Termenul de grație prevăzut de art. 2 din og nr. 22/2002

În fapt, la data de 07.01.2019 pe rolul BEJA ... a fost înregistrată sub nr. 01/2019 cererea de executare silită, formulată de intimata SC HS SRL, împotriva debitorului DG I în baza titlului executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. 21/2017 a Tribunalului Neamţ, pronunţată în dosarul nr. 4521/291/2015, pentru recuperarea sumei de 2.325 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

La data de 23.01.2019, prin încheierea nr. 824/CS/2019, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 982/245/2019, a fost admisă cererea de încuviinţare a executării silite formulată de executorul judecătoresc ..., din cadrul BEJA ..., împotriva debitoarei DG I.

Prin Încheierea executorului judecătoresc nr. 1/2019 din data de 01.02.2019, au fost stabilite cheltuieli de executare în cuantum de 635,58 lei.

La aceeaşi dată, a fost emisă Somaţia nr. 1/2019 prin care s-a pus în vedere debitoarei ca în termen de 1 zi de la primirea somaţiei să se conformeze întru totul dispoziţiilor titlurilor executorii, în sensul de a achita suma totală de 2.960,58 lei.

Potrivit dovezii de comunicare, Somaţia, titlul executoriu, copie de pe încheierea de încuviinţare, încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare au fost comunicate contestatorului la data de 06.02.2019.

În drept, potrivit art. 712 Cod procedură civilă “împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare.” Astfel, contestaţia la executare reprezintă instrumentul procedural prin intermediul căruia oricare dintre părţi sau, în anumite condiţii, un terţ, pot obţine desfiinţarea unor măsuri de urmărire silită.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 622 C. proc. civ., prevăd faptul că obligaţia stabilită prin titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, iar în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu. Revine în sarcina fiecărui debitor obligaţia de a asigura realizarea efectivă şi concretă a dispoziţiilor cuprinse în titlurile executorii şi de a efectua toate demersurile, chiar în cadrul termenelor de graţie acordate de legiuitor în considerarea calităţii acestora, de a aduce la îndeplinire aceste obligaţii.

Conform art. 1 din OG 22/2002, creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice se achită din sumele aprobate cu această destinaţie prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă. Totodată, creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare şi funcţionare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuţiilor şi obiectivelor legale, pentru care au fost înfiinţate.

Art. 2 prevede că „dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.”.

Potrivit art. 3, în cazul în care instituţiile publice nu îşi îndeplinesc obligaţia de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă şi/sau potrivit altor dispoziţii legale aplicabile în materie.

Pe fondul cauzei, instanța constată că apărarea principală formulată în susținerea contestației la executare vizează incidența în cauză a termenului de 6 luni prevăzut de OG nr. 22/2002.

Analizând dispoziţiile OG nr. 22/2002, prin prisma preambulului la OUG nr. 4/2011, instanţa reţine faptul că adoptarea acesteia a avut la bază necesitatea implementării unor măsuri menite să asigure pe de o parte evitarea blocării instituţiilor publice debitoare, realizarea adecvată şi eficientă a atribuţiilor acestora şi buna funcţionare a administraţiei publice, iar pe de altă parte, respectarea dreptului creditorului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti.

Astfel, OG nr. 22/2002 a instituit un caz de suspendare a executării silite pe o perioadă de 6 luni, termen care curge de la data comunicării către debitor a somaţiei de plată, după expirarea căruia creditorul va putea să solicite efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă şi/sau potrivit altor dispoziţii legale aplicabile în materie.

Termenul de 6 luni acordat prin dispoziţiile art. 2 din OG nr. 22/2002 reprezintă, astfel cum s-a reţinut în practica judecătorească, un veritabil termen de graţie, însă este aplicabil numai în măsura în care executarea nu poate începe sau nu poate continua din cauza lipsei de fonduri. Această dispoziţie cu caracter excepţional trebuie interpretată restrictiv, astfel încât, în ipoteza în care executarea nu începe din alte cauze, creditorul este îndreptăţit să treacă de îndată la executarea titlului executoriu respectiv împotriva debitoarei instituţie publică.

Așadar, simpla împrejurare că debitoarea este o instituţie publică nu este de natură să atragă incidenţa de drept a dispoziţiilor OG nr. 22/2002, ci este necesar ca începerea sau continuarea executării să nu poată fi realizată din cauza lipsei de fonduri. Pentru a se ajunge la această constatare se impune ca executorul judecătoresc, la solicitarea creditorului şi în deplină conformitate cu prevederile legale în materie, să emită către debitoare o somaţie de plată prin care să i se pună în vedere obligaţia de achitare a debitului stabilit prin titlul executoriu.

