Anulare autorizaţie de construire

Anulare autorizaţie de construire

- art. 1 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 50/1991

- art. 2 alin. 1, art. şi art. 21 din Legea nr. 50/1991

- art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 50/1991

- art. 27 alin. 1 lit. c) din Ordinul MDRL 839/2009

- art. 1 alin. 1 Legea nr. 554/2004

Prin autorizaţia de construire ce face obiectul litigiului, a fost autorizată construirea unei staţii de bază pentru servicii de comunicaţii electronice, pe imobilul situat în (...).

Prevederile art. 1, alin. 1 şi 2 din Legea 50/1991 stabilesc că:

 (1) Executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire sau de desfiinţare, emisă în condiţiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren şi/sau construcţii - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel.

 (2) Construcţiile civile, industriale, inclusiv cele pentru susţinerea instalaţiilor şi utilajelor tehnologice, agricole sau de orice altă natură se pot realiza numai cu respectarea autorizaţiei de construire, emisă în condiţiile prezentei legi, şi a reglementărilor privind proiectarea şi executarea construcţiilor.

Prin urmare, orice autorizaţie de construire trebuie emisă în condiţiile legale, iar orice lucrare care are nevoie de o astfel de autorizare reprezintă o lucrare de construcţie. În consecinţă, şi autorizaţia nr. (...)/20.12.2017 trebuie să respecte condiţiile de fond şi formă necesare pentru un astfel de înscris iar staţia de bază pentru servicii de comunicaţii electronice realizată în baza acestei autorizaţii reprezintă o construcţie.

Conform prevederilor art. 2, alin. 1, art. 2, art. 2 ind.1 din aceeaşi lege, autorizaţia de construire constituie actul final de autoritate al administraţiei publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcţii corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea şi postutilizarea construcţiilor. Autorizaţia de construire se emite în baza documentaţiei pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii, elaborată în condiţiile prezentei legi, în temeiul şi cu respectarea prevederilor documentaţiilor de urbanism, avizate şi aprobate potrivit legii. Procedura de autorizare a executării lucrărilor de construcţii începe odată cu depunerea cererii pentru emiterea certificatului de urbanism în scopul obţinerii, ca act final.

Prin urmare, autorizaţia de construire nu se poate emite legal decât după întocmirea documentaţiei necesare pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţie, iar certificatul de urbanism, precum şi avizele şi acordurile solicitate prin certificatul de urbanism reprezintă unele din documentele necesare.

Conform prevederilor art.6 din acelaşi act normativ, certificatul de urbanism este actul de informare prin care autorităţile prevăzute la art. 4 şi la art. 43 lit. a):

 a) fac cunoscute solicitantului informaţiile privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate şi aprobate potrivit legii;

 b) stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcţie de specificul amplasamentului;

 c) stabilesc lista cuprinzând avizele/acordurile necesare în vederea autorizării;

 d) încunoştinţează investitorul/solicitantul cu privire la obligaţia de a contacta autoritatea competentă pentru protecţia mediului, în scopul obţinerii punctului de vedere şi, după caz, al actului administrativ al acesteia, necesare în vederea autorizării.

În acelaşi sens, dispoziţiile art. 7 prevăd:

 (1) Autorizaţia de construire se emite pentru executarea lucrărilor de bază şi a celor aferente organizării executării lucrărilor, în cel mult 30 de zile de la data depunerii documentaţiei pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii, care cuprinde, în copie, următoarele documente:

 a) certificatul de urbanism;

 d) avizele şi acordurile stabilite prin certificatul de urbanism, punctul de vedere al autorităţii competente pentru protecţia mediului şi, după caz, actul administrativ al acestei.

În speţă, a fost emis certificatul de urbanism nr. (...)/06.07.2017 care, la pct.5, lit. d.4, prevede, printre documentele necesare obţinerii autorizaţiei de construire, şi acordul asociaţiei de proprietari şi al proprietarilor direct afectaţi.

Curtea a constatat că la dosarul de autorizare există un singur acord autentic - declaraţia nr. (...)/25.06.2012 – provenind de la (...), fosta proprietară a ap. (...), care nu mai era proprietară la momentul eliberării autorizaţiei de construire, dar nici la momentul emiterii certificatului de urbanism, numita (...) fiind proprietară a ap. (...) începând cu 11.02.2014. Astfel, nu există nici un acord al vreunui proprietar direct afectat de construcţia în litigiu, astfel cum se cere prin certificatul de urbanism.

În ce priveşte acordul asociaţiei de proprietari, la dosar se regăseşte tabelul cu semnături olografe datat cu 15.05.2012, ce reprezintă acordul proprietarilor celor 21 apartamente din scara A, cu privire la care Curtea a constatat că nu este valabil întrucât 5 din proprietarii semnatari ai tabelului şi-au înstrăinat apartamentele după semnarea acordului olograf, dar înainte de emiterea CU şi a AC, iar acordul noilor proprietari nu a fost obţinut nici sub semnătură privată, nici în forma autentică.

Prin urmare, condiţiile impuse de CU emis în speţă nu au fost respectate iar AC a fost emisă nelegal, cu nerespectarea prevederilor art. 2, alin. 2 din Legea 50/1991.

Mai mult, Curtea a reţinut că în speţă este în discuţie construirea unei staţii de bază pentru servicii de comunicaţii electronice, amplasate pe blocul (...), din B-dul (...), nr.(...),, respectiv pe terasa acestui bloc situată la ultimul etaj al scării A, situaţie în care aceasta este o construcţie cu altă destinaţie decât a clădirilor învecinate. În acest sens, în certificatul de urbanism, la pct.3, se precizează că regimul tehnic este Lc_A - ansambluri de locuinţe colective, respectiv S_Li - subzonă de locuinţe cu regim redus de înălţime dispuse pe parcele izolate în interiorul ansamblurilor de locuinţe colective.

Prin urmare, sunt incidente prevederile legale care reglementează construcţiile cu altă destinaţie decât cea a clădirilor învecinate, respectiv dispoziţiile art. 27, alin.1, lit. c) din Ordinul MDRL nr. 839/2009 care prevăd că, în cazul amplasării de construcţii cu altă destinaţie decât cea a clădirilor învecinate este necesar acordul vecinilor, prevăzut la pct. 2.5.6. al secţiunii I „Piese scrise” a cap. A. „Documentaţia tehnică pentru autorizarea executării lucrărilor de construire - D.T.A.C.”, prevăzut în anexa nr. 1 la Lege. Dispoziţiile alin. 3 prevăd că, situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c) corespund cazurilor în care, urmare investiţiei noi pot fi create situaţii de disconfort generate de incompatibilităţi între funcţiunea preexistentă şi cea propusă, atât în situaţia în care se aduc modificări de destinaţie a spaţiilor în interiorul unei clădiri, cât şi în situaţia în care funcţionalitatea unei construcţii noi este incompatibilă cu caracterul şi funcţionalitatea zonei în care urmează să se integreze.

Prevederile art. 27, alin. 5 prevăd expres că acordul vecinilor este valabil numai în formă autentică.

Curtea a constatat că nu a fost dat nici un acord autentic în acest sens, nici de către locatarii scării A, nici de către locatarii scării B, vecini în egală măsură cu noua construcţie, blocul pe care este amplasată antena, deşi divizat administrativ în două scări (A şi B), având unitate constructivă, reprezentând în fapt un singur imobil.

Întrucât aceştia nu şi-au dat acordul valabil în speţă, instanţa de recurs a constatat că nu au fost respectate prevederile legale enunţate mai sus, situaţie în care actul în litigiu a fost emis cu încălcarea acestor prevederi şi se impune a fi anulat.

Cu toarte că prima instanţă reţine că antena litigioasă are funcţia de utilaj tehnologic, nu reţine incidenţa art. 27 alin. 1 lit. c) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 839/2009, motivând că această construcţie are caracter provizoriu însă, prevederile art. 3, alin. 1lit. h) din Legea 50/1991 stabilesc că lucrările de construcţii cu caracter provizoriu sunt doar chioşcuri, tonete, cabine, spaţii de expunere, corpuri şi panouri de afişaj, firme şi reclame, copertine şi pergole situate pe căile şi spaţiile publice, anexe gospodăreşti, precum şi anexele gospodăreşti ale exploataţiilor agricole situate în extravilan.

Faţă de aceste aspecte, instanţa de recurs a constatat că AC în litigiu a fost emisă cu încălcarea normelor de drept material privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, respectiv art. 2 din Legea nr. 50/1991, şi a normelor metodologice prevăzute de Ordinul nr. 839/2009, art. 27, situaţie în care se impune anularea ei, precum şi a răspunsului la plângerea prealabilă, înscris care se poate ataca odată cu actul administrativ care produce efecte juridice.

Ca o consecinţă a anulării AC, faţă de prevederile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, care prevăd că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată, instanţa a obligat autoritatea emitentă la repararea pagubei cauzate, prin luarea tuturor măsurilor legale pentru desfiinţarea lucrărilor executate în baza AC, respectiv pentru aducerea amplasamentului în situaţia anterioară emiterii actului.

Faţă de soluţia care s-a impus în cauză pentru aspectele învederate mai sus, Curtea a constatat că analizarea celorlalte motive de recurs invocate de recurenţi este superfluă.

Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal

Decizia nr. 247 din 18 martie 2019

Prin Sentinţa nr. (...) din 20.09.2018 Tribunalul (...) a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanţii ASOCIAŢIA DE PROPRIETARI „(...)”, (...), (...), (...) şi (...), toţi cu domiciliul ales la sediul cabinetului de avocatură din (...), str.(...), jud. (...), în contradictoriu cu pârâţii SC (...) SA cu sediul în (...), (...) şi PRIMARUL MUNICIPIULUI (...) cu sediul în (...), (...), jud. (...). Fără cheltuieli de judecată.

Prima instanţă a reţinut că nu există nici un motiv de nelegalitate sau netemeinicie a autorizaţiei de construire nr. (...)/20.12.2017 din cele invocate de reclamanţi.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs (...), (...), (...) şi ASOCIAŢIA DE PROPRIETARI (...), solicitând admiterea acestuia şi casarea Sentinţei în baza art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, urmând ca în rejudecarea cauzei să se dispună admiterea cererii introductive, cu consecinţa anulării autorizaţiei de construire nr. (...)/20.12.2017 emisă de Primarul Mun. (...), anulării actului f.n. din 16.03.2018 privind soluţionarea plângerii prealabile înregistrate la instituţia pârâtă sub nr. (...)/2018, obligării autorităţii emitente la repararea pagubei cauzate, în baza art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, prin luarea tuturor măsurilor legale pentru desfiinţarea lucrărilor executate în baza AC, respectiv pentru aducerea amplasamentului în situaţia anterioară emiterii actului şi obligarea intimatului de rând 1, Primarul Mun. (...), la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta procedură.

În motivele de recurs au arătat următoarele:

Imobilul colectiv de locuinţe situat în (...), B-dul (...), nr. (...), Bl. (...), jud. (...) are regim de înălţime cu retragere succesivă P+6E+1Er+1Er+Mr, fiind divizat în:

-Scara A, constituită din parter, 6 etaje şi etajul 7 retras, cu terasa aferentă acestuia;

-Scara B, constituită din parter, 8 etaje şi mansardă retrasă.

La data de 22.12.2017, o echipă de muncitori a amplasat pe terasa etajului 7 al scării A o antenă cu înălţime de cca. 7 m, dotată cu 6 emiţătoare/amplificatoare de semnal de telefonie mobilă de mare putere. Antena este amplasată la cca. 5-10 m de pereţii apartamentelor proprietarilor recurenţi din scara B, cu rază orizontala de acţiune asupra spaţiilor locative. Niciunul din proprietarii de la Scara B nu a fost consultat cu privire la această lucrare şi nu s-a solicitat niciun acord formal. Faţă de independenţa administrativă între cele două scări ale imobilului, decizia de închiriere a terasei etajului 7 şi acordul de amplasare a antenei au fost discutate exclusiv cu proprietarii din scara A.

Verificând site-ul Primăriei (...), recurenţii au constatat că investiţia este autorizată în baza AC contestate, având ca beneficiar societatea (...) S.A.

Faţă de vădita nelegalitate a AC contestate, reclamanţii au depus la Primarul Mun. (...) o plângere prealabilă, înregistrată sub nr. (...)/19.01.2018. Instituţia pârâtă a dispus respingerea plângerii prealabile printr-o adresă telegrafică, transmisă prin e-mail la data de 16.03.2018.

Conform Regulamentului Local de Urbanism (RLU), modificat prin HCL nr. 845/2017, imobilul pe care este amplasată antena autorizată face parte din UTR Lc_A - Ansambluri de locuinţe colective realizate înainte de anul 1990. Încadrarea UTR este confirmată şi de certificatul de urbanism nr. (...)/6.07.2017 (în continuare CU).

Antena litigioasă reprezintă o construcţie nouă, cu specific tehnologic, având o destinaţie diferită faţă de funcţia locativă a blocului de locuinţe pe care a fost amplasată.

Pentru UTR în care a fost instalată antena, RLU Lc_A interzice în mod expres:

-Autorizarea unor construcţii noi în lipsa unei documentaţii PUZ de regenerare urbană, fără a se distinge între tipul sau destinaţia construcţiilor;

-Extinderea unei construcţii existente în lipsa unei documentaţii de tip PUD;

-Realizarea unei conversii funcţionale în lipsa unei documentaţii de tip PUD;

-Orice tip de activităţi sau servicii poluante sau cu risc tehnologic,

-Instalaţii tehnologice montate pe faţada dinspre spaţiul public al imobilelor.

Antena litigioasă reprezintă o construcţie parazitară care încalcă toate interdicţiile enumerate mai sus. CU impune la secţiunea 5.d.4) acordul asociaţiei de proprietari şi al proprietarilor direct afectaţi. Anexa 1, Cap. I, Secţiunea 1, pct. 2.5.6 din Legea nr. 50/1991 impune acordul vecinilor, exprimat în forma autentică, în cazul amplasării de construcţii cu altă destinaţie decât cea a clădirilor învecinate.

Din art. 27 al Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009 rezultă că:

-Acordul vecinilor este necesar în cazul construcţiilor noi cu altă destinaţie decât cea a clădirilor învecinate pentru a preveni situaţiile în care funcţionalitatea unei construcţii noi este incompatibilă cu caracterul şi funcţionalitatea zonei în care urmează să se integreze (alin. 3);

-Acordul vecinilor este valabil numai în formă autentică (alin. 5).

Deşi legislaţia în materia urbanismului nu defineşte noţiunea de vecinătate, potrivit limbajului comun ea implică juxtapunerea (imediată sau la o distanţă mică) a două construcţii. Într-un context similar, practica judiciară a reţinut că vecinătatea funcţională a unei antene de telefonie mobilă este definită de strada pe care sunt amplasate emiţătoarele, respectiv de străzile adiacente. A se vedea pag. 22 din Decizia Tribunalului Sibiu nr. 480/2016, pronunţată în Dosar nr. 12339/306/2013, existentă la dosarul cauzei.

Blocul pe care este amplasată antena, deşi divizat administrativ în două scări (A şi B) are unitate constructivă, reprezentând un singur imobil, în acest context, vecinătatea antenei litigioase este definită de:

-în sens larg, de proprietarii celor peste 60 de apartamente existente în bloc;

-în sens restrâns, de proprietarii apartamentelor din scara B, et. 8 şi mansardă, ale căror apartamente se află în raza direct-orizontală de emisie a antenei, la o distanţă de 5-10 m.

În condiţiile în care antena reprezintă o construcţie cu o funcţie diferită de cea a imobilelor învecinate şi reprezintă o instalaţie cu risc tehnologic, era necesar acordul autentic al tuturor proprietarilor din bloc, în special al recurenţilor care locuiesc în raza de emisie. Dosarul de autorizare nu cuprinde nici acordul autentic al vecinilor, nici pe cel al asociaţiei de proprietari, dat în formă autentică în condiţiile CU, ale Legii nr. 50/1991 şi ale Ordinului nr. 839/2009. La dosarul de autorizare există un singur acord autentic - declaraţia nr. (...)/25.06.2012 - provenind de la dna. (...), fosta proprietară a ap. (...). Atât la data acordului, cât şi la data emiterii autorizaţiei, dna. (...) era angajată a autorităţii emitente în cadrul direcţiei Poliţia Locală (...), acordul dumneaei fiind - probabil - cel mai uşor de obţinut în schimbul unor servicii gratuite de cablu TV.

Din art. 2 pct. 8 al Normelor privind limitarea expunerii populaţiei generale la câmpuri electromagnetice de la 0 Hz la 300 CHz, aprobate prin Ordinul nr. 1193/2006 reiese că:

-Rata de absorbţie specifică (SAR) se defineşte ca rata la care energia este absorbită pe unitatea de masă de ţesut corporal şi se exprimă în waţi pe kilogram;

-SAR este o mărime larg acceptată pentru a stabili legătura între efectele termice J şi expunerea la frecvenţe radio;

-Persoanele expuse la câmpul apropiat al unei antene sunt calificate ca fiind în condiţii speciale de expunere;

-În cazul condiţiilor speciale de expunere, pentru a limita efectele nocive, pe lângă SAR mediată pe întreg corpul sunt necesare şi valorile de SAR localizate pentru a evalua şi a limita acumularea excesivă de energie în zone mici ale corpului.

Întrucât emiţătoarele antenei litigioase distribuie semnal pe o arie de câţiva kilometri, raza sa orizontală de acţiune pe o distanţă de 5-10 metri creează condiţii speciale de expunere.

Perimetrul antenei litigioase este împrejmuit şi marcat cu simbolul grafic de risc „Atenţie! Antene în stare de funcţionare!” I „Radiaţii neionizate”, în acord cu prevederile HG nr. 971/2006.

Avizul de sănătate publică nr. (...)/II.D/21.11.2017 a fost emis în baza Referatului tehnic nr. (...)/5.10.2017 al Centrului Regional de Sănătate Publică (...). Atât avizul, cât şi referatul au fost emise pe baza documentaţiei înaintate de beneficiar, întocmită pe propria răspundere a acestuia, fără vreo verificare imparţială şi obiectivă. În ciuda principiului precauţiei, la dosarul de autorizare nu se regăseşte nicio măsurătoare sau specificaţie tehnică cu privire la indicele SAR.

