Anulare proces verbal de constatare contravenţie. Apel. Practică comercială înşelătoare. Oportunitate aplicare avertisment

Decizie 29 din 26.02.2020


Asupra apelului civil  de  faţă, constată următoarele:

Prin  sentinţa  civilă nr. XXXXX din XXXXX pronunţată de Judecătoria XXXXX, a fost  respinsă ca neîntemeiată plângerea contravenţională privind procesul-verbal de constatare a contravenţiei seria XXXXX nr. XXXXX, formulată de către petentul XXXXX, în contradictoriu cu intimata XXXXX.

 Pentru  a pronunţa această  sentinţă,  Judecătoria a  avut  în  vedere următoarele:

Prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei  seria XXXXX nr XXXXX, încheiat de intimat, petenta a fost sancţionată contravenţional cu amendă în cuantum de XXXXX lei, în temeiul art.6 alin.1 lit.d din Legea nr.363/2007 şi art.15 alin.1 lit.b din Legea nr.363/2007 şi cu avertisment, în temeiul dispoziţiilor art. 6 alin. (1) lit.b) din Legea nr. 363/2007 şi art. 7 din OG. 2/2001.

În ceea ce priveşte descrierea faptei, instanţa a constatat  că petenta a înţeles pentru ce a fost sancţionată, astfel încât fapta a fost descrisă suficient pentru a permite contravenientei să identifice obligaţia legală încălcată şi comportamentul pe care trebuie să-l modifice.

Sub aspectul temeiniciei procesului verbal, instanţa reţine că, deşi O.G. nr. 2/2001 nu cuprinde dispoziţii exprese cu privire la forţa probantă a actului de constatare a contravenţiei, din textul art. 34 rezultă că procesul-verbal de constatare a contravenţiei face dovada situaţiei de fapt şi a încadrării în drept până la proba contrară, bucurându-se de prezumţia relativă de legalitate şi de temeinicie (având la bază împrejurarea că fapta a fost constatată în mod direct de un agent învestit cu exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu).

Această situaţie nu este contrară art. 6 CEDO şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că materia contravenţională este asimilată unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 par. 2 CEDO.

Astfel, potrivit dreptului intern, regimul juridic al contravenţiilor este completat de dispoziţiile Codului de procedură civilă, potrivit căruia obligaţia de prezentare a unei fapte revine celui care invocă această faptă (onus probandi incumbit actori).

În legătură cu acest aspect, CEDO a arătat în jurisprudenţa sa (cauza Anghel c. României, pct. 60, cauza Nicoleta Gheorghe c. României) că dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată şi de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, iar prezumţiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept şi nu sunt interzise de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanţa scopului urmărit, dar şi respectarea dreptului la apărare.

Potrivit art. 31 - 36 din O.G. nr. 2/2001 persoana sancţionată are dreptul la un proces echitabil în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt din procesul-verbal nu corespunde modului de desfăşurare al evenimentelor, iar sarcina instanţei de judecată este de a respecta limita proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional.

De asemenea, trebuie reţinute şi Deciziile nr. 83/08.03.2002 şi nr. 197/2003 ale Curţii Constituţionale, prin care aceasta a arătat că dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 sunt în deplină concordanţă cu cerinţele art. 6 din Convenţie şi cu jurisprudenţa CEDO.

În cauza de faţă, dat fiind că este vorba despre o contravenţie constatată pe loc de agentul constatator, instanţa apreciază că faptele constatate personal de agentul constatator sunt suficiente pentru a da naştere unei prezumţii simple, în sensul că situaţia de fapt şi împrejurările reţinute corespund adevărului.

Săvârşirea faptei contravenţionale de către petentă rezultă din constatările personale ale agenţilor constatatori în timpul desfăşurării controlului la magazinul aparţinând petentei,  constatări ce au fost inserate în procesul-verbal de contravenţie.

Instanţa a constatat  că petenta nu a produs niciun mijloc de probă concludent, de natură să ducă la reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută prin actul de constatare.

