Ordonanță de plată – admisă în parte. Clauzele din contract privind plata penalităților de întârziere sunt apreciate ca fiind abuzive, încălcând Legea nr. 193/2000. Analiză clauze abuzive.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, instanţa constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei XXXX, sub numărul XXXX/XXX/XXXX la data de XX.XX.XXXX creditorul I. D. F. AG, a formulat cerere de emitere a ordonanţei de plată împotriva debitoarei V. V., prin care a solicitat să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 2.539,93 RON, compusă din 533,71 RON reprezentând debit principal, 107.01 RON  reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere, 1.703,74 RON reprezentând daune pentru rezilierea contractului înainte de expirarea perioadei contractuale, şi 195,47 RON reprezentând taxe pentru nereturnare echipament.

În motivarea cererii, creditoarea a arătat că între O. R. şi debitor s-au încheiat contracte de prestări servicii Orange în temeiul cărora s-au emis mai multe facturi.

A menţionat că, potrivit prevederilor contractuale plata facturilor trebuie efectuată în maxim 14 zile calendaristice de la data emiterii, iar în situaţia în care facturile nu sunt achitate clientul datorează penalităţi de întârziere de 0,5% calculate la contravaloarea serviciilor neachitate.

De asemenea, a mai precizat că cesiune a fost notificată în scris debitoarei, însă acesta nu a răspuns demersurilor creditorului cesionar şi nu a achitat debitul restant.

Pe cale de consecinţă, a solicitat să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de  2.539,93 RON, compusă din 533,71 RON reprezentând debit principal, 107.01 RON  reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere, 1.703,74 RON reprezentând daune pentru rezilierea contractului înainte de expirarea perioadei contractuale, şi 195,47 RON reprezentând taxe pentru nereturnare echipament.

În dovedirea cererii : reclamanta au solicitat proba cu  înscrisuri (f.10-81).

În drept : cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1014 şi urm. NCPC.

Pârâta legal citată, nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

În temeiul art. 255 raportat la art. 258 Cod de procedură civilă, instanţa a încuviinţat proba cu înscrisurile depuse la dosar, apreciind ca fiind concludentă, pertinentă şi utilă soluţionării cauzei.

Acţiunea a fost timbrată cu 200 lei taxă judiciară de timbru conform ordinului de plată nr.XXXX aflat la fila 4 din dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Procedura cu privire la ordonanța de plată este reglementată de Noul Cod de Procedură Civilă în art. 1014 – 1025.

Astfel pentru a fi admisibilă o cerere în materia ordonanței de plată art. 1014 C.proc.civ. stabilește criteriile după cum urmează: ” (1) Prevederile prezentului titlu se aplică creanțelor certe, lichide și exigibile constând în obligații de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist și o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege.(2) Nu sunt incluse în sfera de aplicare a prezentului titlu creanțele înscrise la masa credală în cadrul unei proceduri de insolvență.(3) Prin autoritate contractantă, în sensul alin. (1), se înțelege:a) orice autoritate publică a statului român sau a unui stat membru al Uniunii Europene, care acționează la nivel central, regional sau local;b) orice organism de drept public, altul decât cele prevăzute la lit. a), cu personalitate juridică, care a fost înființat pentru a satisface nevoi de interes general, fără scop lucrativ, și care se află în cel puțin una dintre următoarele situații:(i) este finanțat, în majoritate, de către o autoritate contractantă, astfel cum este definită la lit. a);(ii) se află în subordinea sau este supus controlului unei autorități contractante, astfel cum este definită la lit. a);(iii) în componența consiliului de administrație ori, după caz, a consiliului de supraveghere și directoratului, mai mult de jumătate din numărul membrilor sunt numiți de către o autoritate contractantă, astfel cum este definită la lit. a);c) orice asociere formată de una sau mai multe autorități contractante dintre cele prevăzute la lit. a) sau b).”

În speța de față, instanța apreciază că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de chemare în judecată prevăzute de dispozițiile art. 1014 C.proc.civ., respectiv reclamanta a dedus judecății o cerere având ca obiect plata sumei totale de 2539,93 lei, reprezentând contravaloare servicii de telecomunicaţii, penalități de întârziere și despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului și taxă de nereturnare echipament TV, derivând din contractele încheiate între S.C. O. R. S.A. în calitate de furnizor de servicii de telecomunicații și pârât.

