, a înregistrat în evidenţa contabilă şi a declarat organelor fiscale un număr de 177 operaţiuni comerciale fictive de achiziţii deşeuri feroase şi neferoase de la şapte furnizori fictivi (.. SRL, .. SRL, .. SRL, .. SRL, .. SRL, .. SRL, …), astfel încât s-a sustras de la plata către bugetul de stat suma de 146.686 lei, din care 35.625 lei reprezentând impozit pe profit, 93.525 lei reprezentând impozit pe veniturile din alte surse şi 17.536 lei reprezentând contribuţia la fondul de mediu.

Situația de fapt a fost reținută, în actul de sesizare, pe baza următoarelor mijloace de probă: actele de control întocmite de inspectorii din cadrul DGRFP; declarații suspecți; declarații inculpați; declarații martori; raport de expertiză financiar contabilă judiciară;  caziere  judiciare ale inculpatilor; procese-verbale DGRFP; fișe istoric ONRC; documente contabile SC ... SRL; declarații fiscale SC ... SRL; procese-verbale de verificare în bazele de date întocmite de organele de poliție; procese verbale de verificare delegați și mijloace de transport; adresa nr.CRR-REG-26802 din 05.10.2018 a DGRFP Craiova; adresa nr.AFM- 3055 din 10.10.2018 a Administrației Fondului pentru Mediu; alte înscrisuri.

Instanța de fond a  reținut că măsurile asiguratorii sunt acele măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparțin suspectului, inculpatului sau părții responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii ori a acoperirii despăgubirilor civile, măsuri ce constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

Potrivit art.11 din Legea 241/2005, în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

Potrivit Deciziei nr. 19/2017 a ÎCCJ – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, "atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înființează măsura asigurătorie".

Nicio dispoziție din Codul de procedură penală ori din Codul de procedură civilă nu susține necesitatea identificării prealabile a bunurilor în procedura sechestrului asigurător. Dimpotrivă, legea generală referitoare la sechestru, art.954 din Codul de procedură civilă, vorbește explicit despre lipsa obligației de a fi individualizate bunurile asupra cărora se solicită să se înființeze sechestrul. Soluția se impune în toate situațiile, indiferent dacă legea prevede că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie sau prevede că instituirea acestora este lăsată la latitudinea judecătorului ori procurorului, fiind susținută şi de doctrina din materia procesual civilă: "în ce privește forma cererii, art. 954 alin.1 teza a doua NCPC prevede că nu există obligativitatea individualizării în cererea de sechestru a bunurilor asupra cărora se solicită înființarea măsurii asigurătorii. Această soluție se justifică prin aceea că, la momentul solicitării înființării sechestrului, creditorul nu poate fi obligat să cunoască în detaliu bunurile pe care le are debitorul său, această operațiune fiind mai apropiată de momentul executării măsurii. Instituirea sechestrului este o măsură de urgență concepută a veni într-un moment de mare tensiune pentru creditor, care este confruntat cu pericolul creării sau sporirii stării de insolvabilitate a debitorului, iar orice investigații suplimentare cu privire la identificarea bunurilor susceptibile de punere sub sechestru ar fi de natură să îndepărteze șansele acestuia de a obține o protecție provizorie într-un timp util.

Determinarea bunurilor ce vor fi puse sub sechestru revine executorului judecătoresc, în faza de executare a măsurii asigurătorii. Tot în această fază procesuală se vor discuta şi eventualele contestații ale debitorului cu privire la caracterul sesizabil/insesizabil al unor bunuri sechestrate, la compatibilitatea bunurilor puse sub sechestru cu mărimea creanţei reclamate de către creditor etc.

Modificarea procedurii de luare a măsurii sechestrului asigurător şi introducerea unei condiții suplimentare (ca bunurile să existe şi să fie indicate de cel care solicită luarea măsurii) nu sunt susținute nici de necesitatea corelării Codului de procedură penală cu Constituția României (art.53 din Constituția României, republicată) și nici de regulile procesului echitabil. Regimul executării măsurii sechestrului, de exemplu, existența unor categorii de bunuri asupra cărora măsura nu poate fi dispusă, ca și proporționalitatea măsurii cu scopul urmărit sunt condiții pe care judecătorul le examinează indiferent dacă procedura sechestrului este prevăzută expres de lege sau este lăsată la latitudinea judecătorului sau procurorului.

Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.

Proporționalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiția decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cât şi din art.53 alin.2 din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății).

Atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii, inclusiv de către procuror în cursul urmăririi penale, trebuie avute în vedere mai multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare a prejudiciului produs prin infracțiune, astfel încât valoarea bunurilor sechestrate ce ar urma să fie valorificată în vederea despăgubirii părții civile să fie cât mai apropiată de valoarea prejudiciului pretins.