Prin urmare, simpla negare a petentei în sensul că faptele nu corespund adevărului nu este suficientă, atâta timp cât nu aduce probe ori nu invocă împrejurări credibile pentru a răsturna prezumţia simplă de fapt născută împotriva sa. Mai mult decât atât, instanţa a considerat  că nu există niciun motiv pentru a se ridica împotriva agentului constatator dubii serioase de lipsă de obiectivitate sau de comportament abuziv.

Faţă de considerentele mai sus expuse, instanţa a constatat  că prezumţia de veridicitate de care se bucură procesul-verbal de contravenţie nu a fost răsturnată, probatoriul administrat nereliefând o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de agentul constatator.

Instanţa a  apreciat  că agenţii constatatori au aplicat şi individualizat în mod corect sancţiunile contravenţionale. Instanţa a reţinut că nu este oportună aplicarea sancţiunii avertismentului pentru practica înşelătoare folosită de petentă prevăzută de art. 6 alin.(1) lit. d) din Legea 363/2007, faţă de gradul de pericol social ridicat al faptelor, faptele fiind grave prin natura lor şi repercusiunile posibile la nivel economic-social, iar cuantumul amenzii a fost stabilit la valoarea minimă prevăzută de lege. De altfel, petenta a beneficiat de clemenţa agenţilor constatatori atunci când aceştia au aplicat sancţiunea avertismentului pentru abaterea prevăzută de art. 6 alin.(1) lit. b) din Legea 363/2007.

Totodată, deşi unitatea comercială în care au fost constatate abaterile contravenţionale nu a mai fost sancţionată pentru acest gen de abateri, din adresa ANPC nr. XXXXX (f.33), reiese că petenta a mai fost sancţionată pentru fapte similare la alte puncte de pe raza judeţului XXXXX.

Împotriva sentinţei  civile  mai  sus  menţionate  a declarat  în termen legal apel petentul SC XXXXX SRL care  a invocat  netemeinicia  hotărârii  apelate.

Prin  motivele de  apel  apelantul  - petent  a solicitat  admiterea apelului şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii plângerii contravenţionale şi, în principal, anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei mai sus rubricat, precum şi a sancţiunilor şi măsurii aplicate, întrucât acestea sunt netemeinice şi nelegale; în subsidiar, înlocuirea  sancţiunii  amenzii  cu avertismentului; restituirea sumei de XXXXX lei plătită cu titlu de amendă XXXXX nr. XXXXX din XXXXX şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecat ocazionate  de  prezentul  litigiu  - taxă de  timbru.

În subsidiar, solicită înlocuirea sancţiunii amenzii, cu cea a avertismentului, în acest sens, vă rugăm să aveţi în vedere şi dispoziţiile art. 6 alin. 1 si art. 7 alin. 2 si 3 din O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, conform cărora avertismentul şi amenda contravenţională se pot aplica oricărui contravenient persoana fizica sau juridică. Avertismentul se aplica în cazul în care fapta este de gravitate redusă. Avertismentul se poate aplica şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede aceasta sancţiune." 

Cu privire la sancţionarea conform prevederilor art. 15, alin.l), lit. b din Legea 363/2007 pentru încălcarea prevederilor art.6, alin. (1), litb) din acelaşi act normativ,  solicită să ţină cont de faptul că, fapta reţinută, nu constituie contravenţia prevăzută şi sancţionată de Legea nr. 363/2007.

În aceeaşi ordine de idei, din specificaţiile legiuitorului comunitar care trasează limitele aplicabilităţii prevederilor Directivei 2005/29/CE rezultă ca nu orice "împrejurare" de natură să influenţeze deciziile consumatorilor poate fi calificată drept "Practică comercială incorectă".

"(.,.) Noţiunea de consumator mediu nu este o noţiune statistică. Instanţele judecătoreşti si autorităţile naţionale vor trebui să îşi exercite propria capacitate de a judeca, având în vedere jurisprudenţa Curţii de justitie, pentru a stabili reacţia tipica a consumatorului mediu într-o situaţie dată", astfel că. fapta reţinută în sarcina petenţei trebue raportată la consumatorul mediu, actele normative cu incidenţă în materie de protecţia consumatorului vin să întărească susţinerile petentei, deoarece au în vedere acelaşi consumator mediu, adică acel consumator considerat ca fiind rezonabil informat, atent şi precaut, ţinând seama de factorii sociali, culturali si lingvistici, iar faptele comercianţilor întotdeauna raportate la consumatorul mediu înainte de a fi considerate sau nu practici comerciale înşelătoare.