În drept, pe fondul cauzei, în raport de principiile de drept privitoare la succesiunea de legi civile în timp instanţa constată că potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 raportului juridic încheiat dintre părţi îi sunt aplicabile prevederile noului Cod civil, întrucât contractele au fost încheiate sub imperiul noii legi civile.

În fapt, între O. R. S.A. şi pârâtă au fost încheiate contractele de servicii de voce mobilă, internet și TV seria XXXXX (f. 16), XXXXX (f. 17 - 18), XXXXX (f. 19-20), XXXXX (f. 21-22), XXXXX (f. 23), XXXXX (f. 24), XXXXX (f. 25-26), XXXXX (f. 27) având ca obiect furnizarea serviciilor de telecomunicaţii, internet și TV în schimbul preţului stabilit de părţi.

În urma prestării de către furnizor a serviciilor mai sus menționate, S.C. O.R. S.A. a emis facturi fiscale (f. 37-68) depuse la dosarul cauzei. Deşi furnizorul de servicii de telecomunicații şi-a executat propria obligaţie, pârâtul nu a achitat preţul serviciilor de care a beneficiat.

La data de 15.11.2017, a fost încheiat contractul de cesiune între furnizorul S.C. O. R. S.A., în calitate  de cedent şi creditoare, în calitate de creditor cesionar, înregistrat în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare (f. 69-81) prin care s-a cesionat creanţa deţinută împotriva pârâtului.

Cesiunea realizată între creditoare și S.C. O. R. S.A. a fost notificată pârâtei în data de 07.01.2019 (f. 11, 13).

Potrivit dispoziţiilor art. 1270 C.civ. „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”, astfel încât prin această dispoziţie legală se instituie forţa obligatorie a contractului între părţile contractante, conform principiului de drept pacta sunt servanda.

Conform art.1516 Cod civil ”creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”, iar potrivit art.1548 Cod Civil ”culpa debitorului unei obligații contractuale se prezuma prin simplul fapt al neexecutării”.

Totodată, potrivit art.1530 Cod Civil ”creditorul are dreptul la daune interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei”, iar potrivit art. 1350 Cod Civil ”atunci când, fără justificare, o parte a unui contract nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii”.

Mai mult decât atât, potrivit art. 1568 alin. (1) C.civ. : ”Cesiunea de creanță transferă cesionarului: a) toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată; b) drepturile de garanție și toate celelalte accesorii ale creanței cedate”

Nu în ultimul rând conform art. 1578 alin. (1) și (2) C.civ.: ”(1) Debitorul este ținut să plătească cesionarului din momentul în care: (…) b) primește o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic, în care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanța cedată și se solicită debitorului să plătească cesionarului. (…) (2) Înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului.”

În acest sens, instanţa apreciază că la analiza unei acţiuni ce are ca obiect plata unei sume de bani ce reprezintă obiectul unei obligaţii contractuale, trebuie să se analizeze dacă se deţine de către creditor o creanţă certă, lichidă şi exigibilă faţă de debitor în urma neexecutării culpabile a contractului de către acesta din urmă.

Astfel cum rezultă din art. 663 alin. (2) C.proc.civ., o creanţă este certă atunci când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi înscrisurile constatatoare semnate de părţi. Potrivit art. 663 alin. (3) C.proc.civ. creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui. Totodată, potrivit art. 663 alin. (4) C.proc.civ. o creanţă este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.

Analizând înscrisurile emise de către reclamantă, instanţa apreciază că pretenţiile acesteia sunt în parte întemeiate, fiind dovedită existenţa unor raporturi contractuale între S.C. O. R. S.A. și pârâtă, izvorâte din contractele încheiat între furnizorul de servicii de telecomunicații, internet și TV și pârât.

Instanţa constată însă că pârâta figurează în evidenţele reclamantei, conform facturilor depuse la dosarul cauzei cu un debit în cuantum de 533,71 lei reprezentând contravaloare servicii de telecomunicaţii, internet și TV, acest debit fiind confirmat atât de facturile fiscale depuse cât și de contractele încheiate între părți.

