Efectele anulării de către instanță a unei decizii de încetare de drept a contractului individual de muncă, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. 1 lit. c) teza a II-a, prima ipoteză, din Codul muncii

DREPTUL MUNCII

Efectele anulării de către instanță a unei decizii de încetare de drept a contractului individual de muncă, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. 1 lit. c) teza a II-a, prima ipoteză, din Codul muncii, prin Decizia Curții Constituționale nr. 759/2017. Repunerea părților în situația anterioară. Acordarea de despăgubiri

- art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi, art. 56 alin. 1 lit. c) teza a II-a, prima ipoteză, din Codul muncii

- Decizia Curții Constituționale nr. 759 din data de 23.11.2017, publicată în 05.02.2018

în Monitorul Oficial, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Codul muncii

- Decizia nr. 19/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Chiar dacă nulitatea contractului individual de muncă produce efecte numai pentru viitor, în temeiul normelor derogatorii instituite de art. 57 alin. 2 din Codul muncii, nulitatea încetării contractului individual de muncă revine sub regimul dreptului comun, producând efecte retroactive.

Cu privire la despăgubirile ce pot fi acordate salariatului, s-a reținut că în cuantificarea acestora nu se poate face abstracție de prevederile art. 80 din Codul muncii, consecințele pentru angajat fiind identice atât în ipoteza concedierii, cât și în cea a încetării contractului de muncă.

Curtea de Apel Oradea – Secția I-a civilă

Decizia nr. 177 din 19 martie 2019

Prin Sentința civilă nr. (...)/LM din data de 15 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/2017, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul (R), în contradictoriu cu pârâta (P) SRL.

A fost anulată decizia nr. (...) din data de 27.11.2017 de încetare a contractului individual de muncă nr. (...) din data de 27.01.2015 încheiat între reclamant și intimată.

S-a dispus repunerea părților în situația anterioară prin reintegrarea reclamantului pe postul ocupat anterior încetării raporturilor de muncă, în condițiile agreate de părți prin contractul individual de muncă, începând cu data de 05.02.2018.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta, începând cu data de 05.02.2018 până la reintegrarea efectivă.

Au fost respinse celelalte cereri ale reclamantului ca neîntemeiate.

A fost obligată intimata să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 1.500 lei, reprezentând onorariu de avocat, proporțional cu cuantumul pretențiilor admise.

În considerentele sentinței s-a reținut că reclamantul a avut calitatea de angajat al intimatei, în perioada 01.08.2014 – 27.11.2017, în funcția de inginer automatist, inițial în baza contractului de muncă pe perioadă determinată nr. (...)/21.07.2014, și apoi în baza contractului individual de muncă pe perioadă nedeterminată nr. (...)/27.01.2015 (filele 63 - 70 vol. I).

La data de 27.11.2017, petentul a comunicat angajatorului decizia de acordare a pensiei de invaliditate, cu nr. (...)/06.11.2017, astfel că acesta a emis decizia nr. (...) din 27.11.2017 prin care a constatat încetarea de drept a contractului de muncă în temeiul art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Codul muncii.

La data de 05.02.2018 a fost publicată în Monitorul Oficial decizia Curții Constituționale nr. 759/23.11.2017, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Codul muncii.

În drept, instanța a reținut că speța ridică două probleme esențiale: răspunderea patrimonială a societății angajatoare pentru accidentul din (...).04.2017 și pentru tratamentul aplicat contestatorului reclamant până la 27.11.2017, precum și pretențiile reclamantului constând în daunele materiale și morale solicitate în acest sens; legalitatea și temeinicia deciziei nr. (...)/27.11.2017 și consecințele juridice derivând din acest aspect.

Potrivit art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Codul muncii, în forma în vigoare la data de 27.11.2017, data emiterii deciziei nr. (...)/27.11.2017, contractul individual de muncă existent încetează de drept la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III.

Ca atare, la data emiterii sale, decizia nr. (...)/27.11.2017 respecta prevederea legală mai sus menționată, care era imperativă atât pentru angajator cât și pentru angajat, încetarea contractului operând ope-legis, angajatorul neputând decât să constate intervenirea sa printr-o decizie precum cea de față.

În opinia instanței, deși reclamantul a vorbit în toate memoriile sale de concediere ca operațiune juridică și de „decizia de concediere”, în dosar nu s-a făcut dovada că față de reclamant s-a luat măsura concedierii mascate, societatea fiind obligată de textul legal mai sus menționat să constate intervenită încetarea de drept a contractului de muncă la data comunicării deciziei de pensie de invaliditate de grad III, iar părțile nu au contestat că reclamantul a prezentat această decizie societății la data de 27.11.2017.