Având în vedere cele enunţate anterior raportat atât la textul directivei 2005/29/CE cât şi la textul Legii 363/2007, solicită instanţei să aibă în vedere faptul că scopul şi rolul Legii 363/2007 este acela de a sancţiona un comportament comisiv sau omisiv săvârşit în mod intenţionat, comportament cu caracter repetitiv ce poate fi atribuit comerciantului în raportul direct dintre acesta şi un consumator mediu, fapt care prin redactările prezentate de intimată, respectiv apărările subscrisei, nu poate fi constatat şi nu poate fi luat în considerare, nefiind regăsit în activitatea subscrisei, care deţine pe piaţa un număr foarte mare de magazine şi în care nu au mai fost regăsite astfel de situaţii.

Argumentaţia oferită instanţei nu reprezintă o reliefare a interpretărilor ce pot fi conferite Legii 363/2007 şi nici nu are scopul de a dilua presupusa faptă, în cazul în care aceasta ar exista cu adevărat, ci are scopul de a ilustra interpretarea defectuoasă şi arbitrară a intimatei cu privire la efectele şi întinderea legii în virtutea căreia au fost sancţionaţi având în vedere că fapta nu constituie contravenţie conform Legii 363/2007.

Prin dispoziţiile normelor cuprinse în Legea 363/2007 legiuitorul a avut în vedere sancţionarea unei conduite neconforme repetate, perpetuate în timp şi nu orice abatere indiferent de gradul de pericol social al faptei, stabilind din acest considerente şi sancţiuni contravenţionale mai aspre faţă de sancţiunile stabilite prin O.G. nr. 21/1992, sancţiuni care, bineînţeles se referă la aceleaşi fapte.

În aceeaşi ordine de idei, consideră că în absenţa unor criterii clare de delimitare a faptelor care constituie contravenţie şi a modului de încadrare al acestora într-o normă incriminatoare, se impune a se avea în vedere criteriul ce priveşte pericolul concret al faptei săvârşite, urmarea produsă, conduita contravenientului şi orice alte elemente de natura a individualiza fapta, neputându-se atribui atribuţii discreţionare agenţilor constatatori, lăsându-se la aprecierea organului de control situaţiile în care fapta încalcă prevederile Legii nr. 363/2007 şi situaţiile în care fapta încalcă dispoziţiile O.G. nr. 21/1992.

În  concluzie, solicită  să  se constate că fapta nu constituie  contravenţia pentru care au  fost sancţionaţi, iar încadrarea acesteia ca reprezentând încălcarea prevederile art. 6 alin 1 lit. b, nu o poate  califica decât ca fiind un abuz din partea organului de control.

Cu privire  la descrierea faptei la acest aspect, apreciază că fapta nu a fost descrisă complet de către organul constatator, drept dovadă şi scrisul indescifrabil parţial al procesului verbal de constatare a contravenţiei.

Cât priveşte afirmarea instanţei cu privire la faptul că produsul XXXXX - XXXXX bucăţi, afişat la raft cu preţul de XXXXX lei, iar la casă preţul fiind de XXXXX lei, fapta calificată ca fiind înşelătoare pentru clienţi, învederăm următoarele:

Cu privire la acest aspect, apreciază că situaţia creată nu a reprezentat o acţiune intenţionată a societăţii, ci a fost doar eroarea personalului din magazin.

Cât priveşte expunerea spre vânzare a produselor ce făceau obiectul unei campanii expirate: XXXXX 1 - XXXXX bucăţi, cu preţ XXXXX lei/buc, promoţie XXXXX; XXXXX la 0,5 1-1 XXXXX 9 bucăţi, cu preţ XXXXX lei/doză cu promoţie valabilă pentru perioada XXXXX, fapt ce determină consumatorii să ia o decizie de tranzacţionare pe care în alte situaţii nu ar fi luat-o, având în vedere posibilitatea unor câştiguri în urma achiziţionării acestor produse.