Recurenţii sunt persoane aflate în condiţii speciale de expunere raportat la vecinătatea antenei, iar în astfel de situaţii, Ordinul nr. 1193/2006 impune măsurarea atât a SAR mediate, cât şi localizate. AC litigioasă a fost emisă fără astfel de măsurători empirice cu privire la rata de absorbţie specifică (SAR), recurenţii riscând expunerea la niveluri excesive de radiaţii cu risc cancerigen.

În motivarea recursului se mai arată că sentinţa atacată cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă).

Antena litigioasă reprezintă o construcţie supusă rigorilor de autorizare potrivit art. 3 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 50/1991. Simplul fapt că pentru amplasarea antenei s-a obţinut o autorizaţie de construire confirmă că această structură reprezintă, în sens urbanistic, o construcţie. Prima instanţă a ales să califice antena litigioasă drept o construcţie cu caracter provizoriu, cu destinaţia utilaj tehnologic. În realitate, structura ce face obiectul AC reprezintă o construcţie cu caracter definitiv, pe care este montat un utilaj tehnologic (emiţătoarele de semnal).

Deşi reţine că antena reprezintă un utilaj tehnologic, prima instanţă nu reţine incompatibilitatea acestei instalaţii cu funcţia zonei Lc_A. Prin urmare, motivele reţinute de instanţă sunt contradictorii: pe de o parte reţine calitatea antenei de utilaj tehnologic, iar pe de alta reţine că AC nu încalcă RLU, în ciuda faptului că regulamentul interzice expres montarea unor instalaţii tehnologice vizibile din spaţiul public.

O a doua contradicţie ce ţine de calificarea urbanistică a antenei este următoarea:

-Pe de o parte, instanţa reţine că antena autorizată are o funcţie tehnologică;

-Pe de altă parte, instanţa reţine că vecinii antenei sunt proprietarii unor apartamente;

-Art. 27 alin. 1 lit. c) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 839/2009 impune acordul autentic al vecinilor în cazul amplasării de construcţii cu altă destinaţie decât cea a clădirilor învecinate (legea nu distinge între construcţii definitive sau provizorii, astfel că eroarea instanţei sub acest aspect nu influenţează raţionamentul juridic);

-În mod paradoxal, deşi reţine amplasarea unui utilaj tehnologic în vecinătatea unor locuinţe, instanţa consideră că situaţia art. 27 alin. 1 lit. c) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 839/2009 nu este incidentă în cauză.

Această motivare este profund conflictuală: odată reţinută destinaţia distinctă a antenei faţă de funcţia dominantă a zonei, instanţa era datoare să constate necesitatea acordului vecinilor, exprimat în formă autentică.

În fine, a treia contradicţie derivă din următoarea sintagmă utilizată de prima instanţă:

„ ... nu pot fi primite nici criticile reclamanţilor privind aplicarea aceloraşi condiţii urbanistice unui utilaj tehnologic ca şi unui imobil construcţie”.

Antena litigioasă este, în lipsa vreunei distincţii legale, un imobil construcţie. Faptul că destinaţia unei astfel de construcţii este de a susţine utilaje tehnologice nu înlătură regimul impus de normele urbanistice în vigoare. Câtă vreme legea nu distinge, nici instanţei nu îi este îngăduit să o facă.

Contradicţia este accentuată de contextul judecării unei acţiuni în anularea autorizaţiei de construire. Din moment ce a fost emisă o autorizaţie de construire, este evident că atât autoritatea emitentă, cât şi societatea beneficiară acceptă că structura autorizată reprezintă o construcţie şi se supune rigorilor Legii nr. 50/1991.

O altă critică a sentinţei vizează faptul că aceasta încalcă şi aplică greşit normele de drept material incidente (art. 488 alin.1 pct. 8 Cod procedură civilă).

Actul normativ de referinţă în materia autorizării lucrărilor de construcţie este Legea nr. 50/1991. Potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 50/1991, construcţiile pentru susţinerea instalaţiilor şi utilajelor tehnologice trebuie să respecte autorizaţia de construire şi reglementările legale aplicabile lucrărilor de construire. Legea nr. 50/1991 nu distinge între construcţii rezidenţiale sau construcţii pentru susţinerea instalaţiilor tehnologice. Făcând o astfel de distincţie, prima instanţă adaugă la lege, creând în mod nejustificat un regim juridic derogatoriu pentru antena litigioasă în privinţa restricţiilor urbanistice aplicabile zonei Lc_A.

Mai departe, tot pentru a justifica un regim urbanistic indulgent, prima instanţă califică antena litigioasă drept o construcţie cu caracter provizoriu, deşi nici documentaţia tehnică, nici art. 3 alin. 1 lit. h) din Legea nr. 50/1991 nu permit o astfel de încadrare. Rigorile urbanistice privind funcţiile zonale se aplică deopotrivă construcţiilor definitive şi celor provizorii, astfel excesul de interpretare al primei instanţe nu are nicio finalitate juridică, reprezentând preluarea automată a unor apărări invocate de intimate.

Art. 2 alin. 2 din Legea nr. 50/1991 impune ca la emiterea AC să fie respectate documentaţiile de urbanism aplicabile. În sensul art. 45 din Legea nr. 350/2001, RLU reprezintă o documentaţie de urbanism cu caracter obligatoriu. RLU Lc__A prevede la Secţiunea 1 interdicţia fermă de realizare a unor construcţii noi înainte de adoptarea unui Plan de Regenerare Urban, respectiv a unui PUZ aferent procesului de regenerare. Altfel spus, la momentul emiterii AC, era blocată orice posibilitate de realizare a unei construcţii noi în cadrul UTR Lc_A. Investiţia executată în baza AC reprezintă o construcţie nouă, incompatibilă cu regimul UTR Lc_A - Ansambluri de locuinţe colective realizate înainte de anul 1990.

Din punct de vedere urbanistic, antena în discuţie reprezintă o construcţie nouă, iar nu o extindere a construcţiei existente întrucât:

-Beneficiarul investiţiei ((...)) nu este proprietar al imobilului pe care se realizează construcţia;

-Obiectul AC nu este extinderea ci construire staţie de bază pentru servicii de comunicaţii electronice;

-Destinaţia antenei este diferită de funcţia locativă a imobilului pe care a fost amplasată instalaţia.

Antena nu reprezintă nici o extindere estetică sau funcţională a imobilului gazdă, fiind o structură parazitară, cu o existenţă distinctă şi independentă. În orice caz, chiar dacă antena ar fi calificată drept o extindere a imobilului gazdă, o astfel de extindere este condiţionată, potrivit Secţiunii 1 din RLU Lc_A, de adoptarea unei documentaţii de tip PUD.

Mai departe, Secţiunea 2, pct. 3 din RLU UTR Lc_A interzice în mod expres funcţii de tipul celei autorizate prin AC litigioasă:

-Activităţi / servicii de tip industrial sau cvasiindustrial, poluante de orice natură, cu risc tehnologic sau incomode prin traficul generat - antena emite radiaţii electromagnetice puternice şi reprezintă o tehnologie nouă riscantă; expunerea prelungită are efecte nocive asupra sănătăţii;

-Instalaţii tehnologice/utilaje exterioare, montate pe faţada dinspre spaţiul public a imobilelor – antena este montată pe terasa etajului 7 ai scării A, cu amplasare pe faţada etajului 8, respectiv a mansardei de la scara B şi cu vizibilitate directă din B-dul. (...), spaţiu public.

Deşi prima instanţă reţine în mod expres că structura litigioasă susţine un utilaj tehnologic, ignoră cu desăvârşire interdicţia impusă de RLU Lc_A în privinţa unei construcţii cu o astfel de funcţie. Prima instanţă era datoare să continue raţionamentul şi să reţină că prin AC s-a amplasat în mod nelegal o instalaţie tehnologică riscantă, pe faţada vizibilă din spaţiul public al imobilului gazdă, cu încălcarea prevederilor RLU.

Art. 27 al Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009 prevede:

(1) Acordul vecinilor, prevăzut la pct. 2.5.6. al secţiunii I „Piese scrise” a cap. A. „Documentaţia tehnică pentru autorizarea executării lucrărilor de construire - D.T.A.C.”, prevăzut în anexa nr. 1 la Lege, este necesar în următoarele situaţii: (...)

c) În cazul amplasării de construcţii cu altă destinaţie decât cea a clădirilor învecinate. (...) (5) Acordul vecinilor este valabil numai în forma autentică.

Instanţa face o eroare gravă atunci când, ignorând prevederile exprese ale Legii nr. 50/1991 şi ale Normelor de aplicare, aplică prin analogie prevederile Legii nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari. Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă anularea unei autorizaţii de construire, materie de urbanism în care Legea nr. 50/1991 şi Normele de aplicare au valoare de legi speciale. Regimul de vecinătate în domeniul autorizării construcţiilor trebuie să respecte toate condiţiile de fond şi formă instituite de aceste norme.

Suplimentar, DSP (...) confirmă calitatea recurenţilor de vecini afectaţi, prin Notificarea DSP (...) nr. (...)/II.D/16.10.2017 reţinându-se: Nu se poate elibera notificare privind asistenţa de specialitate deoarece terasa pe care sunt amplasate echipamentele de comunicaţie nu este liberă de construcţii, pe una din laturi existând un etaj superior de locuinţe.