Contrar aspectelor arătate de contestatoare, şi în acord cu cele expuse anterior, beneficiul termenului de 6 luni prevăzut de art. 2 din OG nr. 22/2002 nu este aplicabil în toate situaţiile,  ci doar în cazul în care instituţia executată silit acuză lipsa de fonduri, situaţie care nu a fost însă invocată de creditoare în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte mecanismul prin care o instituţie bugetară trebuie să îşi execute obligaţiile prevăzute în titluri executorii, nicio dispoziţie nu prevede că este obligatorie notificarea separată. Prevederile art. 622 C.proc.civ., ce reglementează executarea de bunăvoie, nu fac referire la o asemenea formalitate, fiind evident faptul că această executare urmează să se realizeze oricând după ce obligaţia cuprinsă în titlul executoriu a devenit exigibilă. A interpreta altfel ar presupune obligarea creditorului şi la parcurgerea unei proceduri prealabile suplimentare faţă de executarea silită, de solicitare a plăţii de la debitorul instituţie publică, ceea ce nu poate fi admis.

În cauză, deşi Decizia civilă nr. 21/2017 a Tribunalului Neamţ, pronunţată în dosarul nr. 4521/291/2015 a rămas definitivă la  data de 10.01.2017, contestatoarea nu a făcut niciun demers imediat pentru a plăti sumele de bani ce i-au fost imputate prin titlul executoriu. Pe de altă parte, nu au fost invocate dificultăţi de ordin financiar pentru a atrage incidenţa art. 2 din OG 22/2002, iar creditoarea a avut  suficient timp pentru executarea obligaţiei de bunăvoie. În aceste condiţii, instanţa va înlătura argumentele contestatoarei, raportat şi la împrejurarea că nu există niciun motiv de nelegalitate privitor la modul în care a procedat creditorul, care s-a adresat executorului judecătoresc într-un termen rezonabil de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Astfel, în prezenta cauza, contestatoarea nu a dovedit că nu şi-ar fi îndeplinit obligația de plată a sumei de bani stabilite prin titlul executoriu din cauza lipsei de fonduri, deşi sarcina probei îi revenea acestei potrivit dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ. Totodată, analizând actele dosarului de executare nr. 1/201 al ..., instanţa reţine faptul că după emiterea încheierii privind stabilirea cheltuielilor de executare, emiterea somaţiei şi comunicarea acesteia către debitoare, nu au mai fost efectuate alte acte de executare, fiind respectate implicit şi prevederile art. 2 din O.G nr. 22 din 30 ianuarie 2002, sub rezerva dovedirii de către creditoare a aplicabilităţii în cauză a acestei ordonanțe.

În altă ordine de idei, instanţa reţine şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în mod constant a subliniat faptul că nu este oportun a se solicita unei persoane care are o creanţă împotriva statului, obţinută în urma unei proceduri judiciare, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obţine valorificarea drepturilor recunoscute (Cauza Metaxas împotriva Greciei, din  27 mai 2004, paragraful 19, Cauza Şandor împotriva României, 24 martie 2005, paragraful 25).

 În acelaşi sens, Curtea a arătat faptul că omisiunea autorităţilor de a se conforma într-un termen rezonabil unei hotărâri definitive poate implica o încălcare a art. 6 § 1 din convenţie, mai ales atunci când obligaţia de a executa respectiva hotărâre revine unei autorităţi administrative (Cauza Gavrileanu împotriva României, din 22.02.2007, paragraful 42).

Prin urmare, în situaţiile în care statul a figurat într-un litigiu în care s-a pronunţat o hotârâre judecătorească împotriva sa, acesta are obligaţia de a depune toate diligenţele pentru punerea de îndată în aplicare a hotărârii judecătoreşti, fără a pretinde părţii care a câştigat să urmeze alte proceduri pentru a obţine executarea silită, o atitudine contrară, ce se poate circumscrie inclusiv invocării dispoziţiilor unui act normativ ce permite temporizarea executării, deşi nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acel act, ar putea fi în mod justificat asimilată unei tergiversări a executării silite.

Faţă de cele reţinute, instanţa constată că executarea silită a fost demarată în mod legal, iar somația de executare şi încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare, emise de executorul judecătoresc în dosarul nr. 1/2019, respectă dispozițiile art. 669 din Codul de procedură civilă, motivele invocate prin prezenta contestație fiind nefondate.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de intimată, în cuantum de 300 de lei, reprezentând onorariu de avocat, din interpretarea prevederilor art. 453 alin. (1), rezultă că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile efectuate în cauza dedusă judecății. Având în vedere că instanța urmează să respingă cererea formulată de către contestatoare, precum și faptul că s-a făcut dovada achitării sumei de 300 de lei, reprezentând onorariu de avocat (f. 22), potrivit dispozițiilor art. 452 C.proc.civ., instanța va obliga contestatoarea la plata către intimată a acestei sume.

Domenii speta

Spete similare