Apreciază că nu promoţia sau campania instituită cu privire la un produs este criteriul determinant în decizia pe care un consumator o ia cu privire la achiziţionarea unui produs, ci calităţile acestuia sau natura produsului.

Consideră că, nu a indus în eroare consumatorul mediu, determinându-1 să ia o decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o, fapt pentru care, consideră sancţiunea aplicată vădit disproporţionată raportat la gravitatea făptei şi la modalitatea de realizare a acesteia, în contextul în care  se discută o faptă de care nu se poate face vinovată.

Prin urmare, apreciază că sancţiunea avertismentului ar fi fost suficientă şi şi-ar fi îndeplinit scopul preventiv şi în acelaşi timp ar fi acordat posibilitatea societăţi să se conformeze prin corelarea preţurilor.

Califică ca inadmisibil invocarea în motivarea sentinţei de către instanţa de fond a faptului că societate ar fi săvârşit fapte similare la alte puncte de lucru din judeţ, întrucât fiecare faptă trebuie să fie judecată separat, având în vedere contextul tuturor elementelor şi condiţiilor în care această faptă a fost săvârşită în aceeaşi ordine de idei, invocarea generală al aşa-zisului "cazier contravenţional" nu constituie o dovadă a legalităţii proceselor-verbale de constatare a contravenţiei invocate, atâta timp cât acestea nu s-au bucurat de o verificare a legalităţii acestora de către instanţa de judecată.

Apreciază că nu se poate invoca o asemenea apărare, întrucât instanţa de judecată, ca o instanţă independenţă, trebuie să se pronunţe doar asupra cazului dedus judecăţii, fără a fi influenţată de aspect invocate de către părţi ce nu au legătură direct cu cazul dedus judecăţii.

În  drept, apelul  a fost  întemeiata  pe dispoziţiile O.G. tir. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, O.G. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, OG 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, dispoziţiile Legii 363/2007 actualizată şi pe cele ale Codului de Procedură Civila.

 Intimatul XXXXX nu  a formulat  întâmpinare.

Verificând în limitele cererii de apel  şi a apărărilor formulate, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Tribunalul va respinge apelul declarat, pentru considerentele care vor succede:

Instanţa de fond a realizat o justă apreciere a materialului probator administrat, reţinând în mod corect că sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii contravenţionale în persoana petentului.

Astfel cum s-a reţinut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa contravenţia întruneşte elementele expuse în art. 6 paragraful 1 din CEDO, întrucât câmpul de aplicare a sancţiunii contravenţionale priveşte toţi cetăţenii, iar sancţiunea instituită are caracter preventiv şi represiv. Pe cale de consecinţă, petentului îi sunt recunoscute şi garanţiile specifice în materie penală în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, printre care şi prezumţia de nevinovăţie. Această prezumţie legală relativă conduce la răsturnarea sarcinii probei.

Cu toate acestea, ceea ce apare ca fiind esenţial din punctul de vedere al instanţei europene este faptul că instanţele naţionale să ofere reclamantului cadrul necesar pentru a-şi expune cauza în condiţii de egalitate cu partea adversă, căzând exclusiv în sarcina părţii responsabilitatea modalităţii efective în care a înţeles să uzeze de drepturile sale procedurale. (CEDO, Decizia de inadmisibilitate din data de 28 iunie 2011 în cauza Ioan Pop c. României)

Instanţa europeană a mai statuat că în cazul în care petentul nu doreşte administrarea altor probe decât cele prezente la dosarul cauzei s-a expus în mod conştient riscului de a fi „condamnat” doar în baza elementelor de la dosar, inclusiv în temeiul procesului-verbal de contravenţie, pe care chiar el l-a depus la instanţă, şi care se bucura de o prezumţie de temeinicie care putea fi răsturnată.(CEDO, hotărârea din data de 3 aprilie 2012 în cauza Nicoleta Gheorghe c. României).

Instanţa reţine că, deşi O.G. nr. 2/2001 nu cuprinde dispoziţii exprese cu privire la forţa probantă a actului de constatare a contravenţiei, din economia textului art. 34 rezultă că procesul-verbal contravenţional face dovada situaţiei de fapt şi a încadrării în drept până la proba contrară.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată şi de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumţiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept şi nu sunt interzise de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanţa scopului urmărit, dar şi respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franţa).