Pentru a combate argumentele reclamanţilor, prima instanţă invocă prevederile art. 39 din Legea nr. 230/2007, justificând că asociaţiile de proprietari au dreptul să închirieze părţile comune ale imobilului, cu acordul majorităţii proprietarilor şi al proprietarilor afectaţi de vecinătate.

Abordarea primei instanţe este profund nelegală întrucât:

-Incidenţa acestor prevederi legale străine de dreptul urbanismului nu a fost pusă în discuţia părţilor, fiind reţinută de instanţă din oficiu, cu violarea principiului contradictorialităţii;

-Obiectul litigiului nu îl reprezintă dreptul asociaţiei de proprietari de a închiria terasa etajului 7 al scării A, ci destinaţia urbanistică a construcţiei amplasate de chiriaş pe această terasă;

-Recurenţii nu contestă dreptul de dispoziţie al asociaţiei de proprietari vecine asupra propriilor părţi indivize comune, ci legalitatea autorizării unei antene de telefonie mobilă pe acest spaţiu;

-Discuţia de vecinătate are loc în contextul dreptului urbanismului, iar acordurile de vecinătate trebuie raportate la prevederile speciale din materie, nu la prevederi generice ce reglementează relaţiile din interiorul asociaţiilor de proprietari.

Cu atât mai îngrijorător este că, sfidând prevederile art. 27 alin. 5 din Normele de aplicare a Legii nr. 50/1991, prima instanţă reţine că acordul asociaţiei de proprietari şi al proprietarilor membri este valabil sub semnătură privată, deşi legea impune expres forma autentică.

Linia de argumentaţie este validată şi jurisprudenţial, conform Deciziei Tribunalului Sibiu nr. 480/2016, pronunţate în Dosar nr. 12339/306/2013, existentă la dosarul cauzei.

Lipsa acordurilor vecinilor, exprimate în forma autentică, reprezintă un viciu fundamental al AC, trecut cu vederea de prima instanţă într-un mod total nejustificat.

Prima instanţă validează avizele de sănătate publică existente la dosarul de autorizare, ignorând cu desăvârşire criticile aduse de reclamanţi.

În faţa primei instanţe a semnalat că nici autoritatea de sănătate publică, nici ANCOM nu au măsurat rata de absorbţie specifică în plan orizontal faţă de emiţătoare, respectiv în apartamentele aflate în rază directă de acţiune. DSP (...) solicitase iniţial astfel de măsurători, în plan orizontal, la o distanţă de 9 m, de antene. Recurenţii se află în condiţii speciale de expunere electromagnetică, intrând în categoria persoanelor expuse la câmpul apropiat al unei antene, fiind obligatorie evaluarea atât pentru SAR mediată, cât şi pentru SAR localizată. La dosarul de autorizare nu se regăseşte nicio măsurătoare privind indicele SAR, respectiv privind impactul radiaţiilor asupra ţesutului biologic al reclamanţilor.

Din păcate prima instanţă a îmbrăţişat fără spirit critic apărările intimatelor şi nu a motivat în vreun fel motivul pentru care consideră că AC nu generează riscuri de sănătate.

Prin cererea introductivă a solicitat, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, obligarea autorităţii emitente la repararea pagubelor cauzate prin luarea măsurilor legale pentru desfiinţarea lucrărilor executate în baza AC. Instituţia primarului are astfel de competenţe privind disciplina în construcţii în baza art. 27 alin. 1 din Legea nr. 50/1991.

Anterior sesizării instanţei cu cererea ce face prezentul dosar, recurenţii au formulat şi o cerere de suspendare a executării AC, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, procedură ce a făcut obiectul dosarului nr. (...)/2018.

La pronunţarea soluţiei de respingere a cererii reclamanţilor, instanţa a avut în vedere şi autoritatea de lucru judecat în ce priveşte considerentele Deciziei nr. (...)/2018 pronunţată de Curtea de Apel (...) în dosar nr. (...)/2018, având ca obiect suspendarea efectelor aceluiaşi act normativ, care a reţinut, în mod definitiv, faptul că autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire nu poate lua măsuri privind sistarea efectivă a emisiilor electromagnetice ale telefoniei mobile ce face obiectul autorizaţiei de construire.

Procedura art. 14 din Legea nr. 554/2004 este o procedură abreviată, cu efecte provizorii care nu evocă, ci doar pipăie fondul cauzei. Hotărârea pronunţată într-o astfel de procedură nu poate avea autoritate de lucru judecat. Art. 430 alin. 3 Cod procedură civilă prevede: hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.

Reţinerea de către prima instanţă a autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri pronunţate în procedura provizorie de suspendare a actului litigios reprezintă o violare flagrantă a prevederilor art. 430 alin. 3 Cod procedură civilă, între cele două proceduri neexistând identitate de obiect şi cauză.

Faţă de obiectul AC litigioase, consideră că raţionamentul instanţei trebuie să fie jalonat cu precădere de principiul precauţiei. Acest principiu derivă din art. 191 din TFUE şi este recunoscut la nivelul Uniunii Europene drept o regulă fundamentală de management al riscului.

Principiul presupune că, atunci când nu există date suficiente privind impactul negativ al unei tehnologii noi, dar datele ştiinţifice sugerează existenţa unor riscuri, statele membre trebuie să ia măsuri de protecţie cu privire la potenţialul impact negativ.

Principiul este nuanţat prin practica Curţii de justiţie a Uniunii Europene după cum urmează:

Atunci când se întâlneşte o incertitudine cu privire la existenţa sau întinderea riscurilor vizând sănătatea umană, instituţiile sunt îndreptăţite să ia măsuri de protecţie, fără a aştepta ca realitatea sau seriozitatea riscurilor respective să devină pe deplin aparentă. Această abordare este justificată de art. 130r(1) din Tratatul Comunităţii Europene, conform căruia misiunea Comunităţii în domeniul protecţiei mediului este, printre altele, şi protecţia sănătăţii umane. Art. 130r(2) prevede că misiunea este de a urmări un nivel ridicat de protecţie şi se bazează în special pe principiul acţiunii preventive (...) - (cauzele C-157/96 şi C-180/96). Cerinţele privind protecţia sănătăţii publice trebuie fără îndoială să primească o mai mare însemnătate decât raţiunile economice, (cauza T-70/99).

Analiza extensivă a principiului precauţiei este realizată prin Comunicarea Comisiei COM/2000/0001, disponibilă pe portalul legislativ al UE.

În domeniul telecomunicaţiilor mobile, tehnologiile de emisie a semnalului prin radiaţii electromagnetice sunt relativ noi (în special în privinţa frecvenţelor specifice traficului de date 4G), neexistând date ştiinţifice suficiente cu privire la impactul pe termen lung al radiaţiilor electromagnetice asupra sănătăţii umane.

Principiul precauţiei impune ca acest tip de radiaţii să fie tratat cu scepticism şi să se evite expunerea populaţiei la un nivel ridicat al emisiilor electromagnetice.

În domeniul salarizării din fondurile bugetului de stat a existat de astfel o compensare a expunerii la radiaţii electromagnetice prin aşa-zisul spor de antenă; sporul respectiv a fost prevăzut de OG nr. 3/2006; OG nr. 29/2006; OG nr. 6/2007; OG nr. 10/2007; OG nr. 16/2007; OG nr. 10/2008.

Nu în ultimul rând, la nivel de organizaţie internaţională, Consiliul Europei, prin Adunarea Parlamentară, a adoptat Rezoluţia nr. 1815/2011 11 privind Potenţialele pericole ale câmpurilor electromagnetice şi efectele lor asupra mediului, prin care statelor membre li se recomandă, printre altele:

8.1.1. să ia măsuri pentru a reduce expunerea populaţiei la câmpuri electromagnetice. În special de la telefoane mobile şi în mod particular a copiilor şi tinerilor care se dovedesc a fi cei mai susceptibili la dezvoltarea unor tumori craniene;

8.1.2. să reevalueze standardele actuale privind expunerea la câmpuri electromagnetice şi aplicarea principiilor ALARA (as low as reasonably achievable);

8.4.3. să reevalueze valorile prag pentru antene în acord cu principiul ALARA şi să instaleze sisteme pentru monitorizarea completă şi continuă a tuturor antenelor;

8.4.4. să determine amplasarea antenelor GSM, UMTS, WiFi sau WiMax nu în baza intereselor operatorilor, ci în urma consultării cu autorităţile locale şi regionale, cu publicul local şi cu asociaţiile privind drepturile cetăţenilor.

În aceeaşi notă de îngrijorare, Agenţia Internaţională pentru Cercetarea Cancerului (IARC) din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) a calificat radiaţiile electromagnetice drept posibil cancerigene pentru oameni (Grupa 2B), datorită riscului crescut al incidenţei tumorilor craniene pe fondul utilizării telefoanelor mobile.

În condiţiile în care utilizarea telefoanelor mobile este calificată drept cancerigenă şi tratată ca un risc la adresa sănătăţii umane, amplasarea antenelor de mare putere în vecinătatea locuinţelor recurenţilor poate fi fatală.

În fine, OMS recunoaşte încă din anul 2005 afecţiunea de hipersensibilitate electromagnetică 9, caracterizată prin reacţii fiziologice cauzate de expunerea la câmpurile electromagnetice cu frecvenţa şi intensitatea specifice mediului urban contemporan.