Așadar, este irelevant că la acel moment era inițiată procedura desființării postului reclamantului pentru reorganizarea societății, atât timp cât a intervenit un alt motiv de încetare de drept a contractului de muncă.

Instanța a constatat însă că la data de 05.02.2018 a fost publicată în Monitorul Oficial decizia Curții Constituționale nr. 759 din data de 23.11.2017, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Codul muncii.

Potrivit art. 147 alin. 3 din Constituție, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Rezultă, așadar, că, drept urmare a declarării neconstituționale a art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Codul muncii, avută în vedere la emiterea deciziei nr. (...)/27.11.2017, începând cu data de 05.02.2018 aceasta și-a pierdut valabilitatea și temeiul pentru a produce efecte juridice, impunându-se revocarea sa de către societatea angajatoare.

Contrar susținerilor societății pârâte, decizia Curții Constituționale este aplicabilă în speță, fiind irelevantă din acest punct de vedere opțiunea sau posibilitatea efectivă a angajatorului de a menține contractul individual de muncă la 4 ore în situația angajatului aflat în grad III de invaliditate, astfel cum rezultă cu forța evidenței din considerentele deciziei.

Ca atare, se impune constatarea nulității deciziei de încetare de drept a contractului individual de muncă dintre părți, începând cu data de 05.02.2018, data publicării în Monitorul Oficial al deciziei Curții Constituționale nr. 759 din data de 23.11.2017.

Instanța a opinat, în acord cu părerile exprimate în cadrul întâlnirii președinților secțiilor pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale ai curților de apel din 18.06.2018 de la București, că momentul publicării deciziei Curții Constituționale este momentul la care încetează buna credință a societății în raport cu angajatul său și devin incidente în speță prevederile art. 253 Codul Muncii. Anterior acestui moment, chiar Curtea Constituțională a recunoscut absența vreunei culpe în persoana angajatorului, care trebuia să respecte prevederile legale în materie de încetare de drept a contractului de muncă până la declararea lor ca neconstituționale.

Astfel, dacă după pierderea de către decizia nr. (...) din data de 27.11.2017 a temeiului de drept pentru a-și produce efectele prin publicarea deciziei Curții Constituționale nr. 759 din data de 23.11.2017, societatea nu și-a revocat această decizie, aceasta trebuie să acopere prejudiciul astfel cauzat angajatului său.

Iar prejudiciul poate fi acoperit, aflându-ne în situația unei nulități absolute, prin repunerea părților în situația anterioară, pornind de la momentul dispariției temeiului de drept care conferea valabilitate măsurii luate, respectiv începând cu 05.02.2018.

Pentru aceste motive, în aplicarea principiului repunerii în situația anterioară, instanța a dispus reintegrarea reclamantului pe postul ocupat anterior încetării raporturilor de muncă, în condițiile agreate de părți prin contractul individual de muncă, începând cu data de 05.02.2018. Instanța nu a dat curs solicitărilor reclamantului de a obliga pârâta să-l reintegreze cu un program redus de 4 ore/zi, pentru că ar încălca principiul de bază al negocierii contractului individual de muncă, aducând modificări acestuia în lipsa unui acord expres al părților.

În acest sens, Curtea Constituțională oferă părților o posibilă soluție în sensul de a se analiza oportunitatea încetării raporturilor de muncă în condițiile art. 61 lit. c) din Legea nr. 53/2003, privind dreptul de care dispune angajatorul de a concedia salariatul care a devenit inapt din punct de vedere fizic sau psihic pentru îndeplinirea atribuțiilor corespunzătoare locului de muncă ocupat. Astfel, în ipoteza art. 61 lit. c) din Legea nr. 53/2003, dreptul de a decide concedierea este lăsat la dispoziția angajatorului, nu înainte însă de a căuta, potrivit art. 64 alin. (1) din aceeași lege, în măsura posibilului, o soluție pentru menținerea salariatului în unitate, în condiții adecvate stării de sănătate a acestuia din urmă.