Forţa probantă a proceselor-verbale este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, putându-se reglementa importanţa fiecărui mijloc de probă, însă instanţa are obligaţia de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează şi apreciază probatoriul (cauza Bosoni v. Franţa).

Instanţa europeană a mai statuat că în cazul în care petenta nu doreşte administrarea altor probe decât cele prezente la dosarul cauzei s-a expus în mod conştient riscului de a fi „condamnat” doar în baza elementelor de la dosar, inclusiv în temeiul procesului-verbal de contravenţie, pe care chiar partea l-a depus la instanţă, şi care se bucura de o prezumţie de temeinicie care putea fi răsturnată.  (Hotărârea din data de 3 aprilie 2012 în cauza Nicoleta Gheorghe c. României)

În favoarea intimatei operează prezumţia instituită prin art. 249 N.C.proc.civ privind legalitatea, veridicitatea şi autenticitatea actului întocmit de un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu şi în limitele competenţei sale. Prezumţia instituită prin art. 249 N.C.proc.civ are insă un caracter relativ care dispensează de sarcina probei şi este susceptibilă de a fi combătută prin proba contrară.

Avem aşadar de a face cu două prezumţii legale, ambele cu caracter relativ, câte una în favoarea fiecărei părţi, iar pentru a asigura echilibrul procesual dintre ele, urmează ca fiecare dintre ele să producă în faţa instanţei probe pertinente şi concludente în susţinerea afirmaţiilor sale.

În cauza de faţă, dat fiind că este vorba despre o contravenţie constatată pe loc de agentul constatator, care nu a lăsat urme materiale ce pot fi prezentate în mod nemijlocit instanţei, instanţa apreciază că faptele constatate personal de agentul constatator sunt suficiente pentru a da naştere unei prezumţii simple, în sensul că situaţia de fapt şi împrejurările reţinute corespund adevărului. Prin urmare, simpla negare a petentului în sensul că faptele nu corespund adevărului nu este suficientă, atâta timp cât nu aduce probe ori nu invocă împrejurări credibile pentru a răsturna prezumţia simplă de fapt născută împotriva sa.

Mai mult, petentul, cu ocazia încheierii procesului-verbal atacat, a declarat în mod expres că nu are obiecţiuni faţă de situaţia de fapt reţinută în procesul-verbal, semnând actul constatator şi întărind, astfel, prezumţia simplă ce se naşte împotriva sa cu privire la temeinicia procesului-verbal atacat.

Totodată, instanţa precizează că, prin neformularea de obiecţiuni cu prilejul încheierii procesului-verbal, petentul nu îşi poate justifica atitudinea substanţial diferită din cuprinsul plângerii contravenţionale, refuzând din proprie iniţiativă formularea de apărări, faţă de contestarea ulterioară a procesului-verbal, în condiţiile în care nu a avut nimic de obiectat cu prilejul întocmirii acestuia.

Potrivit art. 6 alin. (1) lit. b), d) din Legea nr. 363/2007, ,,O practică comercială este considerată ca fiind acțiune înșelătoare dacă aceasta conține informații false sau, în orice situație, inclusiv în prezentarea generală, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât, în ambele ipoteze, fie îl determină, fie este susceptibilă a-l determina pe consumator să ia o decizie de tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o, chiar dacă informațiile sunt, în fapt, corecte în raport cu unul sau mai multe dintre următoarele elemente:

 b) principalele caracteristici ale produsului, cum ar fi: disponibilitatea, avantajele, riscurile, fabricarea, compoziția, accesoriile, asistența acordată după vânzare și instrumentarea reclamațiilor, modul și data fabricației sau prestării, livrarea, capacitatea de a corespunde scopului, utilizarea, cantitatea, specificațiile, originea geografică sau comercială, rezultatele care se pot obține din utilizarea sa, rezultatele și caracteristicile esențiale ale testelor sau controalelor efectuate asupra produsului;

d) prețul sau modul de calcul al prețului ori existența unui avantaj specific al prețului.’’