Astfel, instanţa apreciază în raport cu considerentele enunţate că, în conformitate cu art. 663 C.proc.civ., debitul principal în cuantum de 533,71 lei reprezintă o creanţă certă, existenţa acesteia rezultând din facturile fiscale emise de S.C. O. R. S.A. şi necontestate de pârâtă.

Prin urmare, instanţa va obliga debitoarea la plata către creditoare a sumei de 533,71 lei reprezentând contravaloare servicii.

În schimb, în privinţa penalităţilor de întârziere în cuantum de 107,01 lei solicitate de către creditoare, instanţa apreciază că, deşi contractele de prestări servicii de voce, TV și date mobile au fost asumate în integralitate prin semnătură de către debitor, nu se poate face abstracţie de faptul că acestea reprezintă contracte de adeziune, cu clauze preformulate de către cedentă, nenegociate direct cu consumatorul, ceea ce atrage incidenţa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Conform art. 4 alin. (1) din acest act normativ:”O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.”

Astfel, instanţa constată că art. 1.9 alin. (4) din Termenii și Condițiile Generale pentru utilizarea abonamentelor O., care fac parte integrantă din contractele mai sus menționate, reglementează dreptul prestatorului de a percepe penalităţi de întârziere de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere cu titlu de daune moratorii până la plata întregii sume, fără ca o clauză penală similară să fie stipulată în favoarea consumatorului, în cazul în care prestatorul nu îşi îndeplineşte el însuşi, în termenul contractual stabilit, propriile obligaţii. De aceea, trebuie avute în vedere menţiunile cuprinse la litera i) din lista exemplificativă a clauzelor abuzive anexă la Legea nr. 193/2000, care se referă la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate de către consumator, în raport cu pagubele suferite de către comerciant, dar şi cele prevăzute la litera r) din aceeași listă, care se referă la permisiunea pentru comerciant  de a obţine unele sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.

Astfel, se observă că penalitatea impusă de cedentă se află într-o disproporţie evidentă cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod  rezonabil presupus.

Această disproporţie creează dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.

Deşi contractele din care izvorăsc pretenţiile reclamantei reprezintă acte de comerţ bilateral fiind supuse legii comerciale, ca specific al raporturilor juridice, aceasta a determinat adoptarea unei legislaţii speciale, cu caracter imperativ, menită să protejeze interesele consumatorilor.

Nerespectarea dispoziţiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr.193/2000, atrage nulitatea absolută a clauzei penale abuzive.

Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13, privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure o eficacitate reală a interdicţiei stipulării unor clauze abuzive în contracte încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, şi anume acela de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumator, în cuprinsul unor „condiţii generale” impuse acestora.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13, presupune ca instanţa naţională să poată verifica, din oficiu, dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero,C-240/98).

Curtea a statuat că „o instanţă investită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator, poate verifica, din oficiu, în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv”.

Se observă astfel că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punct de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a o negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora.

În ceea ce priveşte condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de astfel de servicii de telefonie mobilă pe o piaţă dominată de câţiva operatori care au în materie contractuală, în esenţă, condiţii generale similare, trebuie să accepte, în bloc, condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.

De aceea, ”acordul debitorului”, în sensul că a înţeles şi a acceptat „condiţiile generale” ale prestatorului de servicii, nu înlătură aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, pentru motivele expuse mai sus.

Pentru aceste motive, instanţa va respinge acest capăt de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 107,01 lei, ca neîntemeiat.

În ceea ce priveşte sumele de bani solicitate cu titlu de despăgubiri pentru încetarea prematură a contractelor – 1703,74 lei, instanța are în vedere faptul că, potrivit prevederilor contractuale cuprinse în art. 1.16 din Termenii și Condițiile Generale pentru utilizarea abonamentelor O. (f. 11-26), care fac parte integrantă din contractele încheiate de pârâtă: ”(1) Contractul poate înceta, prin reziliere, la inițiativa O. R., fără intervenția instanțelor judecătorești și fără îndeplinirea vreunei alte formalități la data menționată în notificarea scrisă de reziliere trimisă de O. R. în următoarele situații: (i) în condițiile art. 1.9, alineatul 6, de mai sus, în situația în care O. R. transmite Clientului o solicitare de plată a sumelor datorate (...) În toate aceste cazuri, Clientul va datora O. R. o despăgubire în valoare egală cu valoarea prejudiciului cauzat. În plus, în cazul în care rezilierea are loc înainte de expirarea Perioadei minime contractuale, Clientul va fi obligat pe lângă eventuale alte despăgubiri potrivit prevederilor de mai sus, la plata unor despăgubiri egale cu Valoarea Abonamentului înmulțită cu numărul de luni rămase până la expirarea Perioadei minime contractuale (...)” iar potrivit art. 1.9 alin. (6) din Termenii și Condițiile Generale pentru utilizarea abonamentelor O.: ”(6) În cea de-a 25-a zi calendaristică de la data emiterii facturii, în cazul în care Clientul nu a plătit integral sumele datorate, O. R. este îndreptățită să rezilieze prezentul Contract conform art. 1.16, alineat 1, de mai jos.”