Principiul precauţiei nu este o abstracţie teoretică, ci o regulă preventivă derivată din experienţa civilizaţiei umane. Istoria ne oferă o sumedenie de exemple în care inovaţii aparent inofensive se dovedesc a fi nocive.

Pentru toate motivele expuse, se impune casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, anularea AC, respectiv obligarea autorităţii emitente la repararea pagubei cauzate, în baza art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, prin luarea tuturor măsurilor legale pentru desfiinţarea lucrărilor executate în baza AC, respectiv pentru aducerea amplasamentului în situaţia anterioară emiterii actului.

În drept au invocat prevederile art. 483 şi urm. Cod procedură civilă, art. 1, 8 şi 20 din Legea nr. 554/2004, art. 12 din Legea nr. 50/1991, precum şi textele legale enunţate în cuprinsul motivării.

Intimata S.C. (...) S.A. prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate în recurs, de anulare a actului f.n. din 16.03.2018 privind soluţionarea plângerii prealabile, respingerea ca inadmisibilă a solicitării de obligare a autorităţii publice de a lua măsurile de desfiinţare a lucrărilor executate, respingerea ca nefondat a recursului declarat în cauză, pentru următoarele motive:

În privinţa excepţiilor, arată că, potrivit Legii 554/2004, „(l) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege ... poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului”. Aşadar, este inadmisibilă cererea de anulare a răspunsului la plângerea prealabilă.

Apoi, potrivit art. 1 alin. 1 din acelaşi act normativ, „(l)Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.”

Recurenţii nu pot solicita în baza art. 1 alin. 1 din Legea 554/2004 „obligarea autorităţii publice de a lua măsurile de desfiinţare a lucrărilor executate.”

Cât priveşte fondul problemei dedusă judecăţii, apreciază hotărârea primei instanţe ca fiind legală şi temeinică, autorizaţia de construire fiind emisă în condiţii de legalitate.

Reclamanţii recurenţi prin memoriul formulat încearcă, folosind argumentul volumului de informaţii, să convingă instanţa de recurs de netemeinicia hotărârii primei instanţe. Or, trebuie analizată cererea de recurs strict prin prisma motivelor de nelegalitate care pot fi analizate pe calea recursului.

În acest sens, recurenţii afirmă în memoriul de recurs că sentinţa cuprinde motive contradictorii, şi anume:

-În opinia lor, staţia de bază a cărei construire a fost autorizată nu reprezintă o construcţie în sens urbanistic., în opinia recurenţilor, această „unitate” reprezintă o construcţie cu caracter definitiv, pe care este montat un utilaj tehnologic. În mod clar contradicţia există între susţinerile recurenţilor anterior expuse. Calificarea corectă este cea din autorizaţia de construire, în care se şi specifică clar că se autorizează „executarea lucrărilor de construire pentru staţie de bază pentru comunicaţii electronice”.

-În continuare recurenţii critică hotărârea susţinând că motivarea instanţei este contradictorie bazându-se pe dispoziţiile art. 27 alin. 1 lit. c) din Normele aprobate prin Ordinul 839/2009 - în sensul că deşi instanţa reţine că se edifică o antenă cu funcţie tehnologică în vecinătatea unor construcţii cu funcţiunea de locuinţe, nu a fost solicitat acordul autentic al vecinilor. Or, prima instanţă a motivat în cuprinsul hotărârii că, în opinia ei, acordul vecinilor în formă autentică este necesar - potrivit Anexa 2 pct. b.4. din Normele de aplicare a Legii 50/1991 - în 3 situaţii, în speţă nefiind incident niciunul din aceste 3 cazuri limitativ prevăzute de normele legale.

-Cât priveşte „prima contradicţie” indicată de recurenţi, aceea că, deşi, instanţa reţine că în speţă este vorba de un „utilaj tehnologic” şi că acesta este vizibil din spaţiul public, aceeaşi instanţă nu a constatat incompatibilitatea ei cu reglementările urbanistice din zona Lc_A, a solicitat a se constata doar că recurenţii forţează în mod greşit identificarea „faţadei principale” a unei clădiri cu un spaţiu ce poate fi văzut din „spaţiul public”. Or, regulamentul urbanistic interzice amplasarea utilajelor tehnologic pe faţada principală a unei clădiri, iar nu pe terasa ei. Bunăoară, dacă am aplica principiile recurenţilor nu ar trebui să vedem în (...) niciun utilaj tehnologic pe faţada unei clădiri.

-Nu poate fi primită motivarea recurenţilor, care transformă orice argument motivat al instanţei într-o contradicţie. Apreciază că nu este contradicţie în motivarea primei instanţe, potrivit căreia, „nu pot fi primite criticile reclamanţilor privind aplicarea aceloraşi condiţii urbanistice unui utilaj tehnologic ca şi unui imobil construcţie”. Argumentul prezentat de judecător este pertinent, corect, şi în niciun caz nu este contradictoriu.

Apoi, recurenţii în mod nefondat, se axează pe construirea unor motive care să justifice că sentinţa recurată încalcă (sau este urmarea aplicării greşite) normele de drept material incidente.

Recurenţii susţin că sunt încălcate disp. art. 3 alin. 1 din Legea 50/1991, fără însă a explica concret şi simplu în ce constă încălcarea. Din trimiterea la „nerespectarea restricţiilor urbanistice aplicabile zonei Lc_A”, ar putea anticipa că este vorba de interdicţia amplasării unui utilaj tehnologic pe faţada clădirii. Or, cum s-a arătat anterior, în speţă staţia de bază – care reprezintă construcţia autorizată – nu este amplasată pe faţada clădirii ci pe terasa construcţiei.

Apoi, recurenţii critică hotărârea prin prisma faptului că ea încalcă art. 45 din Legea 350/2001, potrivit căruia RLU reprezintă o documentaţie de urbanism cu caracter obligatoriu. În opinia lor, pentru zona Lc_A investiţia executată este o construcţie nouă, incompatibilă cu regimul UTR Lc_A - Ansambluri de locuinţe colective realizate înainte de anul 1990. Potrivit raţionamentului recurenţilor, pentru amplasarea pe terasa blocului a unei staţii de bază era obligatorie dezvoltarea şi implementarea unui Plan de Regenerare Urbană. Pare halucinant, dar recurenţii au pretenţia dezvoltării unui PUZ de regenerare urbană pe o zonă vastă, pentru amplasarea unei staţii de bază pentru utilaje tehnologice de telecomunicaţii. Din ceea ce a identificat, regenerarea urbană este necesară la construcţii noi şi la extinderi ce depăşesc 20% din ADC (aria desfăşurată construită). Nu este cazul, în speţă suprafaţa staţiei de bază amplasată pe terasa blocului nedepăşind 20% din ADC a blocului.

În privinţa susţinerilor privind necesitatea existenţei acordului vecinilor potrivit pct. 2.5.6 art. 27 din Normele Metodologice de aplicare a Legii 50/1991, susţine că instanţa de fond a tranşat corect şi clar această problemă, arătând de ce recurenţii nu au calitatea de vecini în speţă - de la care să fie solicitat acordul. A tratat în mod exhaustiv această problemă şi în cadrul întâmpinării depuse în faţa primei instanţe, nu este incident niciunul din cazurile de la art. 27 alin. 1, lit. A-c, în raport de situaţia recurenţilor.

Problema dedusă judecăţii în recurs cu privire la lipsa unor acorduri (autentice) ale proprietarilor din scara A a fost lămurită în mod corect şi complet de prima instanţă, aceasta arătând că a fost solicitat şi dat acordul autentic al singurului vecin afectat (proprietarul apartamentului peste care este terasa scării A pe care este construită antena) şi că asociaţia de proprietari din scara A a organizat o adunare a proprietarilor din scara A, şi consecutiv, a încheiat un contract cu intimata pentru spaţiul pe care este construită staţia de bază. În atare condiţii au fost respectate dispoziţiile legale incidente în materie. Se pune inclusiv problema în ce măsură este legal şi posibil ca recurenţii să invoce aceste „nulităţi” ale actelor respective în situaţia în care nu justifică o vătămare directă prin forma şi conţinutul acelor acte (nefiind provenite de la ei ci de la terţe persoane).

Critica recurenţilor ce vizează analiza Notificării DSP (...) (...)/II.D/16.10.2017, referat tehnic (...)/05.10.2017 eliberat de CRSP (...), Notificarea (...)/II.D/21.11.2017 şi Buletinul ANCOM DRC - OJ(...)/22.02.2018 nu se încadrează în motivul de recurs de la pct. 8, dat fiind că în realitate sunt aduse critici de netemeinicie actelor respective şi hotărârii primei instanţe bazate pe aceste acte.