Analizând prevederile art.249 alin.2 din Codul de procedură penală, în raport cu celelalte dispoziții ce reglementează măsurile asigurătorii, se constată că textul nu distinge între bunuri prezente sau viitoare și nici nu limitează obiectul măsurilor asigurătorii la bunurile prezente, existente în patrimoniul persoanelor vizate de măsuri la momentul la care acestea au fost instituite.

Cum scopul instituirii acestor măsuri, menționat de art.249 alin.1 din Codul de procedură penală, este unul de interes social general, rezultă că unde textul de lege nu distinge, nici instanțele nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguere, nec nos distinguere debemus), fiind pe deplin justificată includerea atât a bunurilor prezente, cât şi a bunurilor viitoare (care fie nu există încă, fie există, însă în patrimoniul unor terți) sub imperiul măsurilor asigurătorii instituite.

Deși se poate considera că textul art.254 din Codul de procedură penală se referă, în mod expres, la posibilitatea instituirii popririi asigurătorii asupra unor bunuri viitoare, în realitate, acest text tratează situația unor bunuri prezente, constând în creanțe ale persoanei vizate de poprire. Chiar și așa, nimic nu împiedică instituirea de măsuri asigurătorii în ipoteza inexistenței sau lipsei bunurilor din patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura, întrucât, între momentul instituirii şi cel al punerii în executare, acest patrimoniu poate suferi transformări, prin includerea unor bunuri viitoare, mobile sau imobile, pentru care legea procesual penală nu conține vreo dispoziție de exceptare de la luarea și, respectiv, executarea măsurilor asigurătorii, câtă vreme este asigurat scopul prevăzut de dispozițiile art.249 alin.1 din Codul de procedură penală.

De altfel, o eventuală excludere a bunurilor viitoare de la instituirea sau executarea măsurilor asigurătorii contravine însuși scopului instituirii unor asemenea măsuri, astfel cum este prevăzut de lege. În realitate, existența sau inexistența bunurilor în patrimoniul suspectului, inculpatului, altor persoane sau persoanei responsabile civilmente nu interesează faza instituirii măsurilor asigurătorii, ci privește faza procesuală următoare, aceea a executării dispozițiilor instanței privind luarea unor asemenea măsuri, aspect care rezultă din prevederile art. 250-254 din Codul de procedură penală.

Concret, din analiza dispozițiilor art.249, 251 şi 252 din Codul de procedură penală rezultă că dispoziția de luare a măsurii asigurătorii este atributul procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată și reprezintă o fază procesuală distinctă de aducerea sa la îndeplinire.

Acest lucru rezultă din interpretarea art.253, 254 şi 255 din Codul de procedură penală, potrivit cărora identificarea şi evaluarea bunurilor supuse măsurilor asigurătorii se realizează în cadrul executării măsurii dispuse, de către organul competent să aducă la îndeplinire dispoziția organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată, după caz. Astfel, există o atribuție stabilită în sarcina executorilor judecătorești prin art.7 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constând în aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanța judecătorească, text în acord cu dispozițiile art. 213 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, care prevede, între altele, că măsurile asigurătorii dispuse de instanțele judecătorești sau de alte organe competente "se duc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător".

Din analiza textelor de lege incidente rezultă că, în cazurile în care, fie potrivit legilor speciale, fie în conformitate cu dispozițiile art.249 alin.7 din Codul de procedură penală, instituirea de măsuri asigurătorii este obligatorie, instanța de judecată sau organul de urmărire penală este ținut să le dispună, chiar și în situația în care se învederează că persoana cu privire la care se pune în discuție luarea măsurii nu are, la data instituirii măsurii, bunuri în proprietate, întrucât condiția existenței bunurilor în patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura nu este prevăzută de lege și orice conduită contrară ar contraveni scopului urmărit de lege prin instituirea obligatorie a unei asemenea măsuri.

Soluția legală nu poate fi decât cea a aplicării întocmai, fără adăugări, a textelor de lege incidente, anterior menționate, care stabilesc, neechivoc, că măsura trebuie instituită în mod obligatoriu, în prezența circumstanțelor speciale impuse de art.249 alin.7 din Codul de procedură penală şi de legile speciale (infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art.9 din Legea nr.241/2005, cele prevăzute de art. 32 din Legea nr. 656/2002 şi de art. 20 din Legea nr.78/2000).

Instanța de fond a apreciat că instituirea sechestrului asigurator asupra patrimoniului inculpatei este o măsură proporțională, în limitele sumei pe care o vizează acuzația penală.

Scopul mediat al măsurilor asigurătorii, adică motivul principal pentru care se dispune măsura, este repararea pagubei produse prin infracțiune, iar scopul imediat este de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care formează obiectul măsurii.