Analizând aceste mecanism contractual, instanța reține că rezilierea contractului ca urmare a neplății facturilor de către pârâăt și, implicit, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru încetarea prematură a contractelor, putea opera ca urmare a parcurgerii de către O. R. S.A. a următorilor pași stabiliți prin pactul comisoriu reglementat de art. 1.16 mai sus redat: (i) în primul rând O. R. S.A. era obligată să emită factura, iar după expirarea unui termen de 25 de zile de calendaristice de la data emiterii facturii, dacă debitul nu era achitat, (ii) O. R. S.A. era obligată să emită o solicitare de plată debitorului, iar dacă nici ulterior acestei solicitări debitorul nu achita debitul restant, (iii) O.R. S.A. era îndreptățită să activeze pactul comisoriu prin trimiterea unei notificări scrise de reziliere debitorului-client.

Conform art. 10 alin. (1) C.proc.civ.: ”(1) Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.”

Or, în cauza dedusă judecății, cesionarul nu a făcut dovada că S.C. O. R. S.A. a procedat conform dispozițiilor contractuale, respectiv că a reziliat contractele parcurgând pașii mai sus indicați, astfel încât instanța de judecată nu poate constata că a operat rezilierea contractelor și deci că s-a născut obligația debitorului-pârât de a achita despăgubiri pentru încetarea prematură a contractelor, despăgubiri pe care cedentul-O. R. S.A. să le fi transmis ulterior cesionarului-reclamantă în prezenta acțiune.

Astfel încât, în lumina principiului conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât are (nemo dat quod non habet), instanța constată că în patrimoniul S.C. O. R. S.A. nu s-a născut creanța reprezentând despăgubiri pentru încetarea prematură a contractelor și astfel cesionarului-reclamant nu a putut să îi fie transmisă această creanță prin intermediul cesiunii de creanță. 

Instanța nu poate accepta, în lumina convenției părților, că despăgubirile se datorează de către pârât în mod automat, ci ele sunt intrinsec legate de activarea mecanismului contractual de reziliere or, în lipsa unor dovezi în acest sens, nu poate considera că S.C. O. R. S.A. a transmis și această veritabilă creanță condițională reprezentată de despăgubirile pentru încetarea prematură a contractului în cuantum de 1703,74 lei.

Pe cale de consecință, instanța va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru încetarea prematură a contractelor în cuantum de 1703,74 lei.

În ceea ce privește taxa de nereturnare a echipamentului TV – 195,47 lei, instanța reține că această creanță nu este lichidă și exigibilă, cuantumul acesteia nefiind prevăzut în niciunul dintre contractele încheiate de pârât cu S.C. O. R. S.A., iar Termenii și condițiile generale care fac parte integrantă din aceste contracte, nu specifică un astfel de cuantum, astfel încât va respinge și acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

Prin urmare, în lumina considerentelor mai sus expuse, instanţa, în temeiul 1022 alin. (1) C.proc.civ., va admite în parte cererea şi va ordona debitoarei să plătească creditoarei suma de 533,71 lei reprezentând contravaloare servicii prestate și neachitate în termen de 15 zile de la data comunicării ordonanței de plată.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, în temeiul art. 451 și 453 C.proc.civ., reținând faptul că debitorul a căzut în pretenții, instanţa va obliga debitoarea la plata către creditoare a sumei de 200 lei, constând în taxă de timbru achitată conform ordinului de plata nr. XXXXX (f. 4).

De asemenea, în temeiul art. 1025 alin. (1) C.proc.civ., prezenta ordonanță de plată este executorie de drept.

Domenii speta

Spete similare