La fel, consideră că nici analiza temeiniciei hotărârii în privinţa apărărilor bazate pe „principiul precauţiei” nu pot fi analizate în recurs, cale de atac extraordinară care este menită analizei considerentelor de nelegalitate a hotărârilor judecătoreşti. Oricum - atât intimata prin întâmpinare, dar şi instanţa de judecată prin hotărârea pronunţată - a arătat de ce nu pot fi primite apărările recurenţilor bazate pe principiul precauţiei. Studiind cererea adresată primei instanţe şi memoriul de recurs, constată că recurenţii pur şi simplu s-au mărginit să copieze în recurs paragrafe întregi din cererea introductivă, vizând apărările pe acest segment. Susţine că recursul este o cale de atac extraordinară prin care, exclusiv pe considerente de nelegalitate, se critică hotărârea primei instanţe, şi nu pentru a doua oară actul administrativ emis de autoritatea publică. În consecinţă, atâta timp cât criticile aduse nu vizează o eventuală nelegalitate a hotărârii primei instanţe, ele sunt inadmisibile pe calea recursului.

Intimatul PRIMARUL MUNICIPIULUI (...) prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de Asociaţia de proprietari (...), pentru următoarele motive:

În speţă este vorba de o lucrare avizată de Ministerul Sănătății, fără să mai amintească numeroase alte avize, studii, emise de instituţii abilitate în acest sens care fac parte din aceeaşi documentaţie de urbanism.

Argumentaţia reclamantei nu ţine cont de o multitudine de aspecte şi interpretează greşit prevederile Regulamentului Local de Urbanism şi dă o interpretare cu totul unică noţiunii de utilaj. În ceea ce priveşte „spaţiul public” din care ar fi vizibilă antena, sunt din nou în prezenţa unei interpretări cu totul părtinitoare şi forţate a termenului, nefiind vorba de utilaje amplasate la sol sau pe faţade ci pe acoperişul / terasa blocurilor de 8 sau 10 etaje. Aşa cum se poate observa, antenele nu sunt amplasate pe proprietatea reclamanţilor.

La dosar au fost depuse:

Notificarea Ministerului Sănătăţii Direcţia de Sănătate Publică (...) nr. (...)/II.D/21.11.2017 - Referatul tehnic privind conformarea echipamentelor SC (...) SA pentru locaţia din (...), b-dul (...). Din aceste înscrisuri reiese în mod cat se poate de clar faptul ca utilajul instalat de către pârâta de rd.2 corespunde normelor igienico - sanitare prevăzute de legislaţia în vigoare. Referatul tehnic indică exact tipul antenelor şi faptul că valorile estimate ale densităţii câmpurilor electromagnetice se încadrează în limitele maxime admisibile prevăzute în Normele privind limitarea expunerii populaţiei generale la câmpuri electromagnetice aprobate prin Ordinul Ministerului Sănătăţii Publice nr. 1193 din 29.09.2006 şi publicate în Monitorul Oficial al României nr. 895 din 03.11.2006. Normele menţionate mai sus asigură un nivel înalt de protecţie faţă de expunerea la câmpuri electromagnetice de radiofrecvenţă. Argumentul reclamantei conform căruia aceste norme sunt învechite este neîntemeiat, având în vedere că toleranţa organismului uman la radiaţii electromagnetice în anul 2018 este identică cu cea din 2006, situaţie în care normele legale sunt în continuare la fel de relevante.

Faţă de concluziile specialiştilor din domeniul sănătății publice, argumentele reclamantei nu pot fi acceptate. Dacă nivelul de radiaţii electromagnetice aferent instalaţiei realizate de pârâta de rândul 2 nu afectează locatarii apartamentului deasupra căruia sunt montate, cu atât mai puţin ar putea afecta locatarii unor apartamente situate la 10 metri distanţă. Vecin direct afectat în această speţă înseamnă proprietarul apartamentului deasupra căruia este montată antena şi nu proprietarii locuinţelor din scara vecină.

De asemenea, aşa cum reiese din înscrisurile depuse de pârâta de rândul doi, nivelul de radiaţii al antenelor montate în locaţia din vecinătatea reclamanţilor este de sute de ori mai mic decât limita maximă admisă de lege.

Din moment ce Ministerul Sănătăţii confirmă lipsa de risc pentru sănătatea proprietarilor din imediata proximitate (sub 1m) a instalaţiei este clar faptul ca reclamanţii nu mai au niciun argument pentru a-si susţine acţiunea, neexistând o vătămare în înţelesul Legii nr. 554/2004, acţiunea fiind nefondată.

Autorizaţia de construire nr. (...)/20.12.2017, având ca obiect construirea unei staţii de bază pentru servicii de comunicaţii electronice, a fost emisă în baza documentaţiei tehnice de autorizare care conţine:

-certificatul de urbanism nr. (...)/6,07.2017,

-contractul de locațiune nr. (...)/15.05.2012 încheiat cu Asociaţia de proprietari, (...) nr. 52/A”,

-avizele şi acordurile solicitate prin CU nr. (...)/2017

-proiectul tehnic, întocmit, verificat şi semnat în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Blocul de locuinţe (...) (...), din (...), B-dul (...) nr. (...), este situat în zona funcţională Lc_A a ansamblurilor de locuinţe colective realizate înainte de anul 1991.

Interdicţiile de construire (în absenţa unui plan de regenerare urbană) la care face referire Regulamentul aferent PUG — aprobat prin HCL nr. 501/2016, sunt cele descrise explicit în capitolul A „Condiţionări primare” şi anume: construcţii noi, extinderea celor existente cu mai mult de 20% din aria desfăşurata a construcţiei, conversii funcţionale, restructurarea sistemului de spatii publice. Amplasarea unei antene pe terasa unui bloc nu se încadrează în categoria de lucrări arătate mai sus, ca de altfel nici în categoria lucrărilor interzise, nominalizate explicit în Regulament (secţiunea 2. Utilizarea Funcţionala punctul 3 Utilizări Interzise).

Antena va fi menţinută strict pe perioada de valabilitate a contractului de locațiune încheiat intre părţi, motiv pentru care s-a apreciat că poate fi asimilată construcţiilor cu caracter provizoriu.

Faţă de cele arătate mai sus, reclamanta greşeşte aplicând aceleaşi condiţii urbanistice unui utilaj tehnologic ca şi unui imobil construcţie.

În ceea ce priveşte considerentele estetice – conform procedurilor interne, rigorile estetice se evaluează în cadrul Comisiei Municipale de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului, care a avizat această lucrare (Aviz nr. (...)/2015) şi nu de către reclamant. Aceeaşi comisie (CMUAT) formată din specialişti în domeniu a analizat documentaţia depusă şi a considerat că obiectivul pentru care s-a solicitat emiterea autorizaţiei respectă toate cerinţele impuse de regulamentul de urbanism.

Nu există o încălcare a normelor de vecinătate – aşa cum a arătat mai sus, în documentaţia tehnică de autorizare exista atât acordul asociaţiei de proprietari şi al proprietarilor direct afectaţi, există avizul Ministerului Sănătății, al Direcţiei de Sănătate Publică (...) şi al Agenţiei de Protecţie a Mediului (...). Acordul reclamantei nu este necesar tocmai pentru faptul că nu este afectată în niciun fel de amplasarea antenei pe terasa unei alte scări de bloc.

În ceea ce priveşte principiul precauţiei invocat de reclamantă în susţinerea solicitării de suspendare face unele precizări: în primul rând, rezoluţiile adoptate de comunitate în acest sens nu constituie dispoziţii obligatorii de drept. În al doilea rând, Comisia stabileşte situaţiile specifice în care acest principiu se aplică: - în cazul în care datele ştiinţifice sunt insuficiente, neconcludente sau incerte; - sau în cazul în care o evaluare ştiinţifică preliminară arată că pot exista efecte periculoase asupra mediului, oamenilor, animalelor sau sănătății plantelor.

De asemenea, se stabilesc trei reguli care trebuie urmate pentru a fi respectat principiul:

-evaluare ştiinţifică realizată de o autoritate independentă pentru a se determina gradul de incertitudine ştiinţifică;

-evaluarea riscurilor potenţiale şi a consecinţelor inacţiunii;

-participarea, în condiţii de maximă transparenţă, a tuturor părţilor interesate în studiul masurilor posibile.

Din cele arătate mai sus reiese în mod clar faptul că principiul precauţiei a fost respectat în speţă, din moment ce au fost realizate studii ştiinţifice care arată opusul celor susţinute de reclamanţi, iar România a transpus acest principiu în legislaţia naţională în Ordinul Ministerului Sănătății Publice nr. 1193 din 29.09.2006.

De asemenea, reclamanţii nu par să înțeleagă efectul pe care o eventuală admitere a acţiunii bazată doar pe principiul precauţiei o poate avea şi anume faptul că o asemenea decizie ar lăsa municipiul (...) fără comunicaţii mobile, orice persoană animată de o frică faţă de radiaţiile electromagnetice putând invoca hotărârea pentru a solicita anularea autorizaţiilor de amplasare a tuturor antenelor de comunicaţii mobile.

În ceea ce priveşte capătul de cerere nr. 4 nu înţelege ce măsuri ar putea lua pârâta de rd.1 pentru a opri funcţionarea unor echipamente proprietatea pârâtei de rd.2 şi în baza căror prevederi legale, iar dacă se referă la obligarea pârâtei de rd.2 la desfiinţarea echipamentelor, putea să o solicite direct faţă de aceasta, prin cererea de chemare în judecată.

Pentru motivele arătate, solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiata.