Pentru a înțelege noțiunea de pagubă produsă prin infracțiune, instanța de fond a reținut că aceasta constă în prejudiciul creat de făptuitor respectiv, rezultatele dăunătoare ale faptei sale, de natură patrimonială sau morală, consecințe ale încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane, fizice sau juridice, drepturi şi interese apărate printr-o normă de drept.

Un prejudiciu este cert atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică şi, totodată, poate fi stabilită întinderea sa în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale şi prejudiciile viitoare şi sigure. Un prejudiciu este cert nu numai când este determinat ci şi atunci când este determinabil, adică atunci când sunt cunoscute criteriile în baza cărora poate fi evaluat, aşa cum sunt textele de lege din Codul de Procedură Fiscală.

În cauză, raportat la infracțiunea dedusă judecății, Înalta Curte de Casaţie şi Justiție, prin decizia nr. 17/2015 din 05.10.2015 a arătat ce trebuie să înțelegem prin prejudiciu, menționând că, în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală.

Ca atare, în materia infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, prejudiciul integral şi care trebuie reparat se compune din cuantumul sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată, precum şi din sumele reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală.

Prin urmare, instanța de fond a constatat că pentru a fi atins scopul mediat al măsurii asigurătorii trebuie achitat întreg prejudiciu supus reparării, prejudiciu care se compune așa cum s-a arătat de Î.C.C.J. în decizia dată în interesul legii (anterior evocată şi care se impune instanțelor inferioare) din obligația fiscală principală și obligațiile fiscale accesorii datorate.

În cauză suma indicată în actul de sesizare ca reprezentând prejudiciu a fost în cuantum de 146.686 lei, compus din suma de 129150 lei (din care 35.625 lei reprezentând impozit pe profit, 93.525 lei reprezentând impozit pe veniturile din alte surse) şi din suma de 17.536 lei reprezentând contribuţia la fondul de mediu.

Din această sumă, Tribunalul a reținut că suma de 17536 lei s-a considerat că reprezintă prejudiciul cauzat prin neplata taxei de mediu.

Totodată, Tribunalul a constatat că, în cursul urmăririi penale, în temeiul art.249 alin.5 şi art.251 din Codul de procedură penală, văzând şi dispoziţiile art.11 din Legea 241/2005, prin ordonanţa emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj la data de 12.04.2018 (vol.6 filele 12-16) s-a dispus instituirea măsurii asiguratorii a sechestrului până la concurenţa sumei de 114.003 lei, asupra bunurilor prezente şi viitoare din patrimoniul suspectei ....

În consecință, întrucât cu privire la suma de 15147 lei (reprezentând diferența dintre suma de 129150 lei, reținută în actul de sesizare ca reprezentând prejudiciul provocat Statului Român – reprezentat prin ANAF - 35.625 lei reprezentând impozit pe profit, 93.525 lei reprezentând impozit pe veniturile din alte surse - și suma de 114003 lei, până la concurența căreia a fost instituit deja sechestru asigurator) și la accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate, nu a fost instituită măsura asiguratorie, Tribunalul a admis în parte cererea formulată de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în numele Statului Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală.

În temeiul art.249 C.p.p. şi Deciziei nr.19/2017 a Î.C.C.J. – Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra patrimoniului inculpatei ..., până la concurența sumei de 15147 lei, la care

s-au adăugat accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în numele Statului Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, precizând că Tribunalul Dolj nu s-a pronunţat asupra cererii de instituire a măsurii asigurătorii a popririi deşi a fost formulata în mod explicit, dispunând doar instituirea sechestrului asigurător, care poate viza numai bunuri mobile şi imobile ale inculpatei.

De asemenea, în ceea ce priveşte cuantumul pagubei, instanţa a greşit instituind sechestrul asigurător numai până la concurenţa debitului de 15 147 lei, la care s-au adăugat accesoriile fiscale aferente acestuia, fără să aibă în vedere că, valoarea pagubei până la care ar fi trebuit să dispună instituirea măsurilor asigurătorii este mult mai mare, respectiv de 129 150 lei, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile de întârziere, calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate, conform prevederilor art. 173, 174 şi 176 din Codul de procedura fiscală (legea 207/2015), pagubă adusă bugetului de stat.

Potrivit art. 249 din NCPP,, (1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

(3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.

(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot iua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

(5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.

(6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi şi părţii civile.

(7) Măsurile asigurătorii luate în condiţiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă,,. 

De asemenea, sunt incidente in cauza si dispoziţiile art. 254 NCPP, care reglementează condiţiile instituirii măsurii asigurătorii a popririi:

,,1) Sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului sau inculpatului sau pârtii responsabile civilmente de către o a treia persoana ori de către cel păgubit, sunt poprite in mâinile acestora, in limitele prevăzute de lege, de la data primirii ordonanţei sau încheierii [prin care se înfiinţează sechestrul.