În realitate, chiar definiţia art. 6 din lege, pe de o parte, încadrează contravenţia ca o practică comercială incorectă, fiind vorba despre o acţiune înşelătoare, fie că este săvârşită nu cu intenţie, ci într-un context culpabil, care este apt în sine să inducă în eroare un consumator mediu.

Or, în circumstanţele concrete ale speţei, reţinute de către agentul constatator şi necontestate de către apelanta petentă, aspectele faptice nu sunt contestate, ci este invocată culpa proprie a personalului punctului de lucru.

Acest argument nu poate subzista, câtă vreme practica comercială nu este proprie personalului angajat, ci apelanta-petentă însăşi răspunde cu privire la preţurile practicate şi la realitatea acestora, având obligaţii specifice în calitate de comitent, faţă de prepuşii săi. De asemenea, reglementarea nu face nicio distincţie în acest sens, câtă vreme Legea nr. 363/2007 îşi propune înlăturarea practicilor comerciale nelegale cu privire la comercianţi şi nu vizează sancţionarea individuală a lucrătorilor din cadrul agenţilor economici.

O eventuală răspundere, distinctă de cea contravenţională, poate fi, eventual iniţiată de către petentă cu privire la lucrătorii culpabili, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale, fără a afecta în vreun fel răspunderea contravenţională a petentei, în prezenta cauză. 

În procesul-verbal de contravenţie, Tribunalul reţine că fapta este în mod corespunzător descrisă, în sensul că ,,se afla în raft la vânzare XXXXX - XXXXX bucăţi unde s-a constatat o neconcordanţă de preţ deoarece la raft exista un preţ de XXXXX de lei/borcan, iar pe bonul fiscal preţul era mai mare adică XXXXX lei/produs, operatorul economic bazându-se pe faptul că nu toţi consumatorii verifică dacă preţul de la casă coincide cu cel menţionat la raft sau pe produs, fiindu-le afectate în mod grav interesele economice.

De asemenea, se oferea XXXXX / XXXXX lei şi anume 8 la preţ de 7 la sticle de 0,33m l fără a exista la comercializare şi produsul individual cu preţul aferent, astfel încât consumatorii să poată verifica dacă informaţiile înscrise pe pachete sunt reale.’’

Fapta este recunoscută ca atare de către petentă, prin semnarea actului constatator fără obiecţiuni, iar, pe de altă parte, corespunde tipicităţii reglementate de art. 6 din Lege.

În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii contravenţionale aplicate, în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, instanţa reţine că sancţiunea aplicată este proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, de  împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de scopul urmărit, de urmarea produsă, ţinându-se seama de necesităţile unei informări minime a consumatorilor despre produsele comercializate, precum şi cu privire la preţurile practicate.

În mod corect a reţinut prima instanţă că nu este oportună aplicarea sancţiunii avertismentului pentru practica înşelătoare folosită de petentă prevăzută de art. 6 alin.(1) lit. d) din Legea 363/2007, faţă de gradul de pericol social ridicat al faptelor, cu atât mai mult cu cât cuantumul amenzii a fost stabilit la valoarea minimă prevăzută de lege.

Astfel cum bine a observat prima instanţă, petenta deja a beneficiat de clemenţa agenţilor constatatori atunci când aceştia au aplicat sancţiunea avertismentului pentru abaterea prevăzută de art. 6 alin.(1) lit. b) din Legea 363/2007.

Faţă de faptul că petenta a mai fost sancţionată pentru fapte similare la alte puncte de pe raza judeţului XXXXX, Tribunalul învederează faptul că este obligaţia SC XXXXX SRL să monitorizeze practicile comerciale ale diverselor puncte de lucru din teritoriu, întrucât, finalmente, răspunderea legală contravenţională este proprie acestui operator economic, şi nu punctului de lucru respectiv, deci nu poate fi considerat un argument valid, de disociere a răspunderii contravenţionale.

Pentru toate aceste considerente, în conformitate cu art. 34 din OG nr.2/2001, instanţa apreciază că procesul – verbal este legal şi temeinic întocmit şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Tribunalul va respinge apelul declarat de petentul SC XXXXX SRL împotriva sentinţei civile nr. XXXXX pronunţată de Judecătoria XXXXX, ca nefondat.