În drept a invocat: art.205 alin. 2 Cod procedură civilă; Legea nr. 50/1991; Ordinul Ministerului Sănătăţii Publice nr. 1193 din 29.09.2006

Prin răspunsul la întâmpinare ASOCIAŢIA DE PROPRIETARI (...) şi proprietarii au arătat următoarele:

Intimata consideră că pretenţiile privind repararea pagubei cauzate prin emiterea AC nu cad sub incidenţa contenciosului administrativ şi nu sunt admisibile în cadrul prezentei proceduri.

Potrivit art. 128 din Legea nr. 215/2001, în dreptul administrativ operează principiul asumării răspunderii pentru actele emise. Coroborând acest principiu cu acela al simetriei, rezultă că răspunderea pentru efectele actului nelegal, respectiv responsabilitatea înlăturării acestor efecte, îi revin autorităţii emitente a actului, Primarul Mun. (...).

Art. 27 alin. 1 din Legea nr. 50/1991 prevede de altfel că instituţia primarului este responsabilă de disciplina în construcţii şi de luarea măsurilor cuvenite în caz de încălcare a normelor privind autorizarea lucrărilor de construire.

Prin urmare, pretenţiile privind repararea în natură a prejudiciului cauzat prin emiterea AC nu sunt doar admisibile, dar şi inerente celor principale privind anularea actului.

Secţiunea 1 din RLU Lc_A prevede la Cap. A - Condiţionări primare:

Construcţii noi, extinderea celor existente cu mai mult decât 20% din ADC, conversii funcţionale majore, restructurarea sistemului de spaţii publice, sunt permise doar ca rezultat al aplicării procesului de regenerare urbană, pe baza PUZ aferent PRU. În acest caz, autorizarea executării construcţiilor este permisă numai după aprobarea PUZ de regenerare urbană. În lipsa acestuia, toate tipurile de lucrări enumerate mai sus sunt interzise.

Regimul de carantină urbană instituit prin RLU reprezintă o interdicţie de construire, definită de Anexa nr. 2 a Legii nr. 350/2001 astfel:

Interdicţie de construire (non aedificandi) - regulă urbanistică potrivit căreia, într-o zonă strict delimitată, din raţiuni de dezvoltare urbanistică durabilă, este interzisă emiterea de autorizaţii de construire, în mod definitiv sau temporar, indiferent de regimul de proprietate sau de funcţiunea propusă.

Similar primei instanţe, intimata tratează noţiunea de interdicţie cu o flexibilitate nejustificată, susţinând că antena litigioasă reprezintă mai puţin de 20% din ADC a imobilului gazdă, fără a observa că procentul respectiv se aplică autorizaţiilor de extindere, nu celor de construire a unor obiective noi.

Potrivit RLU, regimul non aedificandi este conceput distinct pentru:

-Construcţii noi, cum este antena litigioasă, a căror realizare este interzisă global, indiferent de anvergură sau funcţie;

-Extinderea construcţiilor existente cu mai mult de 20% din ADC, ipoteză neincidentă în speţă, antena având o funcţie distinctă de imobilul gazdă şi reprezentând o investiţie a unui terţ, nu a proprietarului imobilului gazdă; obiectul AC este de altfel construirea, iar nu extinderea.

AC a fost emisă cu violarea regimului imperativ non aedificandi, fiind în mod evident lovită de nulitate.

Este incontestabil că, potrivit art. 27 alin. 1 lit. c) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 839/2009, acordul vecinilor este necesar în cazul amplasării de construcţii cu altă destinaţie decât cea a clădirilor învecinate.

Prima instanţă reţine că antena litigioasă are funcţia de utilaj tehnologic. Din moment ce acest utilaj tehnologic este juxtapus unor locuinţe, autorizarea sa era condiţionată de acordul proprietarilor acestor locuinţe.

Contradicţia instanţei este flagrantă: deşi reţine învecinarea a două funcţii diferite, nu reţine incidenţa art. 27 alin. 1 lit. c) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 839/2009.

Intimata contestă calitatea de vecini a recurenţilor raportat la antena litigioasă.

Vecinătatea reprezintă o stare de fapt, care trebuie apreciată potrivit uzanţelor. Situarea apartamentelor recurenţilor la câţiva metri de emiţătoarele de semnal, în raza imediată de acţiune a acestora îi face vecini ai antenei. Vecinătatea este de altfel confirmată şi de Notificarea DSP (...) nr. (...)/II.D/16.10.2017 în care se arată: Nu se poate elibera notificare privind asistenţa de specialitate deoarece terasa pe care sunt amplasate echipamentele de comunicaţie nu este liberă de construcţii, pe una din laturi existând un etaj superior de locuinţe.

În cuprinsul DTAC se regăseşte un singur document autentic care ar putea reprezenta un acord de vecinătate: declaraţia autentificată sub nr. (...)/25.06.2012, dată de dna. (...), fosta proprietară a ap. (...). La 20.12.2017, data emiterii AC, semnatara acordului evocat nu mai era proprietară a apartamentului deasupra căruia s-a amplasat antena, imobilul fiind înstrăinat în anul 2014 către numita (...).

În ce priveşte tabelul cu semnături olografe datat cu 15.05.2012, provenind de la o parte din proprietarii din Scara A, acesta nu poate constitui acord valabil de vecinătate în sensul art. 27 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 839/2009 întrucât:

-Nu îndeplineşte cerinţa privind forma autentică impusă de alin. 5 al textului indicat;

-5 din proprietarii semnatari ai tabelului şi-au înstrăinat apartamentele după semnarea acordului olograf, dar înainte de emiterea AC; acordul noilor proprietari nu a fost obţinut nici sub semnătură privată, nici în forma autentică imperativă pentru valabilitatea AC.

Contrar susţinerii intimatei, în condiţiile în care recurenţii sunt direct afectaţi de actul administrativ litigios, prin specificul de drept public al contenciosului administrativ, dumnealor sunt îndreptăţiţi să semnaleze orice tip de viciu care afectează AC, inclusiv lipsa acordului valabil al terţilor din Scara A.

Intimata susţine că (ne)legalitatea avizelor de sănătate publică nu ar putea fi verificată în prezenta procedură întrucât nu s-a solicitat anularea lor în mod direct. În materia dreptului administrativ este unanim admis că avizele nu pot face obiectul unei acţiuni în anulare, ele putând fi verificate sub aspectul legalităţii doar în acţiunea de anulare a actului administrativ pe care îl susţin. Atât prin cererea introductivă, cât şi prin cererea de recurs a semnalat că avizele de sănătate publică ce stau la baza AC sunt nelegale întrucât:

•Nu au la bază măsurători empirice cu privire la nivelul de radiaţii în condiţiile impuse de Notificarea DSP (...) nr. (...)/II.D/16.10.2017;

•Au fost emise în baza declaraţiei pe propria răspundere a solicitantului, iar nu în baza unor măsurători efective;

•Nu evaluează rata de absorbţie specifică (SAR) pentru expunerea recurenţilor la câmpul apropiat al unei antene, cu încălcarea prevederilor Ordinului nr. 1193/2006.

Prin urmare, instanţa este învestită să aprecieze (ne)legalitatea AC prin prisma tuturor documentelor ce stau la baza actului, inclusiv a avizelor de sănătate publică.

În contextul discuţiei, sunt relevante şi următoarele pasaje din Decizia nr. 1923/2012, pronunţată de Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a ÎCCJ:

În literatura de specialitate, avizul este definit ca fiind un punct de vedere pe care îl solicită autoritatea ce urmează să emită un act administrativ, o formalitate procedurală, anterioară emiterii actului administrativ.

Avizul nu produce efecte juridice, deci nu modifică de sine stătător realitatea juridică existentă, el contribuind doar la întărirea caracterului legal al actului administrativ. Avizul, indiferent că are caracter consultativ, facultativ sau conform, nu este un act administrativ, ci o operaţiune procedurală anterioară emiterii actului. El nu produce efecte juridice de sine stătătoare.

Deosebirea dintre actul administrativ şi aviz (operaţiune administrativă) prezintă importanţă practică în special în cazul litigiilor de contencios administrativ, deoarece instanţa judecătorească poate controla numai actele administrative atacate în justiţie, dar nu poate controla, în cazul acţiunii directe, în mod distinct de actul administrativ, operaţiunile administrative pe baza cărora a fost emis acel act.

Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, instanţa a apreciat recursul declarat de Asociaţia de proprietari (...) şi proprietarii (...), (...), (...) şi (...) ca fiind întemeiat, pentru următoarele considerente:

Prin autorizaţia de construire ce face obiectul litigiului (fila 89, vol. I), a fost autorizată construirea unei staţii de bază pentru servicii de comunicaţii electronice, pe imobilul situat în (...), B-dul (...), nr. (...),, bloc (...).

Prevederile art.1, alin.1 şi 2 din L 50/1991 stabilesc că:

 (1) Executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire sau de desfiinţare, emisă în condiţiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren şi/sau construcţii - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel.

 (2) Construcţiile civile, industriale, inclusiv cele pentru susţinerea instalaţiilor şi utilajelor tehnologice, agricole sau de orice altă natură se pot realiza numai cu respectarea autorizaţiei de construire, emisă în condiţiile prezentei legi, şi a reglementărilor privind proiectarea şi executarea construcţiilor.