2) Sumele de bani prevăzute la alin 1) vor fi consemnate de către debitori, după caz, la dispoziţia organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, in Document care conţine date cu caracter personal protejate de prevederile Regulamentului (UE) 2016/679 termen de 5 zile de la scadenta, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de camera preliminară ori instanţei de judecata, in termen de 24 de ore de la consemnare,,.

De asemenea, potrivit art. 11 din legea 241/2005 ,,in cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie,,.

Având în vedere cele arătate, s-a solicitat admiterea contestaţiei formulată împotriva Minutei Tribunalului Dolj din data de 24.07.2019, admiterea cererii de instituire a măsurilor asigurătorii cu nr.CRR-DGR-4571/02.07.2019, aşa cum a fost formulată şi să se dispună instituirea masurilor asigurătorii asupra bunurilor inculpatei ..., până la concurenţa valorii pagubei de 129 150 lei, la care s-a adăugat dobânzile şi penalităţile de întârziere, calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate, conform prevederilor art. 173, 174 si 176 din Codul de procedura fiscala (legea 207/2015), paguba adusă bugetului de stat.

Verificând legalitatea si temeinicia încheierii de instituire a masurilor asiguratorii , instanţa de control judiciar retine următoarele:

 Codul de procedură penală reglementează măsurile asigurătorii în Partea generală, Titlul V ("Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale"), Capitolul III ("Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii"). 

În conformitate cu art. 249 alin. (1) CPP, procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Acest text de lege, împreună cu următoarele, conturează regimul general al măsurilor asigurătorii în procesul penal.

Astfel, cu privire la măsurile asigurătorii care pot fi luate în procesul penal, art. 249 alin. (2) CPP statuează că măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

Potrivit art. 249 alin. (4) NCPP, măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate, în conformitate însă cu dispozițiile art. 112 şi art. 1121 NCP. Potrivit art. 249 alin. (5) NCPP, măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.

Scopul măsurilor asigurătorii, prevăzut expres de art. 249 alin. (1) NCPP, este de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor sus-menţionate. Trebuie precizat că, în cazul săvârşirii anumitor infracţiuni, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie  -  infracţiunile prevăzute de legea 78/2000 , legea 656/2002. legea 241/2005 - tot astfel cum legea prevede caracterul obligatoriu în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, potrivit art. 249 alin. (7) NCPP.

Conform art.11 din legea 241/2005 in cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie. Aceste dispoziţii legale nu impun  si condiţia prealabila identificării bunurilor asupra cărora sa se instituie masurile asiguratorii, întrucât identificarea bunurilor reprezintă o problema de punere in executare a dispoziţiei instanţei, si nu de instituire a masurilor asiguratorii.

Rolul masurilor asiguratorii este acela de a garanta executarea obligaţiilor de ordin  patrimonial ce  decurg din rezolvarea acţiunii  penale si acţiunii civile  din cadrul  procesului penal; funcţionalitatea lor este numai asiguratorie  si nu reparatorie.

Prin decizia nr.19/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată într-un recurs în interesul legii, luarea măsurilor asiguratorii nu este condiţionată de indicarea sau dovedirea, individualizarea bunurilor aflate în patrimoniul persoanei asupra cărora se instituie măsura asiguratorie.

În cauză, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a apreciat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru instituirea măsurii sechestrului asigurator.

Pe de altă parte, măsurile asiguratorii sunt măsuri procesuale care se iau în cursul procesului penal, până la concurenţa valorii probabile a pagubei, presupus produse prin infracţiune, astfel cum rezultă în mod neechivoc din dispoziţiile art.249 alin.5 C.p.p.

În speţă, contestatoarea s-a constituit parte civilă cu suma 129.150 lei, iar prin ordonanţa emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj la data de 12.04.2018 (vol.6 filele 12-16) s-a dispus instituirea măsurii asiguratorii a sechestrului până la concurenţa sumei de 114.003 lei, asupra bunurilor prezente şi viitoare din patrimoniul suspectei ..., rămânând doar o diferenţă de 15.147 lei, pentru care nu se dispusese instituirea măsurii sechestrului asigurator.

În consecinţă, nu s-ar putea dispune instituirea unui sechestru asigurator asupra patrimoniului inculpatei până la concurenţa sumei de 129.150 lei, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi de întârziere, aşa cum a solicitat contestatoarea, deoarece ar însemna că pentru o parte din această sumă, respectiv pentru suma de 114.003 lei, să se instituie de două ori aceeaşi măsură, ceea ce este inadmisibil.

Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a instituit măsura sechestrului asigurator doar pentru diferenţa de 15.147 lei, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a sumei datorate.

Pentru aceste co0nsiderente, se va respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de A.N.A.F.-D.G.R.F.P. Craiova, împotriva încheierii Tribunalului Dolj din data de 24.07.2019, pronunţată în dosarul nr.1370/63/2019/a3.

Domenii speta

Spete similare