Tot în aplicarea principiului repunerii în situația anterioară, coroborat cu prevederile art. 253 din Codul muncii, instanța a obligat pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta, la un program de lucru de 8 ore/zi, începând cu data de 05.02.2018 până la reintegrarea efectivă. Instanța a reținut că această soluție reprezintă o admitere în parte a cererii reclamantului de repunere în situația anterioară și nu o pronunțare ultra petita, reiterând faptul că nu poate interveni în contractul părților. În măsura în care reclamantul va fi încasat și pensie de invaliditate pentru perioada în discuție, va restitui sumele astfel încasate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul (R), solicitând instanței admiterea acestuia și schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării intimatei la plata daunelor materiale constând în echivalentul drepturilor salariale aferente celor 4 ore de muncă pe zi pe care reclamantul nu le mai poate presta în urma diminuării capacității sale de muncă în sumă de 44.220 lei; obligarea intimatei la plata sumei de 50.000 Euro, cu titlu de daune morale ca urmare a accidentului de muncă din data de 14 aprilie 2017, produs pe teritoriul Germaniei, precum și ca urmare a tratamentului aplicat de conducerea societății prin desfacerea contractului individual de muncă; repunerea părților în situația anterioară emiterii actului de concediere, respectiv reintegrarea efectivă a reclamantului pe funcția și postul ocupate la momentul concedierii, începând cu data de 27 noiembrie 2017; obligarea intimatei la plata drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul de la data de 27 noiembrie 2017, până la soluționarea definitivă a litigiului, cu cheltuieli de judecată.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și pârâta S.C. (P) S.R.L., solicitând instanței admiterea acestuia și schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Examinând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, pentru motive de ordine publică, conform art. 479 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a reținut următoarele:

Cu privire la efectele constatării nulității deciziei nr. (...) din 27 noiembrie 2017 de încetare a contractului individual de muncă, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. 1 lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Codul muncii, prin decizia Curții Constituționale nr. 759/2017, Curtea a apreciat că acestea se produc retroactiv, de la data încetării raporturilor de muncă.

Problema de drept care se ridică privește efectele anulării de către instanță a unei decizii de încetare de drept a contractului individual de muncă. Astfel, pentru ipoteza concedierii, art. 80 alin. 1 din Codul muncii prevede în mod expres că instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. Nu există însă dispoziții referitoare la situația anulării unei decizii de încetare de drept a raporturilor de muncă.

Cu toate acestea, prevederile art. 80 alin. 1 din Codul muncii nu constituie decât o aplicație, pentru ipoteza concedierii, a principiului retroactivității efectelor nulității, consacrat și de art. 1254 alin. 1 din Codul civil.

Astfel, dacă nulitatea contractului individual de muncă produce efecte numai pentru viitor, în temeiul normelor derogatorii instituite de art. 57 alin. 2 din Codul muncii, nulitatea încetării contractului individual de muncă revine sub regimul dreptului comun, producând efecte retroactive.

Spre deosebire de concediere, încetarea de drept intervine nu ca urmare a unei manifestări de voință, ci a producerii unui eveniment de care legea leagă efectul încetării raportului de muncă, în absența și chiar împotriva voinței părților.

Ca urmare, dacă instanța constată că evenimentul de care art. 56 alin. 1 din Codul muncii lega încetarea de drept a contractului de muncă în realitate nu s-a produs, va anula decizia de încetare emisă de angajator ca neavând fundament legal. Pe cale de consecință, salariatul va fi repus în situația anterioară emiterii acestei decizii, în aplicarea principiului de drept comun privind retroactivitatea efectelor nulității.

Aplicând acest principiu la speța de față, Curtea a apreciat că se impune repunerea părților în situația anterioară prin reintegrarea reclamantului pe postul ocupat anterior încetării raporturilor de muncă, începând cu data de 27 noiembrie 2017, data emiterii deciziei nr. (...)/27.11.2017, sub acest aspect neprezentând relevanță data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României.

Cu privire la despăgubirile ce pot fi acordate apelantului – reclamant, Curtea a reținut că în cuantificarea acestora nu poate face abstracție de prevederile art. 80 din Codul muncii, consecințele pentru angajat fiind identice atât în ipoteza concedierii, cât și în cea a încetării contractului de muncă.

Astfel, cu toate că nu poate fi reținută culpa apelantei - pârâte la momentul emiterii deciziei de încetare nr. (...) din data de 27 noiembrie 2017, când dispozițiile art. 56 alin. 1 lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Codul muncii erau în vigoare, Curtea a apreciat că, în aplicarea principiilor care guvernează efectele nulității, apelantul - reclamant este îndreptățit la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta, începând cu data de 27 noiembrie 2017 și până la reintegrarea efectivă.

În acest sens, instanța a avut în vedere și statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din considerentele deciziei nr. 19/2016, prin care a stabilit că, urmare a deciziei Curții Constituționale nr. 279/2015, dispozițiile art. 52 alin. 1 pct. b) teza întâi din Codul muncii nu își mai produc efectul și dau naștere unui drept de creanță constând într-o despăgubire echivalentă cu remunerația cuvenită salariaților, pe durata suspendării, în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial al României.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei legi aflate în vigoare sunt definitive și obligatorii, iar, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, dispozițiile din legile în vigoare constatate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval de timp Parlamentul sau Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile declarate neconstituționale sunt suspendate de drept. Aceleași reglementări se regăsesc și în cuprinsul art. 147 alin. (1) din Constituția României, republicată.

Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut, consecința aplicării acestui principiu fiind aceea că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Textul menționat constituie o normă imperativă de ordine publică, iar aplicarea ei generală și imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu poate fi acceptat, acesta constituind un element esențial al ordinii de drept.

În litigiul în care s-a constatat existența chestiunii de drept supuse lămuririi, ca și în speța de față, instanța de judecată era chemată să se pronunțe asupra unor situații juridice în curs de constituire (facta pendentia), în temeiul Codului muncii, fiind evident că acestea sunt supuse efectelor deciziei Curții Constituționale, care este de imediată și generală aplicare.

Raționamentul instanței supreme din decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 este valabil și în chestiunea supusă dezlegării în cauză, în sensul că la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică, odată declarată neconstituțională, nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.

În consecință, ca urmare a declarării neconstituționalității, dispozițiile din Codul muncii nu își mai produc efectul, ceea ce înseamnă că, în cazul unui proces pendinte, deciziile emise de angajator în temeiul textului de lege declarat neconstituțional nu mai pot produce efecte juridice.

Efectul declarării neconstituționalității este cel al neaplicabilității textului legal în discuție, pentru o situație juridică în curs de constituire, instanța judecătorească învestită cu soluționarea litigiului fiind obligată să țină seama de acest aspect, fie chiar și într-o cale de atac de reformare, fără ca, prin aceasta, să fie afectată regula neretroactivității deciziei de neconstituționalitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în continuare că decizia Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015 a determinat, așadar, ineficiența normei de drept ce permitea angajatorului să suspende contractul de muncă al persoanei împotriva căreia s-a formulat o plângere penală. Drept urmare, de la data publicării deciziei de neconstituționalitate, când încetează efectele art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, se naște dreptul de a solicita despăgubiri echivalente cu drepturile salariale ale angajatului, pentru perioada în care a fost suspendat contractul de muncă, până la reintegrarea efectivă, ca urmare a dispariției unei norme care nu mai poate produce niciun efect juridic.

Consecința directă a lipsirii de efecte a textului în discuție duce la ineficiența actului juridic emis în temeiul normei de drept declarate neconstituționale și la reactivarea raporturilor de muncă, pentru procesele pendinte. Așadar, ca efect al reactivării raporturilor de muncă, ia naștere un drept de creanță, pentru salariat, a cărui existență trebuie, însă, confirmată pe cale judecătorească.

Concluzia ce se impune, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport cu toate aspectele analizate, este aceea că în cauzele pendinte, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, dreptul la despăgubire se acordă salariatului pe toată durata suspendării contractului de muncă.

Cu toate că se referă la alte dispoziții legale decât cele declarate neconstituționale prin decizia nr. 759/2017, Curtea a apreciat că aceste argumente ale instanței supreme se impun a fi aplicate și în prezentul litigiu, pentru identitate de rațiune.

Sub aspectul obligativității deciziei Curții Constituționale nr. 759/2017, nu prezintă nicio relevanță în cauză împrejurarea că apelantul - reclamant se afla în perioada de preaviz, fiind inițiată procedura desființării postului acestuia ca urmare a reorganizării societății, atât timp cât a intervenit un alt motiv de încetare de drept a contractului de muncă. De asemenea, nu prezintă relevanță nici celelalte aspecte invocate de apelanta - pârâtă prin cererea de apel privind lipsa culpei acesteia la momentul emiterii deciziei de încetare a raportului de muncă și încălcarea principiului proporționalității dintre măsura luată și amploarea efectelor acesteia.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor la care apelantul - reclamant este îndreptățit, Curtea a reținut că acesta a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data de 27 noiembrie 2017, indexate, majorate și reactualizate, aferente unui program de lucru de 4 ore/zi, conform deciziei medicale asupra capacității de muncă nr. (...) din data de 18 septembrie 2017 și deciziei nr. (...) din data de 16 noiembrie 2017 privind acordarea pensiei de invaliditate.

Contrar susținerii primei instanțe, Curtea a apreciat că acordarea despăgubirilor în cuantumul solicitat, cu respectarea principiului disponibilității, nu echivalează cu modificarea contractului individual de muncă în lipsa unui acord expres al părților în acest sens.

Apelantul - reclamant este beneficiarul unei pensii de invaliditate de gradul III, putând cumula această pensie cu venituri obținute din prestarea unor activități profesionale, corespunzătoare a cel mult jumătate din timpul normal de muncă, astfel cum prevede art. 114 alin. 1 lit. f) din Legea nr. 263/2010.

Domenii speta

Spete similare