Prin urmare, orice autorizaţie de construire trebuie emisă în condiţiile legale, iar orice lucrare care are nevoie de o astfel de autorizare reprezintă o lucrare de construcţie. În consecinţă, şi autorizaţia nr. (...)/20.12.2017 trebuie să respecte condiţiile de fond şi formă necesare pentru un astfel de înscris iar staţia de bază pentru servicii de comunicaţii electronice realizată în baza acestei autorizaţii reprezintă o construcţie.

Conform prevederilor art. 2, alin. 1, art. 2, art. 2 ind.1 din aceeaşi lege, autorizaţia de construire constituie actul final de autoritate al administraţiei publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcţii corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea şi postutilizarea construcţiilor. Autorizaţia de construire se emite în baza documentaţiei pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii, elaborată în condiţiile prezentei legi, în temeiul şi cu respectarea prevederilor documentaţiilor de urbanism, avizate şi aprobate potrivit legii. Procedura de autorizare a executării lucrărilor de construcţii începe odată cu depunerea cererii pentru emiterea certificatului de urbanism în scopul obţinerii, ca act final.

Prin urmare, autorizaţia de construire nu se poate emite legal decât după întocmirea documentaţiei necesare pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţie, iar certificatul de urbanism, precum şi avizele şi acordurile solicitate prin certificatul de urbanism reprezintă unele din documentele necesare.

Conform prevederilor art.6 din acelaşi act normativ, certificatul de urbanism este actul de informare prin care autorităţile prevăzute la art. 4 şi la art. 43 lit. a):

 a) fac cunoscute solicitantului informaţiile privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate şi aprobate potrivit legii;

 b) stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcţie de specificul amplasamentului;

 c) stabilesc lista cuprinzând avizele/acordurile necesare în vederea autorizării;

 d) încunoştinţează investitorul/solicitantul cu privire la obligaţia de a contacta autoritatea competentă pentru protecţia mediului, în scopul obţinerii punctului de vedere şi, după caz, al actului administrativ al acesteia, necesare în vederea autorizării.

În acelaşi sens, dispoziţiile art. 7 prevăd:

 (1) Autorizaţia de construire se emite pentru executarea lucrărilor de bază şi a celor aferente organizării executării lucrărilor, în cel mult 30 de zile de la data depunerii documentaţiei pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii, care cuprinde, în copie, următoarele documente:

 a) certificatul de urbanism;

 d) avizele şi acordurile stabilite prin certificatul de urbanism, punctul de vedere al autorităţii competente pentru protecţia mediului şi, după caz, actul administrativ al acestei.

În speţă, a fost emis certificatul de urbanism nr. (...)/06.07.2017 care, la pct.5, lit. d.4, prevede, printre documentele necesare obţinerii autorizaţiei de construire, şi acordul asociaţiei de proprietari şi al proprietarilor direct afectaţi.

Curtea a constatat că la dosarul de autorizare există un singur acord autentic - declaraţia nr. (...)/25.06.2012 – provenind de la (...), fosta proprietară a ap. (...), care nu mai era proprietară la momentul eliberării autorizaţiei de construire, dar nici la momentul emiterii certificatului de urbanism, numita (...) fiind proprietară a ap. (...) începând cu 11.02.2014. Astfel, nu există nici un acord al vreunui proprietar direct afectat de construcţia în litigiu, astfel cum se cere prin certificatul de urbanism.

În ce priveşte acordul asociaţiei de proprietari, la dosar se regăseşte tabelul cu semnături olografe datat cu 15.05.2012, ce reprezintă acordul proprietarilor celor 21 apartamente din scara A, cu privire la care Curtea a constatat că nu este valabil întrucât 5 din proprietarii semnatari ai tabelului şi-au înstrăinat apartamentele după semnarea acordului olograf, dar înainte de emiterea CU şi a AC, iar acordul noilor proprietari nu a fost obţinut nici sub semnătură privată, nici în forma autentică.

Prin urmare, condiţiile impuse de CU emis în speţă nu au fost respectate iar AC a fost emisă nelegal, cu nerespectarea prevederilor art. 2, alin. 2 din Legea 50/1991.

Mai mult, Curtea a reţinut că în speţă este în discuţie construirea unei staţii de bază pentru servicii de comunicaţii electronice, amplasate pe blocul (...), din B-dul (...), nr.(...),, respectiv pe terasa acestui bloc situată la ultimul etaj al scării A, situaţie în care aceasta este o construcţie cu altă destinaţie decât a clădirilor învecinate. În acest sens, în certificatul de urbanism, la pct.3, se precizează că regimul tehnic este Lc_A - ansambluri de locuinţe colective, respectiv S_Li - subzonă de locuinţe cu regim redus de înălţime dispuse pe parcele izolate în interiorul ansamblurilor de locuinţe colective.

Prin urmare, sunt incidente prevederile legale care reglementează construcţiile cu altă destinaţie decât cea a clădirilor învecinate, respectiv dispoziţiile art. 27, alin.1, lit. c) din Ordinul MDRL nr. 839/2009 care prevăd că, în cazul amplasării de construcţii cu altă destinaţie decât cea a clădirilor învecinate este necesar acordul vecinilor, prevăzut la pct. 2.5.6. al secţiunii I „Piese scrise” a cap. A. „Documentaţia tehnică pentru autorizarea executării lucrărilor de construire - D.T.A.C.”, prevăzut în anexa nr. 1 la Lege. Dispoziţiile alin. 3 prevăd că, situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c) corespund cazurilor în care, urmare investiţiei noi pot fi create situaţii de disconfort generate de incompatibilităţi între funcţiunea preexistentă şi cea propusă, atât în situaţia în care se aduc modificări de destinaţie a spaţiilor în interiorul unei clădiri, cât şi în situaţia în care funcţionalitatea unei construcţii noi este incompatibilă cu caracterul şi funcţionalitatea zonei în care urmează să se integreze.

Prevederile art. 27, alin. 5 prevăd expres că acordul vecinilor este valabil numai în formă autentică.

Curtea a constatat că nu a fost dat nici un acord autentic în acest sens, nici de către locatarii scării A, nici de către locatarii scării B, vecini în egală măsură cu noua construcţie, blocul pe care este amplasată antena, deşi divizat administrativ în două scări (A şi B), având unitate constructivă, reprezentând în fapt un singur imobil.

Întrucât aceştia nu şi-au dat acordul valabil în speţă, instanţa de recurs a constatat că nu au fost respectate prevederile legale enunţate mai sus, situaţie în care actul în litigiu a fost emis cu încălcarea acestor prevederi şi se impune a fi anulat.

Cu toarte că prima instanţă reţine că antena litigioasă are funcţia de utilaj tehnologic, nu reţine incidenţa art. 27 alin. 1 lit. c) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 839/2009, motivând că această construcţie are caracter provizoriu însă, prevederile art. 3, alin. 1lit. h) din Legea 50/1991 stabilesc că lucrările de construcţii cu caracter provizoriu sunt doar chioşcuri, tonete, cabine, spaţii de expunere, corpuri şi panouri de afişaj, firme şi reclame, copertine şi pergole situate pe căile şi spaţiile publice, anexe gospodăreşti, precum şi anexele gospodăreşti ale exploataţiilor agricole situate în extravilan.

Faţă de aceste aspecte, instanţa de recurs a constatat că AC în litigiu a fost emisă cu încălcarea normelor de drept material privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, respectiv art. 2 din Legea nr. 50/1991, şi a normelor metodologice prevăzute de Ordinul nr. 839/2009, art. 27, situaţie în care se impune anularea ei, precum şi a răspunsului la plângerea prealabilă, înscris care se poate ataca odată cu actul administrativ care produce efecte juridice.

Ca o consecinţă a anulării AC, faţă de prevederile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, care prevăd că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată, instanţa a obligat autoritatea emitentă la repararea pagubei cauzate, prin luarea tuturor măsurilor legale pentru desfiinţarea lucrărilor executate în baza AC, respectiv pentru aducerea amplasamentului în situaţia anterioară emiterii actului.

Faţă de soluţia care s-a impus în cauză pentru aspectele învederate mai sus, Curtea a constatat că analizarea celorlalte motive de recurs invocate de recurenţi este superfluă.

Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, a fost admis recursul formulat de recurenţi, casată sentinţa şi, urmare a rejudecării, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta ASOCIAŢIA DE PROPRIETARI (...) şi proprietarii (...) ş.a., în contradictoriu cu pârâţii PRIMARUL MUNICIPIULUI (...) şi S.C. (...) S.A. și anulată autorizația de construire nr. (...)/20.12.2017 emisă de pârâtul Primarul Municipiului (...), precum și actul fără număr din 16.03.2018 privind soluţionarea plângerii prealabile înregistrate la pârât sub nr. (...)/2018, cu consecinţa obligării autorităţii emitente la repararea pagubei cauzate, prin luarea tuturor măsurilor legale pentru desfiinţarea lucrărilor executate în baza autorizației de construire, respectiv pentru aducerea amplasamentului în situaţia anterioară emiterii actului.

În temeiul art. 453 Cod procedură civilă, a fost obligat pârâtul Primarul Municipiului (...) la plata către reclamanta Asociaţia de Proprietari (...) a sumei de 5738,27 lei cheltuieli de judecată în fond şi recurs, reprezentând taxa de timbru şi onorariu avocaţial, justificat cu înscrisuri.

Domenii speta

Spete similare